Decizia nr. 678/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, excepție ridicată de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.023D/2012.

La apelul nominal răspunde Gheorghe Iancu, Avocat al Poporului. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul Avocatului Poporului, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, deoarece dispozițiile de lege criticate contravin art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în fața legii. Astfel, o persoană care - în aceeași perioadă - a fost supusă ambelor măsuri represive, strămutarea și obligarea la domiciliu forțat, nu este în aceeași situație juridică cu o persoană care a suferit o singură măsură represivă. Există, așadar, o justificare obiectivă și rațională care trebuie să ducă la tratamente juridice diferite și, prin urmare, textele de lege criticate sunt neconstituționale, imprecise și neclare.

Domnul judecător Acsinte Gaspar îl întreabă pe autorul excepției de neconstituționalitate dacă are cunoștință despre persoane care s-au aflat în dubla situație - a strămutării și a obligării la domiciliu forțat - în aceeași perioadă și care ar fi numărul acestor persoane.

Avocatul Poporului răspunde în sensul că există o Asociație a Strămutaților, Refugiaților și Condamnaților Politici (formată din circa 400 membri), iar, urmare a memoriului acesteia adresat Avocatului Poporului, a ridicat excepția de neconstituționalitate. Arată că va depune la Curtea Constituțională o copie a acestui memoriu.

Domnul judecător Puskas Valentin Zoltan îl întreabă pe autorul excepției de neconstituționalitate în ce a constat dubla situație a strămutării și a domiciliului forțat.

Avocatul Poporului răspunde în sensul că nu se poate susține că măsura strămutării ar absorbi măsura obligării la domiciliu forțat, întrucât strămutarea se făcea pe câmp, fără a fi identificată vreo adresă precisă, or, noțiunea de "domiciliu" presupune o adresă exactă și precisă.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât este vorba despre o chestiune de interpretare și aplicare a legii, soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 8/2012 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Adresa nr. 5.750 din 28 mai 2012, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate Avocatul Poporului susține următoarele:

I. În primul rând, dispozițiile de lege criticate încalcă principiul securității juridice, stabilit de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, prevederi care "instituie o obligație generală impusă tuturor subiectelor de drept. Astfel, în activitatea sa, legiuitorul trebuie să respecte Legea fundamentală și să asigure calitatea legislației, pentru a fi destul de accesibilă și de previzibilă, adică enunțată cu suficientă precizie pentru a permite individului - asistat, dacă este cazul, de consilieri - să își adapteze comportamentul (cauza Partidul Comuniștilor - Nepeceriști și Ungureanu împotriva României).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în situația în care statele decid să adopte legi în vederea despăgubirii victimelor pentru nedreptățile comise în trecut, acestea trebuie aplicate cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru persoanele îndreptățite. În această privință, trebuie subliniat că incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau jurisdicțională, este un factor important care trebuie luat în considerare pentru a aprecia comportamentul statului (cauza Beian împotriva României)."

După cum se poate observa din prevederile de lege criticate, legiuitorul folosește pentru persoanele care au fost strămutate expresia "în situațiile", iar pentru cele împotriva cărora s-a luat măsura domiciliului obligatoriu se menționează expresia "în una dintre situațiile". Cele două expresii evidențiază imprecizia conținutului textelor legale supuse controlului de constituționalitate și conduc la o stare de confuzie și incertitudine în acordarea drepturilor persoanelor beneficiare ale normelor indicate.

Pentru ca o lege să fie respectată, ea trebuie să fie înțeleasă, iar pentru a fi înțeleasă, ea trebuie să fie suficient de precisă și previzibilă, așadar să ofere securitate juridică destinatarilor săi. Or, modul în care este reglementată acordarea indemnizațiilor pentru cele două măsuri represive nu conferă precizie textelor de lege și nu oferă securitate juridică destinatarilor săi.

Avocatul Poporului menționează că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă" (Cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).

Este evident că, în situația în care normele criticate s-ar fi bucurat de o precizie bine conturată, ar fi rezultat, în mod indubitabil, că legiuitorul a avut în vedere două situații diferite, în sensul că măsura represivă a domiciliului obligatoriu era luată separat de măsura strămutării.

Avocatul Poporului apreciază că cele patru criterii privind claritatea, precizia, previzibilitatea și predictibilitatea nu sunt îndeplinite, întrucât legiuitorul nu a stabilit în mod clar și coerent dacă indemnizațiile lunare stabilite pentru persoanele care au fost supuse ambelor măsuri represive, în aceeași perioadă sau în perioade diferite, se pot cumula sau care dintre cele două se poate acorda.

Așadar, modul deficitar de redactare a acestor norme nu corespunde exigențelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, iar nerespectarea principiului previzibilității duce la o incoerență a sistemului normativ.

Întrucât textele de lege nu îndeplinesc criteriul de calitate prevăzut de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în înțelesul consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea fiind lipsite de precizie și claritate, a fost posibilă interpretarea și aplicarea neunitară a acestora.

Așadar, Avocatul Poporului consideră că textele criticate nu se încadrează în coordonatele principiului securității juridice, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, motiv pentru care nu se realizează o aplicare coerentă și corectă a acestora.

Avocatul Poporului mai menționează "faptul că strămutarea populației și/sau fixarea de domiciliu obligatoriu realizate după 6 martie 1945 a reprezentat o practică politică prin care s-a urmărit controlul asupra societății, afectând un număr mare de persoane, iar efectul strămutării s-a reflectat și în dezvoltarea familiei, care s-a văzut deposedată de posibilitatea de a transmite, de la o generație la alta, valorile morale și materiale".

Or, prin lipsa de precizie a textelor de lege criticate, se pune în discuție chiar scopul urmărit de legiuitor, care a avut în vedere repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive care au fost luate atât în aceeași perioadă, dar și în perioade diferite, împotriva unor categorii de persoane.

II. Dispozițiile

art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 , republicat, vin în contradicție și cu principiul egalității în drepturi a cetățenilor, instituit de art. 16 alin. (1).

Inițial,

Decretul-lege nr. 118/1990 , la art. 3, nu prevedea indemnizații în cuantum distinct pentru fiecare tip de persecuție politică, cuantumul acestora fiind stabilit identic, indiferent de gravitatea măsurii. Ca atare, legiuitorul a avut în vedere o absorbție a celor două indemnizații, cea acordată pentru stabilirea domiciliului obligatoriu și cea de strămutare.

Distincția dintre situațiile prevăzute la

art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990

a fost realizată prin

art. 1 pct. 1 din Legea nr. 53/1993

pentru modificarea și completarea

Decretului-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 12 iulie 1993, care a modificat acest articol. Astfel, prin noua reglementare, legiuitorul a dorit să evidențieze indemnizațiile acordate pentru fiecare dintre cele două măsuri represive.

Sub acest aspect, prin modificarea realizată s-au stabilit cuantumuri diferite pentru fiecare an de strămutare, respectiv domiciliu obligatoriu, tocmai în considerarea naturii și gravității celor două măsuri, precum și a consecințelor diferite ale acestora asupra persoanelor vizate.

Scopul acestei măsuri legislative, și anume acela de a trata diferit și distinct cele două măsuri, strămutare și domiciliu forțat, a fost asigurarea unei reparații complete și echitabile, atunci când acestea au fost luate fie în perioade distincte, fie în aceeași perioadă, în decursul celei prevăzute de lege.

Acordarea, chiar și în urma modificării intervenite, a unei singure indemnizații persoanei asupra căreia s-au dispus cele două măsuri represive, în aceeași perioadă sau în perioade diferite, pe motiv că indemnizația pentru strămutare are un cuantum mai mare și ar include-o și pe cea de domiciliu forțat, conduce la o inegalitate între persoanele care au fost afectate doar de măsura strămutării și cele care au suferit ambele măsuri represive. În atare condiții, ambele categorii de persoane ar fi supuse aceluiași tratament, deși sunt în situații diferite, justificate obiectiv sau rațional.

Este adevărat că legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, însă prin aceasta nu ar trebui să se instituie același tratament juridic pentru categoriile de cetățeni aflate în situații obiectiv și rațional diferite.

Cele două măsuri represive, "strămutarea" și "stabilirea domiciliului obligatoriu", au fost reglementate în mod distinct și diferit datorită efectelor produse, motiv pentru care s-a stabilit, raportat la fiecare dintre aceste măsuri, câte o indemnizație, iar indemnizația pentru strămutare este diferită de cea pentru stabilirea domiciliului obligatoriu.

Avocatul Poporului arată că în stabilirea unei indemnizații echitabile și nediscriminatorii trebuie să plecăm de la definițiile noțiunilor de "strămutare" și "stabilirea domiciliului obligatoriu".

În Dicționarul explicativ al limbii române, "strămutarea" este definită ca fiind "acțiunea de mutare în alt loc", fără o anumită adresă. Prin urmare, în lumina definiției enunțate, măsura strămutării este cea care se realizează dintr-o dată și constă în dislocarea unei persoane dintr-o localitate - în care trăiește și pe care singură a ales-o - și așezarea ei forțată într-un alt spațiu stabilit de către autorități (fie că era o localitate sau un spațiu determinat între două localități).

Cu privire la noțiunea de "domiciliu obligatoriu", Avocatul Poporului precizează că domiciliul unei persoane trebuie înțeles ca adresă la care persoana fizică își are locuința principală, iar adresa, fiind de esența domiciliului, trebuie înscrisă în toate documentele de evidență. Or, au fost cazuri în care familii întregi erau strămutate în afara localităților, în plin câmp, spre exemplu cei care au fost strămutați "în Bărăgan", motiv pentru care stabilirea unui domiciliu nu era posibilă, întrucât strămutarea era realizată între localități.

Prin urmare, aplicarea aceluiași tratament asupra unor persoane aflate în situații obiectiv și rațional diferite reprezintă o încălcare a principiului egalității în drepturi care nu poate fi acceptată. Scopul legiuitorului de a trata diferențiat și distinct cele două măsuri a fost asigurarea unei reparații complete și echitabile, atunci când, în perioade distincte sau în aceeași perioadă, față de o persoană s-a luat atât măsura represivă a strămutării, cât și cea a domiciliului forțat.

Avocatul Poporului apreciază că modul deficitar de redactare a normelor criticate a condus la instituirea încălcării principiului egalității în drepturi, având în vedere și faptul că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea în drepturi implică posibilitatea unui tratament juridic diferit la situații diferite ( Decizia nr. 140/1996 ). Or, în situația creată de dispozițiile criticate, persoanele care au suferit o singură măsură represivă primesc aceeași indemnizație cu cei care au suferit cele două măsuri represive.

Din cele enunțate, rezultă că dispozițiile de lege criticate nu indică într-un mod suficient de clar elementele și condițiile necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute de lege persoanelor care au suferit, în aceeași perioadă sau în perioade diferite, măsurile reglementate de

art. 1 alin (1) lit. d) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990 , întrucât nu se poate desprinde o concluzie fermă cu privire la aplicabilitatea normelor.

În final, Avocatul Poporului face precizarea că argumentele de neconstituționalitate nu se întemeiază pe aspecte care țin de interpretarea și aplicarea legii, însă folosirea de către legiuitor a unor expresii imprecise lasă loc interpretărilor care sunt de natură să conducă la neconstituționalitatea dispozițiilor criticate.

Textele de lege criticate ar fi constituționale în măsura în care s-ar prevedea că se pot acorda indemnizații distincte dacă cele două măsuri administrative represive nu coincid ca perioadă și nu se absorb una pe cealaltă.

Potrivit prevederilor art. 33 coroborate cu

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat, până la data pronunțării, punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, susținerile Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, înscrisurile depuse de Avocatul Poporului după închiderea dezbaterilor, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 3, 10, 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, care au următorul conținut:

"(1) Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate.

(2) Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate."

Dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2), la care fac trimitere textele de lege criticate, au următorul conținut:

"(1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:

a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice;

b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;

c) a fost internată în spitale de psihiatrie;

d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;

e) a fost strămutată într-o altă localitate.

(2) De aceleași drepturi beneficiază și persoana care:

a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;

b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului."

Avocatul Poporului susține că dispozițiile de lege criticate contravin următoarelor dispoziții din Constituție : art. 1 alin. (5), potrivit căruia, "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie", și art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii.

Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

Autorul excepției de neconstituționalitate critică dispozițiile

art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 , republicat, din perspectiva lipsei de claritate și precizie a reglementării elementelor și condițiilor necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute de lege persoanelor care au suferit, în aceeași perioadă sau în perioade diferite, măsurile reglementate de

art. 1 alin. (1) lit. d) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990 , respectiv strămutarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, ceea ce ar conduce la o interpretare și aplicare neunitară de către instanțele judecătorești.

În analiza dispozițiilor de lege criticate, Curtea reține că este necesar a se distinge între: pe de-o parte, cazurile în care o persoană s-a aflat în situațiile prevăzute de

art. 1 alin. (1) lit. d) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990 , respectiv strămutarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în aceeași perioadă; și, pe de altă parte, cazurile în care o persoană s-a aflat în aceeași ipoteză, dar în perioade diferite.

1. Cu privire la persoanele din prima categorie, Curtea reține următoarele:

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 , republicat, exista o practică judecătorească neunitară, potrivit căreia:

- unele instanțe judecătorești au considerat că, în cazul în care perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu forțat, persoana în cauză poate beneficia de o singură indemnizație prevăzută de lege. Astfel, noțiunile de "strămutare" și "domiciliu obligatoriu" sunt distincte, însă măsura strămutării implică în mod necesar și fixarea unui domiciliu obligatoriu, în timp ce domiciliul obligatoriu nu presupune strămutarea persoanei. Prin stabilirea a două indemnizații pentru persoanele strămutate, în considerarea faptului că acestea au avut și restricții imobiliare, se ajunge ca aceste persoane să fie despăgubite cu o indemnizație totală mai mare decât persoanele condamnate sau private de libertate în mod abuziv, ceea ce înfrânge voința legiuitorului, a cărui intenție a fost de a stabili despăgubiri echitabile în considerarea persoanei persecutate politic, și nu în raport de numărul situațiilor în care se poate încadra acea persoană persecutată politic. Prin urmare, aceste instanțe judecătorești au considerat că, atunci când cele două măsuri abuzive coincid ca perioadă, persoana îndreptățită nu poate primi legal două indemnizații, ci doar una singură;

- alte instanțe judecătorești au considerat că, în aceeași ipoteză, cele două indemnizații pot fi cumulate, întrucât cuantumul lor este prevăzut distinct de

Decretul-lege nr. 118/1990 , iar interpretarea în sensul că situația de strămutare include și pe cea vizând domiciliul obligatoriu privează persoanele îndreptățite de un drept prevăzut de lege. Aceste instanțe au considerat că legiuitorul a reglementat, ca măsuri administrative abuzive, distinct "strămutarea" și "stabilirea domiciliului obligatoriu". Astfel, măsura strămutării este cea care se realizează dintr-odată și constă în dislocarea unei persoane dintr-un spațiu (localitate) în care trăiește și pe care singură l-a ales și așezarea ei forțată într-un alt spațiu stabilit de către autoritățile regimului autoritar. Acestei persoane nu i s-a impus să nu părăsească localitatea stabilită pentru strămutare. Măsura domiciliului obligatoriu este diferită de cea a strămutării, strămutarea neincluzând și domiciliul obligatoriu, deoarece strămutarea se finalizează odată cu mutarea persoanei într-un teritoriu impus, iar domiciliul obligatoriu se aplică după epuizarea măsurii strămutării și se finalizează prin ridicarea interdicției.

Existența acestei practici neunitare a determinat Avocatul Poporului să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la aplicarea art. 1 alin. (1) lit. d) și e) raportat la

art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 , referitor la dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată în România cu începere de la 6 martie 1945, republicat, cu modificările și completările ulterioare, de a cumula indemnizația pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forțat, atunci când aceste perioade au coincis.

Prin

Decizia nr. 8 din 14 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 11 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Avocatul Poporului, stabilind că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d) și e), raportat la

art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 , republicat, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana îndreptățită poate beneficia de o singură indemnizație prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare. În acest sens, prin decizia sus-menționată s-a reținut că "acordarea a două indemnizații diferite se justifică, în concepția legiuitorului, atunci când cele două măsuri administrative diferite au fost luate în perioade de timp distincte. În situația în care perioada strămutării coincide cu perioada domiciliului obligatoriu, Înalta Curte constată că nu se poate cumula indemnizația pentru cele două măsuri, pentru că domiciliul obligatoriu este consecința strămutării, fiind absorbit de aceasta din urmă. În acest caz, persoana îndreptățită la măsuri reparatorii va beneficia de o singură indemnizație, cea care i se cuvine ca urmare a strămutării. Dacă s-ar accepta punctul de vedere contrar, potrivit căruia se pot cumula indemnizațiile pentru perioada strămutării, ce coincide cu perioada domiciliului obligatoriu, s-ar ajunge la situații inechitabile, în care o persoană strămutată și care nu a putut părăsi locul strămutării să poată beneficia de o indemnizație mai mare decât persoanele care au executat pedepse privative de libertate sau au fost arestate ori decât persoanele împotriva cărora a fost luată atât măsura strămutării, cât și cea a domiciliului obligatoriu, însă în perioade diferite de timp".

Prin urmare, problema dedusă controlului de constituționalitate constituie, în realitate, o problemă de interpretare și de aplicarea a dispozițiilor de lege criticate, rezolvată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin soluționarea recursului în interesul legii, potrivit competenței sale prevăzute de Constituție. Astfel, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale".

Eventualele neclarități și imprecizii ale textului de lege criticat care au condus la o aplicare neunitară de către instanțele judecătorești au fost înlăturate prin decizia Înaltei Curți de Casație și justiție, pronunțată în cadrul soluționării recursului în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanțele judecătorești, potrivit art. 330 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

În conformitate cu art. 142 din Constituție, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, iar, potrivit

art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 , Curtea Constituțională asigură controlul de constituționalitate a legilor, a ordonanțelor Guvernului, a tratatelor internaționale și a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispozițiile și principiile Constituției.

Așadar, Curtea constată că nu intră sub incidența controlului de constituționalitate aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind atributul exclusiv al instanțelor judecătorești.

2. Cu privire la persoanele din a doua categorie, Curtea constată că, din conținutul textelor de lege criticate, reiese cu claritate că se pot acorda indemnizații distincte și considera vechime în muncă distinctă de care să se țină seama la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în situația în care cele două măsuri administrative abuzive nu coincid ca perioadă. Astfel, prin

Decizia nr. 8 din 14 mai 2012 , Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "Textul de lege nu interzice, cu privire la aceeași persoană, ca indemnizațiile să fie acordate și să fie recalculată vechimea în muncă în cazul în care cele două măsuri administrative, cea a strămutării și cea a domiciliului obligatoriu, au fost luate în perioade de timp diferite".

Prin urmare, în analiza excepției de neconstituționalitate a

art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 , astfel cum a fost formulată și motivată, nu se pune problema încălcării principiului egalității în drepturi a cetățenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, ci o chestiune de interpretare și aplicare a acestor dispoziții, care intră în atribuțiile instanțelor judecătorești.

În concluzie, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 și

art. 33 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 4 alin. (1) și (2) din Decretul-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, excepție ridicată de Avocatul Poporului în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 26 iunie 2012.