Decizia nr. 107/1998

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Ioan Griga - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 și 149 din Codul de procedură penală, invocată de Chiata Marian în Dosarul nr. 122/1998 al Curții Militare de Apel.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 9 iulie 1998, în prezenta părților și a reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 14 iulie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 19 mai 1998, pronunțată în Dosarul nr. 122/1998, Curtea Militară de Apel a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 146 și 149 din Codul de procedură penală, invocată de Chiata Marian, în Dosarul nr. 122/1998 aflat pe rolul acestei instanțe.

În motivarea excepției se susține ca textele legale atacate sunt neconstituționale, fiind contrare prevederilor art. 23 din Constituție, întrucât procurorul poate lua măsura arestării preventive a unei persoane cu încălcarea dispoziției constituționale menționate, deoarece, potrivit art. 146 din Codul de procedură penală, nu are obligația de a-l asculta pe cel împotriva căruia în măsura arestării preventive și, pe cale de consecința, de a-i aduce la cunoștința învinuirea în prezenta unui apărător. De asemenea, se susține ca din analiza art. 23 din Constituție rezultă ca dreptul conferit magistratului de a lua măsura arestării preventive în cursul urmarii penale se poate exercita o singură dată, durata preventiei fiind unica și neputând depăși 30 de zile. Rezultă ca magistratul-procuror poate emite o singura ordonanța de arestare, a carei durata poate fi de la o zi la 30 de zile, iar nu mai multe ordonanțe cuprinzând durate de arestare fractionate, totalizand 30 de zile, deoarece în aceasta situație procurorul și-ar prelungi propriile măsuri procesuale, ceea ce Constituția nu permite. În speta, se susține în continuare, a fost emisă o ordonanța de arestare preventivă în calitate de invinuit, potrivit art. 146 din Codul de procedură penală, și apoi o alta ordonanța de 25 de zile, în condițiile art. 149 din Codul de procedură penală, procurorul prelungindu-și astfel propria măsura.

Exprimandu-și opinia asupra excepției, în conformitate cu art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, instanța arata ca aceasta este neîntemeiată, deoarece obligativitatea audierii făptuitorului înainte de luarea măsurii arestării preventive exista, potrivit art. 150 din Codul de procedură penală, numai în cazul arestării preventive a inculpatului, deci numai după punerea în mișcare a acțiunii penale. Potrivit art. 146 alin. 1 din Codul de procedură penală, durata arestării învinuitului nu poate depăși 5 zile, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 149 alin. 1 din același cod, durata arestării inculpatului nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul în care aceasta este prelungită în condițiile legii. De asemenea, se susține ca în cauza procurorul nu și-a prelungit nelegal propria măsura privativă de libertate, dispusă în cauza, ci a emis doua ordonanțe, diferite, în raport cu calitatea persoanei, pentru arestarea mai întâi a învinuitului și apoi a inculpatului, fără ca durata cumulată a acestora să depășească 30 de zile, măsura fiind în concordanta cu art. 23 din Constituție.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 138/1997, s-au solicitat puncte de vedere președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arata ca art. 146 din Codul de procedură penală nu încalcă dispozițiile art. 23 din Constituție, deoarece acest text constituțional nu prevede obligația pentru organul judiciar care ia măsura arestării preventive a învinuitului sau a inculpatului de a dispune arestarea numai după ce a ascultat persoana față de care se ia această măsură. Critica de neconstituționalitate a art. 146 din Codul de procedură penală, intemeiata pe inexistenta unei asemenea obligații, nu poate fi admisă, deoarece aceasta privește o omisiune legislativă și, potrivit practicii jurisdicționale a Curții, controlul de constituționalitate nu poate privi omisiuni. Art. 146 din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nici acest act normativ nu prevede obligația pentru organele judiciare de a asculta pe invinuit sau pe inculpat înainte de a lua măsura arestării preventive. Se mai arata ca arestarea învinuitului și arestarea inculpatului sunt măsuri procesuale distincte, care primesc, în mod firesc, reglementări diferite în raport cu calitatea procesuala pe care o are persoana arestata în cursul urmăririi penale. A interpreta ordonanța de arestare a inculpatului ca fiind o ordonanța de prelungire a arestării învinuitului înseamnă a adauga la lege, atâta timp cat în art. 155 și următoarele din Codul de procedură penală se folosește termenul de "prelungire" numai cu privire la prelungirea de către instanța a arestării inculpatului, dispusă în faza de urmărire penală.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate invocată.

Potrivit art. 146 din Codul de procedură penală, procurorul, dacă considera ca în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului și ca sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 143 într-unul dintre cazurile enumerate la art. 148 din același cod, dispune prin ordonanța motivată arestarea învinuitului, cu obligația precizarii temeiurilor care justifica luarea măsurii și fixând durata arestării, care nu poate depăși 5 zile.

Autorul excepției de neconstituționalitate considera ca acest text legal încalcă dispozițiile art. 23 din Constituție, deoarece procurorul poate lua măsura arestării preventive a unei persoane fără a o asculta și fără a-i aduce la cunoștința învinuirea în prezenta unui apărător.

Instituția privarii de libertate a unei persoane reprezintă un act de o extrema gravitate pentru orice cetățean. Ea nu se poate realiza decât în condiții strict reglementate de lege, pentru a se preveni orice abuzuri ce ar conduce la arbitrar și discretionar, afectand direct valorile umane ce constituie esenta personalității fiecărui individ.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, România este un stat de drept în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor și libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme ce sunt garantate, gasindu-și consacrarea în dispozițiile legii fundamentale a tarii.

De aceea art. 23 din Constituție stabilește, ca principiu de baza al ocrotirii acestor valori, ca libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, textul constituțional reglementand până la detaliu condițiile în care se poate efectua arestarea și garanțiile constituționale necesare asigurării unui cadru adecvat protejării cetățeanului împotriva unei astfel de măsuri. În același sens sunt și prevederile art. 24 din Constituție, potrivit cărora, în virtutea garantarii dreptului la apărare, pe tot parcursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

La rândul lor, dispozițiile cuprinse în legea specială, aplicabile în materie - Codul de procedură penală - sunt chemate sa dea expresie acestor garanții de ordin constituțional, prin instituirea unor măsuri care să ofere mijloacele necesare concretizarii acestor garanții.

Astfel Codul de procedură penală, sub titlul "Măsurile preventive și alte măsuri procesuale" (titlul IV - Partea generală), reglementează, în cap. I, un ansamblu de garanții procesuale distincte pentru a proteja libertatea individuală, între care: aducerea la cunoștința persoanei arestate a motivelor arestării și a celor privind învinuirea, în prezenta unui avocat, precum și ascultarea inculpatului. În secțiunea I "Dispoziții generale" din acest capitol, prin art. 137^1 alin. 1, se instituie anumite obligații pentru organul de urmărire penală sau instanța de judecată, care sunt în concordanta cu prevederile art. 23 alin. (5) din Constituție, stabilind ca persoanei reținute sau arestate i se aduc de îndată la cunoștința motivele reținerii sau ale arestării. Învinuirea se aduce la cunoștința celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenta unui avocat.

Aceasta înseamnă ca astfel de obligații privesc, deopotrivă, atât arestarea învinuitului, cat și a inculpatului, de vreme ce, ca dispoziție generală, art. 137^1 din Codul de procedură penală nu face nici o diferentiere între cele doua forme de arestare. Se constata însă ca în art. 150 din secțiunea a IV-a din același cod apare o necorelare între garanțiile procesuale instituite pentru inculpat în raport cu cele reglementate pentru invinuit. Într-adevăr, dacă pentru inculpat art. 150 obliga ca măsura arestării să fie luată numai după ascultarea acestuia de către procuror, o asemenea obligație lipsește în cazul luării măsurii arestării pentru invinuit.

Or, deosebirile de natura juridică dintre cele doua măsuri procesuale nu justifica nici o diferentiere de tratament între invinuit și inculpat, sub aspectul garanțiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apărare, cat și al garanțiilor procesuale prevăzute de lege și consacrate în Constituție cu privire la obligația ascultării învinuitului de către procuror, potrivit celor de mai sus. De aceea dispozițiile art. 146 din Codul de procedură penală și măsura arestării preventive a învinuitului, pe care o reglementează, sunt constituționale numai în măsura în care prin acestea se asigura respectarea necondiționată a garanțiilor constituționale privind libertatea și drepturile fundamentale ale persoanei, în același mod atât pentru inculpat, cat și pentru invinuit.

Totodată autorul excepției de neconstituționalitate susține ca dispozițiile legale care reglementează luarea măsurii arestării preventive sunt neconstituționale în raport cu art. 23 alin. (4) din Constituție, deoarece acestea permit procurorului ca, după ce a dispus arestarea învinuitului, sa dispună apoi arestarea aceleiași persoane în calitate de inculpat, prelungindu-și astfel propria măsura de arestare, deși, potrivit textului constituțional menționat, prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată.

Critica de neconstituționalitate nu este intemeiata. Arestarea inculpatului, atunci când intervine după arestarea învinuitului, luată tot de procuror, nu poate fi privită ca o prelungire a acesteia, deoarece cele doua măsuri sunt diferite ca natura juridică. Măsura arestării preventive a învinuitului, luată de procuror în condițiile prevăzute la art. 146 din Codul de procedură penală, are un caracter excepțional și este necesară numai atunci când termenul de 24 de ore, cat poate dura, potrivit Constituției - art. 23 alin. (3) - și legii - art. 144 alin. 1 din Codul de procedură penală -, măsura reținerii, se dovedește insuficient pentru verificarea temeiurilor legale necesare punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva învinuitului și, eventual, pentru a se lua împotriva lui măsura arestării preventive sau, dimpotriva, pentru a se dispune scoaterea de sub urmărire penală sau, eventual, încetarea urmăririi. Măsura arestării învinuitului nu poate depăși 5 zile și se justifica numai dacă este necesară în interesul urmăririi penale, în condițiile art. 143 și în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148 din Codul de procedură penală. Luarea ei se dispune de procuror prin ordonanța motivată, este urmată de emiterea mandatului de arestare a învinuitului și nu poate fi prelungită.

Dacă la expirarea duratei arestării învinuitului se confirma temeiurile pentru punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva acestuia și se menține necesitatea privarii sale de libertate, în condițiile legii, procurorul dispune prin ordonanța punerea în mișcare a acțiunii penale și luarea, de data aceasta, a măsurii arestării preventive a inculpatului, urmată de emiterea mandatului de arestare a acestuia. Măsura este, în conceptia legiuitorului, consecința înlocuirii poziției procesuale de invinuit a făptuitorului, adică de persoana față de care se efectuează urmărirea penală, atâta timp cat nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa - art. 229 din Codul de procedură penală -, cu aceea de inculpat, adică de persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală. În ceea ce privește durata arestării inculpatului, consecutiva măsurii arestării învinuitului, ea trebuie să includă, în mod firesc, durata acesteia din urma, ca măsura excepționala, specifică urmăririi penale, în reglementarea legală în vigoare, neputând depăși însă, împreună cu aceasta, durata de 30 de zile prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituție, având în vedere și faptul ca, deși diferite, cele doua măsuri preventive au drept consecința privarea de libertate a aceleiași persoane, indiferent de calitatea procesuala a acesteia, deci fără sa distinga, asa cum face Codul de procedură penală, între arestarea învinuitului și arestarea inculpatului.

Potrivit prevederilor art. 149 din Codul de procedură penală: "Durata arestării inculpatului nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.

Când o cauza este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispozițiilor alineatului precedent.

Arestarea inculpatului în cursul judecații durează până la soluționarea definitivă a cauzei, afară de cazul când instanța dispune revocarea ei."

Critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece textul prevede în mod expres ca durata arestării inculpatului nu poate depăși 30 de zile, fiind deci conform cu art. 23 alin. (4) din Constituție. Cat privește dispozițiile art. 149 alin. 2 din același cod, se constată că acestea nu au legătură cu cauza și, în consecința, și aceasta critica este neîntemeiată.

Referitor la prevederile alin. 3 al aceluiași articol, se constată că, prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, definitivă prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, Curtea a statuat ca aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanța în cursul judecații, poate depăși 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea în condițiile art. 23 din Constituție. Totodată, prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998, Curtea a constatat ca, în legătură cu arestarea inculpatului în cursul judecații, prevăzută la art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, se va face aplicarea directa a dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Constituție. Astfel fiind, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală este inadmisibila, urmând a fi respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Admite în parte excepția de neconstituționalitate invocată de Chiata Marian în Dosarul nr. 122/1998 al Curții Militare de Apel și constata ca dispozițiile art. 146 din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care asigura învinuitului aceleași drepturi procesuale ca și inculpatului, în temeiul garanțiilor constituționale privind libertatea individuală și siguranța persoanei, prevăzute la art. 23 și 24 din Constituție.

2. Respinge excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 149 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală.

3. Respinge ca inadmisibila excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 14 iulie 1998.