Decizia nr. 227/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 128 alin. 2 din Codul penal și art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Anwar Al Tawil în Dosarul nr. 26.961/211/2010 al Tribunalului Cluj - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 221D/2011.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepției a depus concluzii scrise.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, deoarece autorul solicită, în realitate, adoptarea unei alte soluții legislative.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 20 decembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 26.961/211/2010, Tribunalul Cluj - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 128 alin. 2 din Codul penal și art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Anwar Al Tawil în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unui recurs formulat împotriva unei sentințe penale referitoare la o contestație la executare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale contravin Constituției, deoarece nu se poate pune semnul egalității între situația unui condamnat care se sustrage de la executarea pedepsei și altul care, din împrejurări independente de voința sa, se află în imposibilitate de a executa pedeapsa, suferind de o boală gravă care nu poate fi tratată în rețeaua penitenciarelor. Susține că în urma atâtor amânări ale executării pedepsei, de peste 10 ani, în mod cert a fost condamnat la o pedeapsă dublă decât cea la care a fost condamnat inițial, prin aceea că i-au fost restrânse drepturile și libertățile de către instanțele care i-au acordat beneficiul întreruperii executării pedepsei.

Tribunalul Cluj - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 128 alin. 2 din Codul penal - Suspendarea cursului prescripției și art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală - Evidența întreruperii executării pedepsei, care au următorul conținut:

- Art. 128 alin. 2 din Codul penal: "Cursul termenului prescripției prevăzute în art. 126 este suspendat în cazurile și condițiile prevăzute în Codul de procedură penală.";

- Art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală: "Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socotește în executarea pedepsei."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 22 referitor la Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, art. 25 referitor la Libera circulație și art. 26 referitor la Viața intimă, familială și privată.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

Prin

Decizia nr. 531 din 19 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 31 mai 2011, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 128 alin. 2 din Codul penal, statuând că legiuitorul ordinar, în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalității pedepsei, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la reglementarea prin lege organică a infracțiunilor, pedepselor și regimului de executare a acestora și art. 126 alin. (2), potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", a reglementat instituția suspendării cursului termenului de prescripție a executării pedepsei, deoarece această executare nu poate începe. Totuși, ar fi injust ca scurgerea acestui timp să se facă în favoarea condamnatului, motiv pentru care efectele juridice ale suspendării prescripției executării pedepsei constau în suspendarea cursului termenului de prescripție. Odată încetate cauzele legale de suspendare, prescripția își reia cursul ori se dispune executarea propriu-zisă.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față, inclusiv în ce privește critica referitoare la dispozițiile art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală potrivit cărora timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socotește în executarea pedepsei.

Distinct de acestea, Curtea mai constată că situația juridică a condamnatului care, din motive de sănătate, amână executarea pedepsei ori o întrerupe, nu este aceeași cu situația condamnatului care se sustrage executării. De altfel, pentru acesta din urmă legiuitorul a prevăzut în art. 127 alin. 2 din Codul penal că sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii.

Pentru situațiile în care, în mod legal, executarea nu poate începe, legiuitorul a prevăzut instituția suspendării cursului prescripției executării pedepsei până la începerea executării propriu-zise și, ca un efect imediat al acestei instituții, necurgerea termenului de prescripție prevăzut în art. 126 din Codul penal. Mai apoi, odată cu încetarea cauzelor legale de suspendare, prescripția își reia cursul.

Împrejurarea că timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socotește în executarea pedepsei nu poate fi apreciată ca fiind în dezacord cu Legea fundamentală, întrucât instituțiile întreruperii ori amânării executării pedepsei sunt menite să dea expresie unei politici penale cu un pronunțat caracter umanitar având drept funcție proprie adaptarea temporară a executării hotărârilor la situațiile reale care impun o schimbare a acestora. Finalitatea proprie a acestei activități este asigurarea respectului legalității și adevărului în faza de executare a procesului penal, contribuind la înfăptuirea justiției penale.

Totodată, critica autorului excepției referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 22 referitor la Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, art. 25 referitor la Libera circulație și art. 26 referitor la Viața intimă, familială și privată, prin aceea că instanțele i-au acordat beneficiul întreruperii executării pedepsei, nu poate fi primită. Astfel, chiar dacă aceste întreruperi ale executării nu au fost dispuse ca urmare a cererilor formulate de condamnat, nu pot conduce la concluzia neconstituționalității dispozițiilor art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală, pentru că, așa cum s-a arătat mai sus, instituția are în vedere rațiuni umanitare de natură a preîntâmpina producerea unor consecințe grave, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 52 alin. 2 din Codul penal, "executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 128 alin. 2 din Codul penal și art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Anwar Al Tawil în Dosarul nr. 26.961/211/2010 al Tribunalului Cluj - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 martie 2012.