Decizia nr. 282/1997

Ioan Muraru - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Raul Petrescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de Ciobanu Filofteia împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 99 din 25 septembrie 1996 .

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 17 iunie 1997, în prezenta părților și a reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea de la acea data.

Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 24 iunie 1997, data la care, datorită imposibilității întrunirii completului de judecată, pronunțarea s-a amânat pentru 1 iulie 1997.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 99 din 25 septembrie 1996, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Decretului nr. 976/1968

privind sancțiunea disciplinară cu arest pentru militari, mai puțin art. 1, partea privitoare la instituirea sancțiunii, ale art. 136 din Codul de procedură civilă și ale

art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , invocată de Ciobanu Filofteia în Dosarul nr. 922/1995 al Curții Supreme de Justiție - Secția de contencios administrativ.

Pentru a pronunța aceasta soluție, Curtea Constituțională a avut în vedere următoarele:

Autoarea excepției a susținut ca

Decretul nr. 976/1968 , mai puțin art. 1, partea privitoare la instituirea sancțiunii, intra sub incidența art. 150 alin. (1) din Constituție. Art. 1 din decretul menționat prevede că pentru abaterile de la disciplina militară, prevăzute în regulamentele militare, comandantii sau șefii pot aplica militarilor sancțiunea disciplinară cu arest până la 15 zile. Pentru cazul în care fapta săvârșită constituie și infracțiune, sancțiunea disciplinară a arestului nu exclude - astfel cum prevede art. 2 - aplicarea și a legii penale. În fine,

art. 3 din Decretul nr. 976/1968

stabilește ca modul de aplicare și de executare a sancțiunii prevăzute la art. 1 se stabilește, după caz, de "ministrul forțelor armate, de președintele Consiliului Securității Statului sau de ministrul afacerilor interne". În opinia autoarei excepției, textele menționate (mai puțin partea din art. 1 prin care se instituie sancțiunea) contravin dispozițiilor art. 23 din Constituție, potrivit cărora "nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii", și ale art. 72 alin. (3) lit. f) din legea fundamentală, care stabilesc ca infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se reglementează prin lege organică.

În decizia atacată cu recurs, Curtea a constatat ca statutul cadrelor militare, ca și al militarilor în termen, nu exclude, ci, dimpotriva, presupune existenta unor sancțiuni administrativ-disciplinare specifice regimului militar. În speta, sancțiunea aplicată era arest cu îndeplinirea serviciului, deci o măsura fără privare de libertate și care consta în consemnarea la domiciliu a cadrului militar sancționat. Asa fiind - se arata în decizie -, prevederile constituționale ale art. 23 alin. (9) și ale art. 72 alin. (3) lit. f), invocate în susținerea excepției, nu sunt aplicabile. Iar, întrucât, în ceea ce privește

art. 1 din Decretul nr. 976/1968 , excepția nu este intemeiata, nu poate fi considerat ca temeinic nici motivul de neconstituționalitate referitor la art. 3 din același decret, dat fiind ca textul acestuia din urma privește modul de aplicare și de executare a sancțiunii prevăzute la art. 1.

Decizia pronunțată la judecata în fond precizează, de asemenea, ca atât art. 20 alin. (2) din Constituție, cat și

art. 1 și 3 din Decretul nr. 976/1968

sunt întărite, sub aspectul consonantei cu reglementările internaționale, prin rezerva facuta la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994. Precizam ca aceasta rezerva, cuprinsă în art. 4 al Legii nr. 30/1994, are în vedere faptul ca art. 5 din convenție (prin care se interzice, cu excepția anumitor situații expres prevăzute, lipsirea de libertate a unei persoane), nu va împiedica aplicarea

art. 1 din Decretul nr. 976/1968 , care reglementează sistemul disciplinar militar.

În fine, în decizie s-a arătat ca referirea la

art. 2 din Decretul nr. 976/1968

nu este relevanta pentru invocarea neconstitutionalitatii acestui articol. Textul în discuție admite aplicarea legii penale, în cazul în care fapta sancționată disciplinar constituie și o infracțiune. Or, se arata în decizia Curții, autoarea excepției nu a suferit o condamnare penală.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate ce se poarta asupra art. 136 din Codul de procedură civilă, instanța de fond a considerat ca, de fapt, ceea ce constituie obiectul criticii nu este atât constituționalitatea prevederii respective, cat modul în care ea a fost aplicată de către instanța judecătorească.

Codul de procedură civilă prevede, în art. 136, ca excepțiile de procedura care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și 132 din același cod nu vor mai putea fi invocate în cursul judecații, în afară de cele de ordine publică.

Autoarea excepției de neconstituționalitate considera ca dispoziția menționată încalcă prevederile constituționale privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice [art. 16 alin. (1)], cele care privesc stabilirea prin lege organică a condițiilor și limitelor exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică [art. 48 alin. (2)], precum și cele referitoare la stabilirea prin lege a competentei și procedurii de judecată [art. 125 alin. (3)]. Se considera, în esenta, ca legiuitorul ar fi trebuit sa precizeze, în toate cazurile, dacă o excepție de procedura are sau nu caracter de ordine publică.

Cu privire la aceste sustineri, în Decizia nr. 99/1996 se arata ca problema modului în care o instanța de judecată califica o excepție procesuala (cum este, în speta, aceea de tardivitate) nu are contingenta cu constituționalitatea art. 136 din Codul de procedură civilă; în contenciosul constituțional, astfel cum s-a stabilit consecvent în practica jurisdicțională a Curții, nu exista posibilitatea cenzurarii unor aspecte de constituționalitate privind interpretarea, de către instanțele judecătorești, a dispozițiilor legale.

În sesizare se susține, tot astfel, ca

art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , care stabilește termene pentru introducerea acțiunii în fața instanțelor judecătorești, ar fi contrar art. 48 alin. (2) și art. 49 din Constituție. Prin Decizia nr. 99/1996 s-au respins aceste argumente pe motiv ca ne aflam, de fapt, în prezenta unei situații în care este vorba numai despre modul de aplicare, de către instanța, a unor dispoziții legale, situație în care Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța. în fond, în decizie se considera ca recursul administrativ prealabil are ca scop descongestionarea instanței de contencios administrativ de cauze inutile, repararea rapida a prejudiciului, diminuarea cheltuielilor și stingerea în termen scurt a litigiului; împotriva soluției date de organul administrativ, contestatorul nemulțumit are posibilitatea de a se adresa instanței de contencios administrativ, solicitând angajarea răspunderii și a funcționarului vinovat de încălcarea dreptului sau. În aceste condiții, s-a decis că nu se poate retine excepția de neconstituționalitate a reglementării

art. 5 din Legea nr. 29/1990 .

Excepțiile de neconstituționalitate evocate sunt însoțite de aprecierea autoarei, în sensul că în toate cazurile este vorba și despre nerespectarea unor norme internaționale, a căror aplicare se impune în temeiul art. 20 din Constituție.

Sunt, în fine, respinse, în decizia atacată, argumentele legate de o pretinsa încălcare a dreptului internațional în materia drepturilor omului. Se arata, astfel, ca

art. 5 din Legea nr. 29/1990

nu contravine cerințelor predictibilitatii și accesibilitatii consacrate de jurisprudenta Curții de la Strasbourg; existenta unei proceduri prealabile celei judecătorești și a unor termene pentru sesizarea instanței - condiții prevăzute prin lege - corespund în mod evident acestor exigente.

Împotriva

Deciziei nr. 99/1996 , autoarea excepției de neconstituționalitate a declarat recurs pentru următoarele motive:

- decizia Curții adauga la textul Legii nr. 30/1994 de ratificare a Convenției europene a drepturilor omului, "introducând sub rezerva și

art. 3 al decretului nr. 976/1968 , deși legiuitorul a formulat rezerva numai asupra art. 1, iar nu și asupra art. 3 al decretului citat";

- prin hotărârea Curții s-a stabilit, contrar legii, ca arestul disciplinar militar executat ca "arest cu îndeplinirea serviciului" ar fi o măsura fără privare de libertate, "deși atât art. 4 pct. 1 al Legii nr. 30/1994, cat și art. 3 pct. 1 al Decretului nr. 40/1994 prevăd textual caracterul privativ de libertate al arestului disciplinar militar, fără deosebire de modul de executare - arest cu îndeplinirea serviciului și arest în arestul unității sau al garnizoanei";

- decizia Curții avanseaza ideea ca privarea de libertate ar avea loc doar în cazul sancțiunii penale și ca deci arestul cu îndeplinirea serviciului nu ar fi privativ de libertate, de vreme ce nu este o sancțiune penală;

- referitor la excepția privind art. 136 din Codul de procedură civilă, instanța de fond nu a reținut: a) ca, întrucât excepțiile procedurale sunt parte integrantă a procedurii de judecată, ele trebuie stabilite prin lege, iar nu lăsate la latitudinea judecătorului, nesocotindu-se astfel principiul constituțional al legalității [art. 125 alin. (3)]; b) ca excepțiile procedurale cărora nu li se aplică o anume regula trebuie prevăzute limitativ și nu lăsate la latitudinea judecătorului. Prin aceasta se reproseaza reglementării cuprinse în art. 136 din Codul de procedură civilă ca, în loc sa dea o enumerare limitativa a excepțiilor ce nu sunt supuse regulii instituite de acest text, se face referire la caracterul de ordine publică al acestei categorii de excepții. Or, în acceptia recurentei, noțiunea (sintagma) de ordine publică nu este îndeajuns de clara și, spre a nu fi lăsată la aprecierea judecătorului, ar trebui să fie definită prin lege;

-

art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990

încalcă art. 21 din Constituție privind accesul la justiție. Se afirma, pe de o parte, ca limitarea dreptului de a se adresa justiției are loc în perioada dintre "momentul vatamarii dreptului și momentul acordat pentru sesizarea instanței de judecată", iar, pe de altă parte, ca textul incriminat "exclude judecarea cauzei de către o instanța independenta și impartiala instituită prin lege, în raport de un termen nejudecatoresc, deci aparținând unei proceduri prealabile impusa cetățeanului în fața autorității administrative". Cat privește termenele de 30 de zile și de un an prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 29/1990 , se susține ca "dacă ambele termene... sunt imperative, ele se exclud reciproc, textul nemairaspunzand pretenției de lege ca norma previzibila și accesibila. La momentul vatamarii dreptului, cetățeanul nu poate ști cu precizie pentru care dintre cele doua termene va opta instanța".

Pe lângă motivele de recurs menționate, la ședința de judecată din data de 17 iunie 1997, recurenta, asistată de avocat, a arătat ca, drept urmare a adoptării Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, sancțiunea disciplinară de arest cu îndeplinirea serviciului a fost înlocuită cu cea de consemnare, care, în esenta, este tot o măsura privativă de libertate.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile

Decretului nr. 976/1968 , ale art. 136 din Codul de procedură civilă și ale

art. 5 din Legea nr. 29/1990 , raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

În anul 1993, recurenta Ciobanu Filofteia a fost sancționată disciplinar cu 10 zile "arest cu îndeplinirea serviciului". Prevederile dreptului intern care reglementau, la acea data, sistemul disciplinar militar erau

Decretul nr. 976/1968

privind sancțiunea disciplinară cu arest pentru militari și art. 51-53, și 58 din Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. O.G. 10/1973. Potrivit art. 57 din regulament, "arestul cu îndeplinirea serviciului se aplică numai ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor și consta în aceea ca militarul, în perioada executării pedepsei disciplinare, participa la programul de instrucție, iar, în restul timpului, sta la domiciliu. În timpul executării pedepsei disciplinare, nu poate lipsi de la domiciliu și nu are voie sa primească vizite".

Cat privește dispozițiile Decretului nr 976/1968, cu ocazia ratificării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin Legea nr. 30/1994 s-a făcut următoarea rezerva și declarație: "Art. 5 din convenție nu va împiedica aplicarea de către România a dispozițiilor

art. 1 al Decretului nr. 976 din 23 octombrie 1968 , care reglementează sistemul disciplinar militar, cu condiția ca durata privarii de libertate sa nu depășească termenele prevăzute în legislația în vigoare".