Decizia nr. 448/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

Cu participarea, în ședința publică din 24 martie 2011, a reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 26 din Legea nr. 489/2006

privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, excepție ridicată de instanța de judecată, din oficiu, în Dosarul cu nr. 3.361/84/2009 al Curții de Apel Cluj - Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 24 martie 2011, în prezența părții Gheorghe Ianc, a avocatului Sergiu-Cosmin Rareș pentru partea prezentă și a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 7 aprilie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 1 noiembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 3.361/84/2009, Curtea de Apel Cluj - Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 26 din Legea nr. 489/2006

privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, excepție ridicată de instanța de judecată, din oficiu, într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei sentințe prin care s-a respins cererea de anulare a măsurilor disciplinare dispuse de Biserica Ortodoxă Română împotriva preotului Gheorghe Ianc.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că

art. 26 din Legea nr. 489/2006

este neconstituțional, reținându-se următoarele:

Dacă se consideră cultele autorități publice, pornind de la prevederile

Legii nr. 489/2006

potrivit cărora acestea "sunt persoane juridice de utilitate publică," atunci jurisdicția reglementată de

art. 26 din Legea nr. 489/2006

reprezintă o jurisdicție administrativ-disciplinară obligatorie, ceea ce contravine art. 21 alin. (4) din Constituție potrivit căruia jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite.

Dacă, dimpotrivă, se apreciază că organele de jurisdicție ale cultelor sunt structuri de jurisdicție privată, de tipul arbitrajului privat, atunci, pentru a fi respectate dispozițiile art. 21 din Constituție referitoare la accesul liber la justiție, trebuie ca, în mod expres și neechivoc, să rezulte din lege consimțământul părților ca litigiile să fie supuse judecății unei astfel de "instanțe."

Pe de altă parte, instanțele de judecată specializate în litigii de muncă au deplina posibilitate să aibă în vedere, în materie disciplinară, prevederile statutare și canonice. Existența unor statute proprii nu înlătură dreptul salariaților de a beneficia de accesul liber la "justiția statală."

Neconstituționalitatea

art. 26 din Legea nr. 489/2006

decurge din imposibilitatea atacării în fața instanțelor judecătorești menționate în art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală a hotărârilor date în materie disciplinară de organele proprii de judecată religioasă ale cultelor, precum și din absența reglementării unor norme de procedură sau a unor termene referitoare la judecată.

Totodată, textul de lege criticat încalcă și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece organele de jurisdicție ale cultelor nu reprezintă un tribunal independent și imparțial din cauza faptului că membrii acestora sunt persoane subordonate conducerii cultului.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părții prezente și ale apărătorului acesteia, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 489/2006

privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 8 ianuarie 2007, care au următorul cuprins: "(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice.

(3) Existența organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional."

Autorul excepției de neconstituționalitate consideră că prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiție, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală, ale art. 126 alin. (1) privind competența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a celorlalte instanțe judecătorești stabilite de lege de a realiza justiția, precum și ale alin. (5) referitoare la interzicerea înființării de instanțe extraordinare. Totodată, textul de lege criticat contravine și prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prin textul de lege criticat legiuitorul statuează cu privire la posibilitatea cultelor de a avea organe proprii de judecată religioasă și la obligația ca, în problemele de disciplină internă, să fie aplicabile exclusiv prevederile statutare și canonice, în aplicarea principiului autonomiei religioase, consacrat de art. 29 alin. (5) din Legea fundamentală.

I. Referitor la autonomia cultelor religioase, Curtea observă, în acord cu studiile doctrinare în materie (Radu Carp - Studia Politica, Romanian Political Science Review, vol. X, nr. 2/2010, Ed. C.H. Beck, p. 349-357), că acest concept s-a născut datorită separației dintre stat și biserică, fiecare dintre aceste instituții având competențe specifice care nu interferează. De exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 3 noiembrie 2009, pronunțată în Cauza Lautsi împotriva Italiei, a reafirmat obligația statului de a fi neutru în exercitarea autorității publice, mai ales în ce privește educația, prin neafișarea simbolurilor religioase aparținând unui cult anume în sălile de clasă.

Curtea observă că în cazul cultelor religioase termenul autonomie se referă la capacitatea de a legifera și a se conduce potrivit statutelor proprii. Astfel, o definiție completă a conceptului de autonomie a cultelor poate fi următoarea: dreptul natural al Bisericii de a stabili unilateral normele doctrinare, clericale și judiciare specifice naturii sale și de a se autoguverna prin acestea, în mod independent față de stat (Ionuț Corduneanu - Biserica și statul - două studii, Ed. Evloghia, Târgșoru Vechi, 2006, p. 52-82).

Totodată, Curtea mai observă că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența autonomă a comunităților religioase este indispensabilă într-o societate democratică și constituie o problemă esențială în protecția libertății religioase garantate de prevederile art. 9 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Hasan și Chaush împotriva Bulgariei).

Prin urmare, Curtea reține că opțiunea legiuitorului exprimată în textul de lege criticat este pe deplin justificată din perspectiva principiului autonomiei cultelor în raport cu statul, principiu reflectat, la nivel constituțional, de art. 29 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia "Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia [...]".

II. Curtea observă că susținerile autorului excepției potrivit cărora această jurisdicție este una administrativ-disciplinară obligatorie, ceea ce contravine art. 21 alin. (4) din Constituție conform căruia jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite, nu pot fi primite. Astfel, din perspectiva modului de organizare, funcționare și a competențelor exercitate, cultele nu constituie autorități publice în sensul

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 . În acest sens, prevederile

Legii nr. 489/2006

privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor disting între autoritățile publice și culte, spre exemplu art. 9 alin. (2) potrivit căruia "Cultele sunt egale în fața legii și a autorităților publice". Prin urmare, jurisdicția în cadrul cultelor nu este una specială administrativă, așa încât nu se poate susține încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituție.

III. Curtea constată că autorul excepției se referă la faptul că, potrivit

art. 26 din Legea nr. 489/2006 , cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă, care soluționează problemele de disciplină internă și ale căror hotărâri, în cazul anumitor culte, nu pot fi atacate în fața instanțelor civile. Acest aspect este concretizat, în speță, de art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin

Hotărârea Guvernului nr. 53/2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008, potrivit căruia "În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, și a competențelor specifice lor, instanțele de judecată bisericească soluționează problemele de disciplină internă, iar hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fața instanțelor civile".

Din această perspectivă, Curtea observă, cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție din Legea fundamentală, că acesta nu este un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile și proporționale cu scopul urmărit. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa, de exemplu prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. Totodată, prin Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a reținut că acest drept cere, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp și spațiu, însă în funcție de "resursele comunităților și nevoile indivizilor." În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.

Curtea reține că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea fundamentală, "Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii", ceea ce demonstrează că legiuitorul constituant a înțeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ce privește atât organizarea și funcționarea lor, cât și stabilirea unor reguli proprii de judecată în ce privește răspunderea disciplinară internă. Aceasta și datorită naturii speciale a abaterilor și delictelor disciplinare, a pedepselor și a iertărilor pe care, în speță, nu le pot aplica instanțele de drept comun.

Referitor la susținerea potrivit căreia instanțele de judecată specializate în litigii de muncă au deplina posibilitate să aibă în vedere, în materie disciplinară, prevederile statutare și canonice, Curtea observă că răspunderea disciplinară a clerului nu intervine ca urmare a nerespectării clauzelor unui contract de muncă. În speță, art. 123 alin. (7) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române prevede că "Raportul dintre personalul clerical și Centrul Eparhial este unul de slujire și misiune liber asumată, conform mărturisirii (declarației) solemne publice rostite și semnate de către fiecare candidat înaintea hirotoniei întru preot". Așa fiind, Curtea reține că prevederile Codului muncii referitoare la competența de judecată a instanțelor judecătorești specializate în dreptul muncii nu sunt aplicabile în cazul cultelor.

Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea reține că este justificată, în speță, limitarea dreptului de acces la o instanță numai cu privire la judecarea contravențiilor și infracțiunilor.

Întrucât nu s-a constatat încălcarea niciunui drept fundamental Curtea reține că dispozițiile art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți din Constituție nu sunt incidente în speță.

IV. Curtea mai reține că, potrivit art. 10 alin. (1) privind libertatea de gândire, de conștiință și de religie din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, "orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor". În acord cu aceste prevederi, o persoană poate în mod liber să își aleagă, să practice sau să își manifeste religia prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor. Întrucât fiecare religie presupune o practică și rituri specifice, cunoscute de persoana interesată la intrarea într-un cult acceptat, este firesc ca aceasta să se supună regulilor cultului respectiv. În speță, potrivit art. 123 alin. (1) și (7) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, "Preoții și diaconii slujitori se recrutează dintre doctorii, absolvenții de masterat și licențiații facultăților de teologie, specializarea Teologie pastorală, care au susținut examenul de capacitate preoțesc" iar "La începerea activității pastorale în unitatea pentru care a fost numit, personalul bisericesc primește din partea chiriarhului o decizie prin care se reglementează drepturile și îndatoririle ce-i vor reveni". Curtea constată că personalul clerical are o pregătire specifică ce presupune cunoașterea statutelor și normelor canonice ce reglementează atât răspunderea disciplinară, cât și procedura de judecată specifică, cuprinsă în art. 148-160 din cap. IV al Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române.

Totodată, Curtea mai observă că, potrivit art. 2 alin. (2) din Statut, "Biserica Ortodoxă Română este autocefală și unitară în organizarea și în lucrarea sa pastorală, misionară și administrativă". Or, principiile autonomiei și unității cultului nu ar mai fi respectate dacă instanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare. Prin urmare, Curtea nu poate reține criticile autorului excepției potrivit cărora prevederile

art. 26 din Legea nr. 489/2006

privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor aduc atingere dispozițiilor art. 124 alin. (2) și ale art. 126 alin. (1) și (5) din Constituție.

În sensul celor menționate s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, observând că, "atunci când acceptă angajarea ecleziastică într-o parohie, preoții sunt conștienți de posibilitatea ca mai târziu să fie transferați într-un alt post. Din acest motiv, reclamantul, prin faptul că a fost de acord să slujească într-o parohie a Bisericii ca preot și-a asumat și răspunderea de a se supune regulilor respectivului cult care se regăsesc în Statutul Bisericii și în Regulile de procedură bisericească".

V. În final, referitor la susținerea potrivit căreia textul de lege criticat încalcă și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât organele de jurisdicție ale cultelor nu reprezintă un tribunal independent și imparțial prin faptul că membrii acestora sunt persoane subordonate conducerii cultului, Curtea observă că nici aceasta nu poate fi reținută.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, anterior menționată, a decis într-o situație similară celei din speță (reclamantul fusese transferat ca preot dintr-o parohie în alta, fără a i se cere consimțământul, prin decizia Consiliului Clerical, inatacabilă în instanță, în acord cu regulile cuprinse în Statutul Bisericii Evanghelice Luterane) că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu își găsește aplicarea în cauză. Dreptul pretins de reclamant nu constituia un "drept civil", care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenție.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în același sens, al inaplicabilității art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și prin Decizia de admisibilitate din 30 ianuarie 2001 (Cererea nr. 40.224/1998), pronunțată în Cauza Eva Dudova și Zdenek Duda împotriva Republicii Cehe, reținând că procedura urmată de reclamanți nu se referea la un drept cu privire la care să existe cale de atac în fața instanțelor de judecată cehe. Curtea a reamintit că art. 6 din Convenție nu are ca scop crearea de noi drepturi materiale care nu au fundament legal în ordinea juridică internă, ci de a oferi o protecție procedurală drepturilor recunoscute în legislația internă a statului în cauză.

VI. De altfel, Curtea observă că s-a mai pronunțat asupra textului de lege criticat, în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 640 din 10 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 4 iulie 2008, și

Decizia nr. 797 din 3 iulie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 30 iulie 2008.

Soluțiile pronunțate cu acel prilej și argumentele care au stat la baza acestora își mențin valabilitatea și în cauza de față, neintervenind elemente de noutate care să justifice reconsiderarea acestei jurisprudențe.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 26 din Legea nr. 489/2006

privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, excepție ridicată de instanța de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 3.361/84/2009 al Curții de Apel Cluj - Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 7 aprilie 2011.