Decizia nr. 1476/2010

Articolul 9

contravine art. 1 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 44 alin. (2) și art. 53 din Constituție, precum și art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât decăderea debitorului din dreptul de a contesta creanța prin întâmpinare îl privează pe acesta de dreptul la un proces echitabil. Teza întâi a alin. (3) al art. 9 încalcă dispozițiile art. 129 din Constituție, întrucât îngrădește dreptul părții nemulțumite de hotărârea de respingere a cererii de emitere a unei ordonanțe de plată de a se adresa instanței superioare pentru verificarea legalității și temeiniciei primei hotărâri.

Dispozițiile art. 13 violează dispozițiile constituționale cuprinse în art. 24 alin. (1) și art. 126 alin. (2), precum și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 14 paragraful 1 teza întâi din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, întrucât restrânge dreptul părților la un proces echitabil și la o judecată imparțială, precum și dreptul acestora de a beneficia de un control judiciar real, obiectiv și efectiv.

Prevederile art. 14 limitează accesul liber la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție, întrucât hotărârea de respingere a cererii în anulare nu poate fi atacată cu recurs, iar alin. (2) al art. 14 vine în contradicție cu dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 126 alin. (2) și art. 129 și cu prevederile din actele internaționale menționate, întrucât oferă posibilitatea, fără desfășurarea unui proces pe fondul cauzei, de a se emite un titlu executoriu împotriva unui pretins debitor, deși acesta a depus toate demersurile necesare în vederea protejării intereselor sale legitime.

Tribunalul București - Secția a VI-a comercială consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, așa cum rezultă din încheierea de sesizare a Curții Constituționale, îl constituie prevederile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 119/2007

privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 31 octombrie 2007.

Analizând argumentele autorului excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, în realitate, obiectul criticii îl constituie, în special, dispozițiile art. 7 alin. (1), art. 9, art. 13 și

art. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007

privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale, precum și dispozițiile ordonanței de urgență, în ansamblul său. Prevederile art. 7 alin. (1), art. 9, art. 13 și art. 14 din ordonanța de urgență au următorul conținut:

- Art. 7 alin. (1): "Pentru soluționarea cererii, judecătorul dispune citarea părților, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă referitoare la pricinile urgente, pentru explicații și lămuriri, precum și pentru a stărui în efectuarea plății sumei datorate de debitor ori pentru a se ajunge la o înțelegere a părților asupra modalităților de plată. Citația va fi înmânată părții cu 3 zile înaintea termenului de judecată.";

- Art. 9: "(1) Sub sancțiunea decăderii, debitorul poate contesta creanța prin întâmpinare.

(2) În cazul în care debitorul contestă creanța, instanța verifică dacă această contestație este întemeiată.

(3) În cazul în care contestația este întemeiată, instanța va respinge cererea creditorului printr-o încheiere irevocabilă. În această situație, creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun.";

- Art. 13: "(1) Împotriva ordonanței de plată debitorul poate formula cerere în anulare, în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia.

(2) Cererea în anulare se soluționează de către instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță.

(3) Cererea în anulare nu suspendă executarea. Suspendarea va putea fi însă încuviințată, la cererea debitorului, numai cu dare de cauțiune, al cărei cuantum va fi fixat de instanță.

(4) Dacă instanța învestită admite cererea în anulare, aceasta va anula ordonanța de plată, pronunțând o hotărâre irevocabilă. Prevederile art. 9 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(5) Hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este irevocabilă.";

- Art. 14: "(1) Ordonanța de plată, devenită irevocabilă ca urmare a neintroducerii sau respingerii cererii în anulare, constituie titlu executoriu.

(2) Împotriva executării silite a ordonanței de plată debitorul poate face contestație la executare, potrivit dreptului comun. În cadrul contestației nu se pot invoca decât aspecte legate de procedura de executare."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) care garantează drepturile și libertățile cetățenilor, art. 20 alin. (2) referitoare la prioritatea reglementărilor internaționale cuprinse în tratate privind drepturi și libertăți fundamentale ale omului, ratificate de România, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 115 alin. (4) și (6) referitoare la delegarea legislativă, art. 124 privind înfăptuirea justiției, art. 126 privind instanțele judecătorești și art. 129 privind folosirea căilor de atac, precum și celor prevăzute în art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și în art. 14 paragraful 1 referitoare la egalitatea în fața instanțelor de judecată din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Examinând excepția, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 119/2007

privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale, atât în ansamblul său, cât și asupra prevederilor art. 7 alin. (1), art. 9, art. 13 și art. 14, prin raportare la critici asemănătoare, constatând că sunt constituționale.

În ceea ce privește critica prin raportare la dispozițiile

art. 115 alin. (4) din Constituție, prin Decizia nr. 1.070 din 8 septembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 20 octombrie 2009, Curtea a statuat că îndeplinirea obligației asumate de România față de statele membre ale Uniunii Europene, constând în transpunerea, până la momentul aderării, a tuturor directivelor comunitare în vigoare la data semnării Tratatului de aderare, poate fi considerată o situație extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată, ținând cont de faptul că, astfel cum se precizează în preambulul ordonanței, aceasta transpune în legislația națională prevederile Directivei 2000/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii plăților în tranzacțiile comerciale. Nu poate fi reținută susținerea autorului excepției potrivit căreia nu era necesară emiterea ordonanței de urgență criticate, întrucât deja exista în domeniu o reglementare suficientă, respectiv

Ordonanța Guvernului nr. 5/2001

privind procedura somației de plată. Sub acest aspect, Curtea a observat că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007 , transpunând directiva europeană amintită și vizând numai obligațiile rezultate din contracte comerciale, are ca scop îmbunătățirea funcționării pieței interne a Uniunii Europene. De aceea, astfel cum prevede chiar directiva transpusă, domeniul de aplicare al

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 119/2007

este limitat la plăți efectuate ca remunerație pentru tranzacții comerciale și nu reglementează tranzacțiile cu consumatorii ori dobânda pentru alte plăți, care pot fi supuse prevederilor

Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 .

În ceea ce privește dispozițiile art. 7 alin. (1), art. 9, art. 13 și art. 14 din ordonanță, Curtea s-a pronunțat în repetate rânduri, exemple fiind

Decizia nr. 1.001 din 7 octombrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 18 noiembrie 2008, sau

Decizia nr. 1.116 din 16 octombrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007

a fost adoptată pentru a stabili măsuri pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată asumate prin contracte comerciale și pentru stabilirea unei proceduri simplificate de soluționare a acțiunilor în justiție având ca obiect asemenea obligații. Or, potrivit art. 126 din Constituție, competența instanțelor de judecată și procedura în fața acestora se stabilesc prin lege.

Curtea observă că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007

reglementează procedura recuperării pe cale judecătorească exclusiv a acelor creanțe care izvorăsc din contracte comerciale și care sunt, în același timp, certe, lichide și exigibile. În acest scop, la cererea privind creanța de plată a prețului, creditorul trebuie să anexeze, potrivit art. 6 alin. (2) din ordonanță, înscrisurile ce atestă cuantumul sumei datorate, precum și orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia. Potrivit art. 9, debitorul poate contesta creanța prin întâmpinare, instanța urmând să verifice dacă această contestație este întemeiată, iar art. 10 alin. (1) prevede că, în cazul în care, ca urmare a verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, a declarațiilor părților, precum și a celorlalte probe administrate, constată că cererea este întemeiată, instanța emite o ordonanță de plată, în care se precizează suma și termenul de plată. Conform art. 13 alin. (1), împotriva ordonanței de plată debitorul poate formula cerere în anulare, în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia. Din toate aceste texte de lege rezultă în mod evident că procedura ce face obiectul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 119/2007

se desfășoară într-un cadru procesual menit să asigure toate garanțiile ce caracterizează un proces echitabil, iar debitorul are la îndemână suficiente mijloace procedurale pentru a-și apăra interesele.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenței acesteia, considerentele reținute de Curte în deciziile menționate sunt valabile și în cauza de față.

Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1), art. 9, art. 13 și

art. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007

privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale, precum și a dispozițiilor ordonanței în ansamblul său, excepție ridicată de Societatea Comercială "Eurolemn Trans" - S.R.L. din Băile Herculane în Dosarul nr. 46.705/3/2009 al Tribunalului București - Secția a VI-a comercială.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 11 noiembrie 2010.