Decizia nr. 252/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

Cu participarea în ședința publică din data de 23 februarie 2012 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 10 lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992

privind protecția consumatorilor, excepție ridicată de Societatea Comercială "Bancpost" - S.A. - Sucursala Pitești în Dosarul nr. 16.169/280/2010 al Judecătoriei Pitești - Secția civilă, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 518D/2011.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 23 februarie 2012 și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea, în temeiul

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pentru data de 15 martie 2012.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 martie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 16.169/280/2010, Judecătoria Pitești - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 10 lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992

privind protecția consumatorilor.

Excepția a fost ridicată de Societatea Comercială "Bancpost" - S.A. din București într-o cauză având ca obiect soluționarea plângerii formulate împotriva unui proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției prevăzute de art. 50 alin. (1) lit. c) coroborat cu

art. 10 lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 .

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul arată că textul de lege criticat permite reprezentanților împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor să judece în fond, asemeni unei instanțe extraordinare, asupra nerespectării unor clauze contractuale și să aplice sancțiuni. Aceasta echivalează cu pronunțarea asupra răspunderii civile contractuale, atribut exclusiv al instanțelor de judecată. Or, potrivit

art. 11-13 din Legea nr. 193/2000

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, precum și art. 4.4.5. din "Procedura-cadru de control al conformității produselor și serviciilor destinate consumatorilor", reprezentanții Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor aveau obligația doar să constate existența sau inexistența unei clauze abuzive.

Interpretarea de către reprezentanții autorității menționate a clauzelor contractuale în sensul constatării nelegalității lor urmată de aplicarea unei sancțiuni, anterior pronunțării unei instanțe de judecată, încalcă prevederile art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la prezumția de nevinovăție. Aceasta, deoarece contravenția pretins săvârșită de autorul excepției poate fi caracterizată drept o "acuzație în materie penală", în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sancțiunea instituită având caracter preventiv și represiv, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 octombrie 2007 pronunțată în Cauza Anghel împotriva României.

Judecătoria Pitești - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece problema stabilirii vinovăției în materia contravențiilor nu are în vedere faza extrajudiciară a aplicării sancțiunii administrative, ci faza judiciară în care aceasta este contestată.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat are caracter de protecție a consumatorilor împotriva unor practici abuzive, în cauză punându-se mai degrabă o problemă de interpretare și aplicare a acestuia în raport de situația de fapt ce urmează a fi reținută de către instanța de judecată.

Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituțional, arătând că principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza regulile speciale de procedură, în formele și în modalitățile instituite de lege.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992

, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992

, să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl formează prevederile

art. 10 lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992

privind protecția consumatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 28 martie 2007, cu modificările aduse prin

art. II pct. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 174/2008

pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, având următorul cuprins: "Drepturile consumatorilor, la încheierea contractelor, sunt: [...]

b) de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garanție."

Textele constituționale invocate în susținerea excepției sunt cele ale art. 21 privind accesul liber la justiție și art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești și art. 126 alin. (5) privind interzicerea înființării de instanțe extraordinare, precum și cele ale art. 6 paragraful 2 privind prezumția de nevinovăție din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate prin raportare la prevederile constituționale invocate, Curtea constată următoarele:

1. Cu privire la obiectul excepției, Curtea observă că autorul acesteia indică în concluziile scrise și susținute oral în fața instanței de judecată doar prevederile

art. 10 lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992

. Având în vedere motivarea excepției Curtea urmează să analizeze textul de lege criticat și în coroborare cu dispozițiile

art. 50 alin. (1) lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992

, cu modificările aduse prin

art. II pct. 21 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 174/2008

, potrivit cărora: "(1) Constituie contravenții, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni, și se sancționează după cum urmează: [...] c) încălcarea dispozițiilor art. 5, art. 7 lit. b) prima, a 2-a și a 5-a liniuță, lit. c) a 3-a și a 4-a liniuță, art. 9, art. 10 lit. a)-f), h) și i), art. 11 și art. 14, cu amendă contravențională de la 2.000 lei la 20.000 lei", și cu prevederile art. 54 alin. (1), în conformitate cu care "(1) Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor prevăzute la art. 50 și 51 se fac de către reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor".

2. Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a fost înființată ca organ de specialitate al administrației publice centrale, subordonat Guvernului potrivit

art. 16 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 2/2001

pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea/reorganizarea sau funcționarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituții publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 9 ianuarie 2001. Totodată, potrivit

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992

privind protecția consumatorilor, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor coordonează și realizează politica Guvernului în domeniul protecției consumatorilor.

Cu privire la atribuțiile și modul de organizare și funcționare ale Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, Curtea observă că acestea sunt stabilite, potrivit

art. 28 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992

, prin hotărâre de Guvern. În acest sens, potrivit

art. 3 alin. (1) lit. h) și i) și alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 882/2010

privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 30 august 2010, Autoritatea controlează respectarea dispozițiilor legale privind protecția consumatorilor, referitoare la securitatea produselor și serviciilor, precum și la apărarea drepturilor legitime ale consumatorilor, prin efectuarea de controale pe piață la prestatorii de servicii, inclusiv servicii financiare. Totodată, constată contravenții și dispune măsuri de limitare a consecințelor prestării unor servicii care nu sunt în concordanță cu dispozițiile legale din domeniile de activitate ale Autorității, prin aplicarea sancțiunilor contravenționale prevăzute de lege.

Curtea observă, așadar, din modul de reglementare a naturii juridice și atribuțiilor Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, preocuparea statului de a proteja interesele consumatorilor împotriva unor practici incorecte promovate de operatorii economici având în vedere raportul disproporționat de resurse și forță economică existent între aceștia, astfel cum s-a statuat și prin

Decizia nr. 881 din 30 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 25 august 2011.

Cu acest prilej Curtea reține că, potrivit art. 135 alin. (2) lit. f) din Legea fundamentală, statul trebuie să asigure crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții, astfel încât atribuirea competențelor de protecție a consumatorilor unei autorități publice vine în realizarea acestei obligații a statului înscrise în Legea fundamentală.

De asemenea, Curtea constată că în materia protecției consumatorului statul român a transpus prevederile Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului european și al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului ("Regulamentul privind cooperarea în materie de protecție a consumatorului") publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 364 din 9 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare. La punctul 6 din preambulul acestuia se prevede că protecția consumatorilor împotriva încălcărilor intracomunitare (prin acte ce lezează interesele acestora) necesită punerea în aplicare a unei rețele de autorități publice însărcinate cu aplicarea legislației în întreaga Comunitate și că aceste autorități trebuie să dispună de un minim de puteri comune de anchetă și de executare a legislației pentru a aplica regulamentul în mod eficient și a descuraja comercianții și furnizorii de la comiterea acestor încălcări. Totodată, pct. 7 al preambulului prevede că este indispensabilă pentru garantarea bunei funcționări a pieței interne și a protecției consumatorilor asigurarea capacității autorităților competente de a coopera liber pe o bază reciprocă, pentru a schimba informații, a detecta și a ancheta încălcările intracomunitare și de a lua măsuri pentru a le pune capăt sau a le interzice.

Curtea mai constată că obiectivul Regulamentului, așa cum rezultă din art. 1, este acela de a stabili condițiile în care autoritățile competente ale statelor membre, desemnate responsabile de aplicarea legilor care protejează interesele consumatorilor, cooperează între ele și cu Comisia pentru a garanta respectarea acestor legi și buna funcționare a pieței interne și pentru a îmbunătăți protecția intereselor economice ale consumatorilor. Totodată, potrivit art. 4 alin. (3) și (4) din Regulament: "(3) Fiecare autoritate competentă dispune, fără a aduce atingere alineatului (4), de puterile de anchetă și de executare necesare aplicării prezentului regulament și le exercită în conformitate cu legislația internă.

(4) Autoritățile competente pot să-și exercite puterile menționate la alineatul (3) în conformitate cu legislația internă, fie:

(a) direct sub autoritatea lor proprie sau sub controlul autorităților judiciare, fie

(b) cerând instanțelor judecătorești competente să pronunțe decizia necesară, inclusiv, după caz, prin formularea unei căi de atac, în cazul în care această cerere nu este îndeplinită"

Curtea mai observă că, în scopul asigurării aplicării în România, de la data aderării României la Uniunea Europeană, a prevederilor Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului european și al Consiliului din 27 octombrie 2004, a fost adoptată

Hotărârea Guvernului nr. 244/2007

privind autoritățile competente responsabile cu aplicarea legislației din domeniul protecției consumatorilor și cooperarea dintre autoritățile naționale în acest domeniu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 19 martie 2007, modificată prin

Hotărârea Guvernului nr. 784/2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24 iulie 2008, care, prin art. 2, desemnează Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor ca birou unic de legătură responsabil cu aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2006/2004, precum și autoritățile competente să asigure aplicarea legislației în domeniul protecției consumatorilor în conformitate cu acesta, prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre.

Curtea reține astfel, în temeiul celor anterior enunțate, că soluția legislativă potrivit căreia Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor este autoritatea administrativă competentă să constate și să sancționeze încălcarea de contravenienți a legislației în domeniul protecției consumatorului este pe deplin justificată.

3. Curtea constată că nu poate fi primită critica privind atribuțiile reprezentanților împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor de a judeca în fond, asemeni unei instanțe extraordinare, asupra nerespectării unor clauze contractuale și de a aplica sancțiuni, ceea ce ar aduce atingere accesului liber la justiție.

Astfel, Curtea observă că în exercitarea atribuțiilor reprezentanții Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor fac o apreciere cu privire la redactarea clauzelor contractuale, care ar trebui să fie, potrivit textului de lege criticat, clare și precise, deoarece altfel nu ar putea constata săvârșirea unei contravenții și întocmi procesul-verbal prin care aceasta este sancționată. Această apreciere însă nu are valoarea unei judecări a cauzei sau a unei încălcări a prezumției de nevinovăție.

În situația în care contravenientul apreciază că procesul-verbal este legal și temeinic întocmit are posibilitatea de a achita în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute la art. 50 alin. (1) lit. c), astfel cum prevede

art. 53 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 .

În ipoteza în care contravenientul contestă legalitatea și temeinicia procesului-verbal poate formula plângere împotriva acestuia, beneficiind de prezumția de nevinovăție, deși

Ordonanța Guvernului nr. 21/1992

și Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor nu reglementează în mod expres cu privire la respectarea acesteia.

Plângerea va fi soluționată în primă instanță de judecătorie în condițiile

art. 32-35 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

cu care se completează prevederile

Ordonanței Guvernului nr. 21/1992 .

Prin

Decizia nr. 197 din 13 mai 2003

și

Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009 , publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003 și, respectiv, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea a reținut că acela care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată, în exercitarea rolului său activ, obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului, contravențiile fiind calificate, de principiu, drept "acuzații în materie penală", în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și intrând sub incidența art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 30 noiembrie 2006 și 4 octombrie 2007, pronunțate în cauzele Grecu împotriva României, paragraful 58, și Anghel împotriva României, paragraful 67, a statuat, în esență, următoarele: deși statele au posibilitatea de a scoate din domeniul penal anumite infracțiuni sau de a le sancționa pe cale administrativă mai degrabă decât pe cale penală, autorii respectivelor fapte nu trebuie să se afle într-o situație defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală.

Curtea reține astfel că principiul accesului liber la justiție și respectarea prezumției de nevinovăție sunt respectate de vreme ce autorul poate formula plângere împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției și ataca cu recurs sentința prin care plângerea sa este respinsă în fața unor instanțe independente și imparțiale, respectiv judecătoria și tribunalul.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 și 27 septembrie 2011 pronunțate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Stefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini diagnostics s.r.l. împotriva Italiei, paragraful 58, a reținut următoarele: dacă încredințarea către autoritățile administrative a sarcinii de a constata și de a sancționa contravențiile nu este incompatibilă cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale trebuie subliniat, totuși, că este obligatoriu ca partea sancționată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunța asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție.

Curtea constată că întocmirea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției nu are semnificația unei judecări a faptei, competențele atribuite de lege reprezentanților împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nefiind similare celor la care Curtea a făcut referire în jurisprudența sa, respectiv în

Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, prin care a calificat jurisdicția exercitată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și de Colegiul Consiliului ca o jurisdicție extraordinară, iar natura juridică a organelor care o exercită ca fiind aceea a instanțelor extraordinare.

Celelalte critici privind modul în care reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor au stabilit temeiul legal al procesului-verbal reprezintă aspecte supuse cenzurii instanței ce judecă cauza, excedând controlului Curții Constituționale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție , al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 10 lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992

privind protecția consumatorilor, excepție ridicată de Societatea Comercială "Bancpost" - S.A. din București în Dosarul nr. 16.169/280/2010 al Judecătoriei Pitești - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 martie 2012.