Decizia nr. 69/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 145^1 raportat la art. 145 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Costel Cășuneanu în Dosarul nr. 4.489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 291D/2011.

La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției și asistat de apărătorul ales, domnul avocat Gheorghiță Mateuț din cadrul Baroului Arad, cu delegație la dosar, și personal partea Florin Costiniu. Se constată lipsa celorlalte părți, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care solicită admiterea acesteia arătând că dispozițiile art. 145^1 și art. 145 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală nu prevăd în faza de judecată, asemenea fazei de urmărire penală, o durată maximă a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara. O astfel de reglementare este menită să înfrângă principiul proporționalității, sens în care invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Susține că nu este lipsită de relevanță nici prevederea din noul Cod de procedură penală care a instituit o reglementare procedurală în sensul dorit de autor. Depune concluzii scrise și un set de hotărâri pronunțate de instanța de la Strasbourg.

Autorul excepției și partea prezentă nu au nimic de adăugat.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece se solicită pronunțarea unei decizii interpretative. De altfel, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că autoritățile sunt obligate să verifice temeinicia și oportunitatea unei măsuri preventive.

Or, în cauza de față autorul excepției a supus cenzurii judecătorului aproape în fiecare lună verificarea legalității măsurii preventive. Prin urmare, însuși autorul a identificat o procedură viabilă care să permită instanței de judecată să efectueze un control periodic al acesteia, sens în care nu poate fi primită susținerea potrivit căreia măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara ori localitatea este dispusă sine die.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 februarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 4.489/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 145^1 raportat la art. 145 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Costel Cășuneanu în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cauze penale în care s-au dispus măsuri preventive.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale sunt neconstituționale, deoarece, în faza de judecată, nu se prevede o durată maximă a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori țara.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 145^1 - Obligarea de a nu părăsi țara și art. 145 alin. 1 și 2 - Conținutul măsurii obligării de a nu părăsi localitatea din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

- Art. 145^1: "Măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.

Dispozițiile art. 145 se aplică în mod corespunzător și în cazul obligării de a nu părăsi țara.";

- Art. 145 alin. 1 și 2: "Măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi localitatea în care locuiește, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură. Măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 alin. 1. [...]

În cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzute în alin. 1 nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate și numai motivat. Prelungirea se dispune de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile. Dispozițiile art. 140^2 se aplică în mod corespunzător. Durata maximă a măsurii prevăzute în alin. 1 în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11 alin. (2) referitor la apartenența la dreptul intern a tratatelor ratificate de Parlament, art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 25 - Libera circulație, art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și ale art. 2 paragrafele 2 și 3 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la libertatea de circulație.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 817 din 2 octombrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 29 octombrie 2007, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 raportat la art. 145^1 din Codul de procedură penală, statuând că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara reprezintă o restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație, în deplină concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție. Această măsură se impune pentru desfășurarea în bune condiții a instrucției penale, iar legea reglementează cazurile și condițiile în care ea este aplicabilă, în acord cu dispozițiile art. 25 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală, fără a aduce atingere existenței dreptului. De asemenea, Curtea a reținut că instituirea de către legiuitor, numai pentru faza urmăririi penale, a unei durate maxime în care învinuitul sau inculpatul este supus măsurii obligării de a nu părăsi țara nu poate conduce la concluzia că în acest mod s-ar crea o discriminare nejustificată a persoanelor aflate în faza judecății, față de care instanța poate dispune luarea măsurii preventive pe întreaga durată a desfășurării procesului. Această împrejurare este justificată de necesitatea soluționării cu celeritate a procesului penal și pentru evitarea obstrucționării cercetării judecătorești. Câtă vreme situațiile în care se află aceste persoane nu sunt similare, tratamentul juridic nu poate fi decât diferențiat.

Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia art. 145^1 din Codul de procedură penală contravine prevederilor art. 23 din Constituție, restrângerea, în condițiile legii, a exercițiului dreptului la liberă circulație neavând semnificația încălcării libertății individuale a persoanei. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 139 din Codul de procedură penală, există oricând posibilitatea revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai există temei pentru menținerea acestei măsuri preventive. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 141 din Codul de procedură penală, încheierea dată în primă instanță și în apel prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive, cum este și cea a obligării de a nu părăsi țara, poate fi atacată separat cu recurs în situația în care se apreciază de către partea interesată că această măsură a fost dispusă în mod nelegal.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții, considerentele deciziei mai sus menționate rămân valabile și în prezenta cauză.

De altfel, Curtea mai constată că motivarea autorului excepției, fundamentată pe lipsa unor dispoziții care să instituie, în faza de judecată, o durată maximă a măsurii preventive de a nu părăsi țara ori localitatea, este neîntemeiată, pentru că, pe de o parte, așa cum s-a arătat mai sus, măsura nu subzistă sine die, putând fi revocată sau înlocuită din oficiu ori la cerere, dacă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau dacă nu mai există vreun temei care să justifice menținerea ei, și, pe de altă parte, spre deosebire de prima fază a procesului penal, justițiabilul se află deja cu procedura în fața unui judecător care poate cenzura în mod direct măsura dispusă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145^1 raportat la art. 145 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Costel Cășuneanu în Dosarul nr. 4.489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 2 februarie 2012.