Decizia nr. 1088/2009

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Antonia Constantin - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003

privind

Codul fiscal , excepție ridicată de Societatea Comercială "Dulcicom" - S.R.L. din Zalău în Dosarul nr. 3.551/84/2008 al Tribunalului Sălaj - Secția civilă.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate ridicate, invocând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 20 februarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 3.551/84/2008, Tribunalul Sălaj - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003

privind

Codul fiscal , excepție ridicată de Societatea Comercială "Dulcicom" - S.R.L. din Zalău într-o cauză având ca obiect anularea unor acte administrativ-fiscale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că, prin textul de lege criticat, legiuitorul acordă statului și unităților administrativ-teritoriale o poziție privilegiată față de cea a celorlalte persoane de drept privat. În acest sens se apreciază că impozitul pe clădirile aflate în proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale este datorat de concesionarii, locatarii sau titularii dreptului de administrare sau folosință a acestora, în timp ce proprietarul clădirilor este scutit de o atare obligație. Se mai susține că nu este echitabil ca titularul unui drept de proprietate privată, în speță statul sau unitățile administrativ-teritoriale, să fie scutit de la plata impozitului pe clădiri și acest impozit să fie suportat de cel care are doar atributul folosinței clădirilor și nu toate atributele dreptului de proprietate.

Un atare regim juridic îi discriminează atât pe concesionari, locatari sau alți titulari ai dreptului de administrare sau folosință care trebuie să plătească impozit pe clădire, pe lângă chirie, redevență sau contravaloarea folosinței clădirii, cât și pe persoanele de drept privat care au în proprietate clădiri pe care le-au închiriat și care nu sunt scutite de plată impozitului pe clădire.

Se consideră că textul legal criticat încalcă și prevederile

art. 56 alin. (2) din Constituție , întrucât prevede în sarcina statului și unităților administrativ-teritoriale un regim fiscal de favoare.

Tribunalul Sălaj - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată.

Avocatul Poporului apreciază că textul legal criticat este constituțional.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003

privind

Codul fiscal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, astfel cum au fost modificate prin

art. I pct. 218 din Legea nr. 343/2006

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 571/2003

privind

Codul fiscal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 1 august 2006.

Textul criticat are următorul cuprins:

- Art. 249 alin. (3): "Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri."

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale

art. 16 alin. (1) și (2)

privind egalitatea în drepturi, ale

art. 44 alin. (2)

privind dreptul de proprietate privată și ale

art. 56 alin. (2)

privind așezarea justă a sarcinilor fiscale. Totodată, consideră că sunt încălcate prevederile

art. 14 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea discriminării și ale

art. 1 din Protocolul adițional

la

Convenție

privind protecția proprietății.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constată că, prin numeroase decizii, s-a mai pronunțat asupra constituționalității

art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003

în raport cu critici identice. Prin

Decizia nr. 324 din 29 martie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 11 mai 2007,

Decizia nr. 345 din 3 aprilie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2007, și

Decizia nr. 857 din 9 octombrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007, Curtea, respingând excepțiile ridicate, a constatat că scutirea statului și a unităților administrativ-teritoriale, în calitate de proprietari, de la plata impozitului pe clădiri nu operează în cazurile în care clădirea sau încăperi din aceasta sunt concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice care întreprind activități economice. Opțiunea legiuitorului de a excepta din categoria bunurilor impozabile clădirile proprietatea statului și a unităților administrativ-teritoriale folosite în alte scopuri decât cele economice nu poate fi considerată discriminatorie, ci reprezintă expresia politicii fiscale și bugetare pe care statul și-o asumă la un moment dat.

Prin urmare, Curtea nu poate reține încălcarea prevederilor constituționale invocate, sub aspectul creării unei situații privilegiate în favoarea statului sau a unităților administrativ-teritoriale.

Curtea a mai statuat că numai legiuitorul poate acorda anumite scutiri sau reduceri de impozite în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, în funcție de situațiile conjuncturale, dar, evident, și în raport cu situația economico-financiară a țării în perioadele respective. Așa fiind, legiuitorul, dând expresie politicii fiscale și bugetare adoptate la un moment dat, are deplina libertate de a stabili impozite și taxe, în măsura în care acestea sunt proporționale, rezonabile și echitabile, condiție îndeplinită în cazul de față, cu atât mai mult cu cât concesionarea, închirierea, ca și darea în administrare și în folosință a clădirilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale se fac în general pe termen foarte lung, prin convenții/acte intervenite între părțile interesate.

Totodată, Curtea a mai stabilit că autoritățile publice - creditori bugetari - pot fi scutite de la plata unor impozite sau taxe, întrucât pentru a putea funcționa sunt finanțate de la bugetul de stat, iar taxele respective se fac venit tot la bugetul de stat, astfel că ar fi absurd ca autoritățile în cauză să fie obligate formal să plătească din buget o taxă care revine aceluiași buget.

Neintervenind elemente noi de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, considerentele și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A. d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003

privind

Codul fiscal , excepție ridicată de Societatea Comercială "Dulcicom" - S.R.L. din Zalău în Dosarul nr. 3.551/84/2008 al Tribunalului Sălaj - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 8 septembrie 2009.