Decizia nr. 88

Articolul 110

din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană) (art. 90 paragraful 1 este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate diferit pe baza unor criterii care conduc, chiar dacă numai în anumite cazuri, la un nivel al taxei mai mare în cazul produselor importate - a se vedea Cauza Weigel, paragraful 67, precum și jurisprudența acolo citată).

Conform art. 110 din TFUE (fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană), niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură sa protejeze indirect alte sectoare de producție.

După cum Curtea a statuat deja, articolul 90 CE reprezintă în cadrul Tratatului CE o completare a dispozițiilor privind eliminarea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent. Această dispoziție are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre (Hotărârea din 15 iunie 2006 Air Liquide Industries Belgium, C-393/04 și C-41/05, Rec, p. 1-5293, punctul 55 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Nâdasdi și Nemeth, citată anterior, punctul 45).

În acest sens, primul paragraf al art. 110 din TFUE interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare. Aceste dispoziții ale tratatului vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import (Hotărârea Comisia/Danemarca, citată anterior, punctele 8 și 9, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel, C-387/01, Rec, p. 1-4981, punctul 66).

5. Comisia arbitrală interpretează în același mod defectuos textele legale, în unele cazuri adăugând la ele, cum ar fi indicarea de către această Comisie a faptului că, la ultima teză a considerentului 35 al Directivei 29/2001/CE, redevența pentru copia privată se achită de către persoanele care dispun de colile de hârtie de copiator format A4.

Dl judecător Corneliu Bârsan, de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, indică faptul că instanța europeană de la Strasbourg impune ca apărarea efectivă a dreptului de proprietate să fie realizată prin adoptarea unor măsuri de protecție, ce semnifică existența unor obligații pozitive, în sarcina autorităților statale competente, acolo unde există o legătură directă între măsurile pe care un reclamant le-ar putea aștepta în mod legitim de la acestea, raportate la exercițiul prerogativelor conferite de stăpânirea unui bun și prejudiciul produs (pag. 1012, Convenția europeană a drepturilor omului - Comentariu pe articole, vol. I "Drepturi și libertăți", edit. All Beck, București - 2005).

Cu alte cuvinte, privarea de proprietate poate să apară și în legătură cu aplicarea/neaplicarea dispozițiilor cuprinse în tratatele internaționale la care statele sunt părți.

Interpretarea teleologică impune ca rolul firesc al preambulului unei directive europene să fie acela de a servi la interpretarea dispozițiilor sale. Cu alte cuvinte, se impune necesitatea evidențierii unor "chei de lectură" a dispozițiilor sale, care să ghideze interpretarea acestora, spre a le determina cât mai precis înțelesul.

Directiva 2004/48/CE, pct. 20, impune asigurarea garanțiilor necesare pentru respectarea dreptului de apărare, care să stabilească, prin dovezi, violarea dreptului de proprietate intelectuală.

Această directivă europeană obligă autoritățile să dovedească lezarea și să instituie toate garanțiile, prin care cel care nu lezează să nu fie tras la răspundere.

Tot Directiva 2004/48/CE, pct. 26, indică faptul că lezarea (prejudiciul suferit de titularul dreptului de autor) este generată de cel care, prin activitatea sa, obține, în urma acțiunii sale, un beneficiu fără justă cauză.

Se poate observa faptul că prin activitatea unui importator de hârtie nu se poate obține un beneficiu generat prin reproducerea și distribuirea unei opere protejate.

Comisia arbitrală consideră în mod eronat faptul că suportul hârtie este suficient, prin el însuși, să producă prejudicii titularilor drepturilor de autor.

Legiuitorul intern, precum și cel european protejează titularii drepturilor de autor, atunci când se realizează reproducerea operelor. Cu alte cuvinte, reproducerea se raportează la operă (multiplicarea prin procedee tehnice a operelor protejate), ea neraportându-se la hârtie (suport).

Aceeași Comisie arbitrală face referire la C-477/08 Padawan/SGAE, însă concluzia la care ajunge este una contrară înțelesului la care ajunge însăși CJUE, ce indică faptul că regula, "echilibrului just" indică debitorii obligației de finanțare a compensației, pe cei care pun echipamentele, prin care se pot realiza serviciile de reproducere, la dispoziția utilizatorilor privați (prin această decizie se exclude total categoria producătorilor și importatorilor de hârtie).

A reproduce reproduc tranz. 1) A face să se reproducă. 2) A reda exact; a reprezenta cu fidelitate. ~ realitatea. 3) ec. (procesul de producție) A repeta în permanență. 4) (tablouri, desene, fotografii, texte etc.) A executa în mai multe exemplare identice prin diferite procedee tehnice; a multiplica. Sursa: NODEX.

Se mai invocă faptul că Directiva 2001/29 prevede modalitățile prin care dreptul de autor se manifestă, și anume prin comunicare (pct. 23), distribuție (pct. 28) și reproducere (art. 2 alin. 1 lit. a și art. 5 alin. 2 lit. a - prin tehnici fotografice sau prin alt proces cu efect similar).

O altă idee care concură la concluzia că nu sunt utilizatori este și aceea că remunerația compensatorie se percepe deja de la importatorii de aparate tehnice, prin intermediul cărora se poate realiza operațiunea de reproducere ( art. 107 din Legea nr. 8/1996 ). Cu alte cuvinte, se poate observa că această remunerație are în considerare impunerea asupra celor care importă ori produc produse prin intermediul cărora se pot multiplica operele protejate.

În ceea ce îi privește, este vorba de un abuz, prin care se încearcă a se ignora că activitatea sa nu are nimic de a face cu operațiunea de reproducere și nici cu lezarea vreunui titular al dreptului de autor.

Practica în Uniunea Europeană raportată la protecția dreptului de autor, conform adresei EUGROPA, este că nu se percepe o astfel de taxă, intitulată remunerație compensatorie, pentru producătorii și importatorii de hârtie. EUGROPA este singura asociație de profil din UE, care reunește 22 de asociații naționale ale distribuitorilor angrosiști de hârtie și cartoane (a se vedea și scrisoarea din 30 ianuarie 2012 de confirmare din partea EURO GRAPH, asociația europeană a producătorilor de hârtie grafică).

Industria europeană a hârtiei se confruntă cu mari probleme de costuri și lupta la modul propriu pentru supraviețuire încă dinainte de declanșarea crizei financiare. Ca urmare, nu își poate permite niciun fel de taxă sau impunere pecuniară suplimentară, pe care nu are cum s-o transfere în prețul de vânzare al hârtiei, cu atât mai puțin o impunere care nu are legătură cu obiectul ei de activitate, întrucât nici fabricantul, nici cumpărătorii/clienții acestuia nu efectuează actul copierii unei opere protejate de dreptul de autor și, de altfel, niciun act de copiere.

6. Comisia arbitrală invocă un principiu, pe care îl aplică discriminatoriu, impunând ideea că cineva, în cazul de față organismele colective, își poate aroga drepturi (impunere de penalitate) față de apelantă, care trebuie să și le asume, deși legiuitorul nu le recunoaște în cuprinsul dispozițiilor sale.

Este evident că, prin acceptarea penalităților, Comisia arbitrală nu a impus dispozițiile legii, libertatea de negociere, buna-credință și liberul consimțământ, căci își întemeiază acest abuz de impunere prin raportare la art. 1538-1543 din Codul civil.

Atrage apelanta atenția că dispozițiile Codului civil sunt cele care fac obiectul exclusiv al liberului consimțământ, nu al impunerii, cum este cazul de față.

Într-o astfel de situație, când organismul colectiv impune un nivel al penalității nelimitat în timp sau cuantum și care nu reprezintă expresia manifestării sale de voință, nu se poate vorbi decât despre o clauză abuzivă, căci art. 1538-1543 din Codul civil sunt inaplicabile, întrucât în situațiile respective penalitățile se convin, nu se impun, existând obligația previzibilității (adică indicarea cuantumului și termenului de aplicare, pentru a se da conținut principiului bunei-credințe).

Se va avea în vedere și art. 1 alin. 2 din Codul civil ce tratează dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, ori de câte ori judecătorul ori arbitrul consideră că ipoteza dată spre analiză nu este reglementată pe toate aspectele sale, căci nimeni nu poate invoca întunecimea legii pentru a susține că nu poate pronunța o hotărâre. Ipotezele indicate se pliază pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive.

7. Întrucât Curtea arbitrală nu a înțeles să se pronunțe și pe aspectele ridicate de apelantă, ce relevau neluarea în considerare a faptului ca protecția operelor are nenumărate excepții, reiterează susținerile.

Astfel, organismele colective nu și-au fundamentat metodologia propusă pe realitățile actuale ale UE și ale României, care să fie documentată profesionist, printr-un studiu realizat în comun de organisme reprezentative în domeniu și în cunoștință de realitate, inclusiv Asociația Hârtiei din România, Asociația Importatorilor și Distribuitorilor de Aparate de Copiat din România, cu sprijinul asociațiilor de profil din UE.

Se invocă principiul proporționalității, respectiv faptul că incidența copierii pe hârtie a unor opere protejate de dreptul de autor este infimă raportat la celelalte utilizări ale hârtiei A4, chiar și de 80 g, pentru alte scopuri decât copierea unor opere protejate de dreptul de autor, respectiv lucrări de birou, contracte, extrase de cont etc., atât în instituții de stat, cât și în bănci, corporații de orice profil, private.

La solicitarea de a se prezenta studiile efectuate de la apariția

Legii nr. 8/1996

până acum pentru fundamentarea metodologiei și stabilirea proporționalității, VlSARTA, COPYRO și PERGAM au răspuns, în mod neîntemeiat, că este imposibil să se determine aceste proporții, lucru cu care nu poate fi de acord.

Numai dacă se ia în considerare consumul de hârtie A4 achiziționată de instituțiile de stat prin procedeul transparent și ușor de cuantificat al achizițiilor publice și se poate ajunge la o cifră exactă. Aceste instituții nu copiază opere protejate de dreptul de autor. Apoi băncile, care, de asemenea, pentru scopul unui astfel de studiu, pot pune la dispoziția COPYRO și ORDA cifre de fundamentare.

Totodată,

Legea nr. 8/1996

prevede o serie de excepții de la datorarea remunerației compensatorii pentru copia privată, excepții deloc neglijabile, indicate prin temei de drept în cererea depusă, care justifică și mai mult poziția apelantei de a nu putea accepta metodologia propusă de COPYRO, VISARTA și PERGAM cu aplicare asupra întregii cantități de hârtie A4, indiferent de proveniență, indiferent de modul ei de utilizare indiferent de gramaj.

Astfel,

art. 9 din Legea nr. 8/1996

indică faptul că ideile, teoriile, conceptele, textele oficiale, știrile de presă, simplele fapte și date etc. nu pot fi cuprinse în conceptul de operă protejată.

Articolul 33

35 din

Legea nr. 8/1996

exclude de la protecție reproducerea acelor opere ori distribuirea lor, atunci când nu există avantaje comerciale ori economice și/sau tranzitorii și accesorii, pentru uz personal ori familial.

Pozițiile exprimate de către organisme sunt următoarele, așa cum reiese din procesul-verbal de la data de 5 decembrie 2011:

- VISARTA: "s-a încercat realizarea unui studiu (care să arate cât din operele protejate intră în sfera plății remunerației), dar acesta nu poate fi exemplificativ", "ar fi de discutat procentul datorat autorilor, și nu categoriile de hârtie, deci ar trebui să se aleagă calea de mijloc...";

- PERGAM: "fiind vorba de gestiune colectivă obligatorie, repertoriile sunt considerate repertorii extinse, deci criteriile de proporționalitate prevăzute de lege nu se aplică" și "Statele membre aleg modalitatea prin care se aplică Directiva".

Organismele de colectare a remunerației compensatorii pentru copia privată pot colecta doar ceea ce se datorează pentru utilizarea copiei private și trebuie să aibă un studiu bine documentat în acest sens. Nu numai că nu există dovada utilizării copiei private, dar nu există nici măcar o încercare de bună-credință a efectuării unui astfel de studiu, deși au trecut 15 ani de la promulgarea

Legii nr. 8/1996 .

Intimatele PERGAM și COPYRO au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Analizând cauza de față prin prisma motivelor de apel formulate de apelantă, față de ansamblul probator administrat în cauză, Curtea reține următoarele:

Primele cinci motive din cererea de apel critică modul de înțelegere de către completul de arbitraj a noțiunilor de import și achiziție intracomunitară.

1. Primul motiv de apel susține faptul că, în mod eronat, Curtea arbitrală a considerat că importul mărfurilor și achiziția intracomunitară reprezintă același lucru, ca instituție, în termenii legii, întărindu-și această greșeală de înțelegere prin faptul că mărfurile provenind din achiziția intracomunitară traversează granițe aparținând unor state suverane. În esență, se arată că libera circulație a mărfurilor constituie unul dintre elementele fundamentale ale Comunității Europene, scopul dispozițiilor ce instituie aceste libertăți fiind acela de a crea între statele membre o piață unică, liberă de orice restricții interne asupra comerțului, prezentând o poziție comercială unică în relațiile cu state terțe. În vederea acestor deziderate, prin Tratat s-a urmărit realizarea unei uniuni vamale prin desființarea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor și exporturilor, a taxelor de echivalent, precum și adoptarea de tarife comune cu statele terțe (o politică comercială comună).

Hotărârea arbitrală a reținut, cu privire la acest aspect, că importul mărfurilor sau achiziția intracomunitară sunt, pe de altă parte, una și aceeași instituție vamală/fiscală, termenii legii stabilind însă un regim derogatoriu pentru mărfurile provenite din țări aflate în interiorul granițelor Uniunii Europene. Această concluzie se extrage observând că mărfurile provenind din achiziție intracomunitară traversează granițe aparținând unor state suverane. Au fost invocate și dispozițiile

art. 101 din Legea nr. 86/2006

privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare (Codul vamal), potrivit cărora: "Punerea în liberă circulație atrage aplicarea măsurilor de politică comercială și îndeplinirea formalităților vamale prevăzute pentru importul mărfurilor, precum și încasarea oricăror drepturi legale datorate."

Curtea constată că primul paragraf al acestui motiv de apel reprezintă, de fapt, singura critică din cadrul acestui motiv de apel, restul paragrafelor reprezentând aspecte teoretice legate de noțiunea de taxe cu caracter echivalent, invocându-se implicit faptul că remunerația compensatorie aplicată ar produce efectul unei taxe cu caracter echivalent.

Pentru soluționarea acestui motiv de apel, Curtea trebuie să definească noțiunile de import și achiziție intracomunitară.

Potrivit dispozițiilor

art. 107 din Legea nr. 8/1996

privind dreptul de autor:

"(1) Autorii operelor susceptibile de a fi reproduse prin înregistrări sonore sau audiovizuale pe orice tip de suport, precum și cei ai operelor susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect, în condițiile prevăzute la art. 34 alin. (1), au dreptul, împreună cu editorii, producătorii și cu artiștii interpreți sau executanți, după caz, la o remunerație compensatorie pentru copia privată, conform art. 34 alin. (2). Dreptul la remunerația compensatorie pentru copia privată nu poate face obiectul unei renunțări din partea beneficiarilor.

(2) Remunerația compensatorie pentru copia privată se plătește de fabricanții și/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit este unul analogic sau digital.

(3) Importatorii și fabricanții de suporturi și aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), sunt obligați să se înscrie la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în Registrul național al copiei private, și pot desfășura activitățile respective de import sau de producție numai după obținerea de la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a certificatului de înregistrare. Acest certificat se eliberează de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pe baza dovezilor privind obiectul de activitate declarat legal și a Certificatului unic de înregistrare la registrul comerțului, în termen de 5 zile de la depunerea acestora.

(4) Lista suporturilor și a aparatelor pentru care se datorează remunerația compensatorie pentru copia privată, precum și cuantumul acestei remunerații se negociază din 3 în 3 ani, dacă una dintre părți o cere, în cadrul unor comisii constituite din:

a) câte un reprezentant al principalelor organisme de gestiune colectivă, care funcționează pentru câte o categorie de drepturi, pe de o parte;

b) câte un reprezentant al principalelor structuri asociative mandatate de fabricanții și importatorii de suporturi și aparate, numit de respectivele structuri asociative, și câte un reprezentant al primilor 3 fabricanți și importatori majori de suporturi și aparate, stabiliți pe baza cifrei de afaceri și a cotei de piață din domeniul respectiv, cu condiția ca acestea să fie declarate în acest scop la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor pe propria răspundere, pe de altă parte.

(5) În vederea inițierii negocierilor potrivit procedurilor prevăzute la art. 131 alin. (2)-(4), organismele de gestiune colectivă sau structurile asociative ale fabricanților și importatorilor de suporturi și aparate vor depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o cerere conținând lista suporturilor și aparatelor, cerere ce va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, precum și cuantumurile remunerațiilor ce urmează să fie negociate. Lista se elaborează în mod distinct pentru aparatele și suporturile din domeniul sonor și audiovizual și pentru aparatele și suporturile din domeniul grafic și se negociază în două comisii.

(6) Remunerațiile sunt procentuale și se calculează la valoarea în vamă, în cazul importatorilor, și, respectiv, la valoarea fără TVA, cu ocazia punerii în circulație a produselor de către producători, și se plătește în luna următoare importului sau datei de facturare.

(7) Remunerațiile negociate de părți sunt procentuale și sunt datorate pentru aparatele și suporturile prevăzute la art. 34 alin. (2), inclusiv pentru coli de hârtie pentru copiator format A4 și suporturi digitale.

(8) Remunerația compensatorie pentru copia privată reprezintă o cotă procentuală din valoarea specificată la alin. (6), după cum urmează:

a) coli de hârtie pentru copiator, format A4: 0,1%;

b) alte suporturi: 3%;

c) pentru aparate: 0,5%.

(9) Negocierile pentru stabilirea listei aparatelor și suporturilor pentru care se datorează remunerația compensatorie se convoacă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în termen de 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a cererii de negociere, și se desfășoară potrivit procedurilor prevăzute la art. 131^2.

Pentru soluționarea prezentului apel, Curtea este chemată, în esență, să lămurească sensul noțiunii de "importator" folosite în cadrul dispozițiilor

art. 107 din Legea nr. 8/1996 , respectiv care a fost sensul acestui termen la momentul apariției legii; dacă acest sens a fost modificat ulterior în mod explicit, dacă a existat o modificare implicită a sensului acestui termen, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeana și ca urmare a aplicării legislațieicomunitare.

Curtea este în concordanță cu susținerea că operațiunile de "fabricare", "import" sau "achiziție comunitară" nu sunt noțiuni intrinseci domeniului dreptului de autor. Dar apelarea la alte ramuri de drept pentru clarificarea și definirea conținutului concret al acestor noțiuni devine necesară numai atunci când legislația din domeniul dreptului de autor nu oferă suficiente criterii legale pentru a realiza o astfel de definire.

La data intrării în vigoare a

Legii nr. 8/1996

privind drepturile de autor nu a existat o definiție legală a noțiunii de "import" sau "importator" în chiar cuprinsul acestei legi, însă prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 8/1996

privind dreptul de autor și drepturile conexe a fost introdus art. 14^2, potrivit căruia "prin import, în sensul prezentei legi, se înțelege introducerea pe piața internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport."

Prin Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004, s-a prevăzut la art. 131 lit. b) că importul de bunuri reprezintă intrarea în Comunitate a bunurilor care se află în liberă circulație, provenite dintr-un teritoriu terț, care face parte din teritoriul vamal al Comunității.

Pe de altă parte, se definește achiziția intracomunitară de bunuri, la art. 130^1 alin. (1), ca fiind obținerea dreptului de a dispune, ca și un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate la destinația indicată de cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de expediere a bunurilor.

Astfel, prin import se înțelegea, la data apariției

Legii nr. 8/1996 , introducerea pe piața națională de produse sau bunuri din alte state. Acest sens a fost întărit prin introducerea, în 2004, a definiției legale a importului.

Curtea constată că nu se poate reține o schimbare a sensului noțiunii de "import" după aderarea României la Uniunea Europeană, argumentele folosite de apelantă pentru susținerea acestei ipoteze nefiind valide.

Astfel, potrivit prevederilor

art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziții nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres. Or,

Legea nr. 8/1996

este act normativ special în raport cu Codul fiscal, iar definiția importului din cuprinsul

Legii nr. 8/1996

este normă specială în raport cu definiția importului sau a achiziției intracomunitare introduse prin Codul fiscal.

Astfel, regula că actele normative speciale nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate implicit prin reglementarea generală a materiei se aplică, în sensul că norma specială reprezentată de definiția importului din cuprinsul

Legii nr. 8/1996

nu poate fi considerată ca modificată implicit prin definiția importului sau a achiziției intracomunitare introduse prin Codul fiscal.

Astfel, nu este necesar să se considere că norma din

Legea nr. 8/1996

referitoare la import a fost aplicată prin analogie sau prin extindere, pentru a deveni aplicabilă operațiunilor economice realizate de apelantă (introducere în România de produse din statele membre UE), cât timp sensul acestui termen - așa cum a fost el folosit de

Legea nr. 8/1996

- nu a suferit niciodată modificări.

Cât privește susținerea apelantei că remunerația astfel aplicată reprezintă o taxă cu caracter echivalent, Curtea constată că în numeroase decizii Curtea Constituțională a statuat că remunerația este un drept patrimonial, iar nu o taxă impusă unei anumite categorii de comercianți și care reprezintă o obligație fiscală. Caracterul echitabil al remunerației compensatorii rezultă din faptul că aceasta are valoarea unei contraprestații pentru activitatea creatoare a unor persoane fizice sau juridice de drept privat, activitate pusă în slujba unor terți, care în acest fel pot să apară în calitate de debitori. Așa fiind, remunerația compensatorie pentru copia privată nu face parte din categoria impozitelor și taxelor. (deciziile nr. 180 din 10 octombrie 2000 și 1.114 din 8 septembrie 2001).

2. Într-un al doilea motiv de apel, apelanta arată că

Legea nr. 24/2000

nu se aplică într-o formă contrară T.C.E., în ceea ce privește noțiunea de "valoare în vamă" astfel cum a fost interpretată de arbitri. Se susține că

Legea nr. 157/2005 , prin care România a ratificat tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României Ia Uniunea Europeană, s-a realizat ulterior, ceea ce face ca întreaga susținere a arbitrilor să fie caducă. Se mai arată că procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzută în Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului general pentru tarife vamale și comerț 1994, ratificat prin

Legea nr. 133/1994 . La valoarea în vamă sunt incluse următoarele: a) cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română; b) cheltuielile de încărcare, de descărcare și de manipulare, conexe transportului, ale mărfurilor din import aferente parcursului extern; c) costul asigurării pe parcurs extern. Se susține că se taxează ceea ce nu trebuie, prin faptul că subiectul taxării nu are de-a face prin activitatea sa cu lezarea în vreun fel a dreptului de proprietate intelectuală, că se încalcă regulile obligatorii de comportament stabilite în piața comună a Europei, dar remunerația compensatorie se aplică până și pe cheltuieli de transport, încărcare, descărcare, asigurări etc.

Completul de arbitri a motivat, cu privire la acest aspect, că, potrivit dispozițiilor generale ale

Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, normele vamale, fiscale ori procesual-fiscale își limitează efectele la raporturile juridice pentru reglementarea cărora au fost edictate. În speță, în aplicarea

art. 14 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportată la dispozițiile Codului vamal, ale Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (Codul fiscal), și ale

Ordonanței Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), trebuia ca legiuitorul să cuprindă reglementări din materia conexă (dacă o aprecia drept conexă) a drepturilor de autor și numai dacă aceste dispoziții erau indispensabile scopului urmărit. Mai precis, dacă legiuitorul aprecia că persoanele care dobândesc colile de hârtie pentru copiator format A4 pentru care se datorează remunerație compensatorie pentru copia privată sunt scutiți de la plata remunerației în situația în care colile de hârtie pentru copiator format A4 provin prin achiziție intracomunitară, trebuia să dispună în mod explicit acest lucru în reglementările financiar-fiscale.

Curtea constată că nu se aduc în concret argumente referitoare la aspectele sub care interpretarea

Legii nr. 24/2000

făcută de arbitri este neconformă TCE, în ceea ce privește noțiunea de "valoare în vamă". Curtea reține că sensul noțiunii de "valoare în vamă" nu este explicitat concret în cuprinsul hotărârii arbitrale, nici în partea efectivă de metodologie și nici în partea de considerente a acesteia. Astfel, argumentele aduse de apelantă nu sunt relevante, ca și critici ale hotărârii arbitrale.

Pe de altă parte, înțelesul noțiunii de "valoare în vamă" prezintă interes pentru aplicarea concretă a metodologiei, pentru modul de calcul al remunerației concrete. În niciun caz nu se poate susține că, prin ceea ce include, valoarea în vamă reprezintă o noțiune care duce la afectarea și încălcarea regulilor de concurență loială sau a regulilor de comerț din cadrul comunității europene; fiecare stat membru are dreptul de a reglementa juridic noțiuni de comerț și de fiscalitate, cum este cea de valoare în vamă, pentru a putea face aplicarea normelor juridice interne. Or, în cazul unor operațiuni de achiziție intracomunitară, faptul că valoarea în vamă conține și costul unor servicii necesare realizării operațiunii de achiziție intracomunitară nu este contrar principiilor de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală, câtă vreme aceste costuri se regăsesc oricum în prețul produsului final.

De asemenea, nici argumentul apelantei în sensul că

Legea nr. 157/2005 , prin care România a ratificat tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României Ia Uniunea Europeană, este ulterioară

Legii nr. 24/2000

nu este relevant, deoarece interpretarea noțiunilor reprezintă o operațiune logico-juridică necesară tuturor actelor normative ce trebuie aplicate, care se face în raport cu normele juridice ce conțin reguli de interpretare în vigoare la momentul apariției legii noi; astfel, estenormal ca la intrarea în vigoare a

Legii nr. 157/2005

să se aplice regulile de interpretare juridică conținute în

Legea nr. 24/2000 .

3. Într-un al treilea motiv de apel, apelanta arată că, în interpretarea Curții arbitrale, dacă s-ar aplica înțelesul conceptelor cuprinse în legea dreptului de autor și definite în codul vamal, fiscal și procedural fiscal, titularii drepturilor de autor și-ar plăti singuri remunerația și vor obține ca drept de autor aceeași remunerație, din care se vor scădea impozitele aferente.

Curtea arbitrală a reținut, într-adevăr, că, dacă dispozițiile cuprinse în Codul vamal, în Codul fiscal și în Codul de procedură fiscală și-ar întinde efectele asupra drepturilor de autor, atunci titularii drepturilor de autor ar deveni subiecți pasivi ai raporturilor juridice vamale și/sau financiar-fiscale. Titularilor drepturilor la remunerație compensatorie pentru copia privată le-ar fi închisă calea realizării unei remunerații echitabile pentru ceea ce privește echipamentele provenite prin achiziție intracomunitară.

Dar acest argument al completului de arbitraj s-a referit la combaterea argumentului conform căruia remunerația echitabilă aplicată achizițiilor intracomunitare reprezintă o taxă cu efect echivalent care, aplicată achizițiilor intracomunitare, e interzisă de Codul vamal, Codul fiscal și Codul de procedură fiscală și de legislația comunitară. Or, Curtea a reținut deja, în paragrafele anterioare, cu motivarea subsecventă, că nu se poate susține că remunerația echitabilă aplicată achizițiilor intracomunitare reprezintă o taxă cu efect echivalent, astfel că și acest argument al apelantei este înlăturat. În plus, Curtea reține că această critică subsumată punctului 3 din apel este o critică nejuridică, care nu poate primi un răspuns cu caracter juridic.

4. Într-un al patrulea motiv, apelanta susține că, prin soluția găsită de arbitri, sistemul intracomunitar, astfel cum este el tratat prin legislația europeană, nu este aplicabil la noi în țară, deci acest tratat este ratificat. Se invocă Cauza Administrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal, nr. C 106/77.

Curtea nu poate reține ca fiind just acest argument, câtă vreme, așa cum s-a statuat cu ocazia respingerii primului motiv de apel, între import și achiziție intracomunitară nu există diferențe de noțiune, ci doar de consecințe pe plan fiscal. Intrarea României în Uniune nu a însemnat deplasarea noțiunii de import la limita granițelor UE, ci această graniță a rămas, așa cum era logic, la limita granițelor țării. Cauza din jurisprudența CJUE invocată de apelantă nu este de natură să ducă la altă concluzie, principiile generale statuate în considerentele acestei decizii fiind complet respectate în situația dedusă judecății în prezentul dosar.

Apelanta mai susține că noua metodologie propusă de COPYRO, VISARTA și PERGAM prevede o aplicare a cuantumului remunerației compensatorii pentru copia privată la valoarea în vamă și, respectiv, la valoarea facturii externe, la valoarea facturată fără TVA (pentru producători),ceea ce înseamnă în fapt introducerea unei discriminări între operatorii cu această hârtie, precum și a unei concurențe neloiale pe piață, având în vedere că unii facturează marfa în condiția de livrare franco fabrică, alții până la granița țării vânzătoare, alții până la granița țării cumpărătoare, alții până la ușa clientului etc.

Curtea constată că este fondat acest argument al apelantei, urmând a fi admis, în sensul modificării metodologiei la art. 4, liniuța nr. 2, în sensul că se calculează la valoarea facturii externe/declarației de achiziție intracomunitară, fără TVA, pentru hârtia de copiator format A4 (se introduce această precizare din motive de simetrie față de cele de la punctul anterior), indiferent de gramaj, introdusă în spațiul comercial al României din Comunitatea Europeană.

Curtea are în vedere argumentele de echitate invocate de apelantă, precum și faptul că nu exista niciun motiv pentru a se crea diferențe între importurile din alte state (achizițiile naționale) și importurile din statele membre UE (achizițiile intracomunitare), sub aspectul calculării remunerației din valoarea în vamă fără TVA. De asemenea, pentru argumente de identitate de rațiune și de situații, se va introduce precizarea de mai sus, legată de hârtia pentru copiator format A4, pentru ambele tipuri de achiziții.

Argumentul legat de faptul că prin impunerea asupra "prețului de import" compensația se reflectă și asupra operațiunilor de manipulare, transport, asigurarea mărfii etc. este nefondat, Curtea reținând deja că aceste costuri se reflectă și în prețul final, ceea ce face ca includerea lor în valoarea în vamă să fie justă.

Nu se poate reține că remunerația compensatorie reprezintă o taxă cu efect echivalent și pentru motivul că nu este încasată de autoritățile publice și nu revine bugetului acestora, ci de un organism de gestiune colectivă, revenind în final titularilor drepturilor de autor.

În restul argumentelor de la punctul nr. 4 din apel, apelanta reia susținerea că extinderea aplicării remunerației compensatorii pentru copia privată și la achizițiile din cadrul UE introduce o definire a importului care contravine legislației europene, precum și înseși esenței constituirii Uniunii Europene din punctul de vedere al asigurării liberei circulații a mărfurilor în interiorul UE.

Curtea a răspuns deja argumentului principal legat de această susținere, iar art. 261 din Codul de procedură civilă nu obligă instanța să analizeze toate sub argumentele invocate de parte, fiind suficient ca din întreaga motivare a hotărârii judecătorești să răzbată argumentul principal și rațiunile de fapt și de drept care au stat la baza respective soluții, cerință deja respectată până acum cu privire la acest argument.

Cu toate acestea, Curtea va mai adăuga următoarele considerente, în susținerea aceleiași soluții și respingerea aceluiași motiv de apel.

Astfel, nu se poate susține că prin metodologia care se propune se excede în mod abuziv înțelesul noțiunii de import și liberă circulație, într-un mod contrar evident dispozițiilor interne și celor cuprinse în tratatele internaționale la care România a aderat.

În ceea ce privește argumentele legate de Directiva 2001/29/EC privind armonizarea anumitor aspecte legate de dreptul de autor și drepturile conexe în cadrul societății informaționale, se constată că prin Hotărârea preliminară din 16 iunie 2011 dată în interpretarea normelor acestei directive, Curtea Europeană de Justiție a stabilit că dispozițiile privind excepția pentru copie privată stabilesc faptul că, pentru a nu fi lipsite de orice efect util, ele impun statului membru care a instituit excepția privind copia privată în dreptul intern o obligație de rezultat, în sensul că acest stat este ținut să asigure, în cadrul competențelor sale, perceperea efectivă a compensației echitabile destinate despăgubirii autorilor afectați pentru prejudiciul suferit, în special dacă acesta s-a produs pe teritoriul statului membru menționat.

Mai mult, s-a statuat că revine autorităților, în special jurisdicționale, ale acestui stat membru obligația de a realiza o interpretare a dreptului intern conformă cu obligația de rezultat menționată, care să garanteze perceperea respectivei compensații de la vânzătorul care a contribuit la importul suporturilor în cauză prin punerea lor la dispoziția utilizatorilor finali. În speță, cauza viza obligarea unui vânzător de aparate și suporturi din Germania la plata remunerației compensatorii pentru copia privată aferentă aparatelor și suporturilor vândute cumpărătorilor din Olanda, prin contracte la distanță.

Așadar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene folosește noțiunea de "import" între statele membre, obligând chiar și vânzătorul dintr-un contract încheiat la distanță la plata remunerației compensatorii pentru contribuția sa la importul de aparate și suporturi din Germania în Olanda.

Argumentul covârșitor în acest sens este acela că inclusiv Tratatul privind instituirea Comunității Europene folosește noțiunea de import sau export între statele membre.

Astfel, art. 28 (ex-articolul 23 din TCE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial nr. C 115 din 9 mai 2008, p. 47, stabilește că Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe. Art. 29 din același tratat (ex-articolul 24 din TCE) prevede că se consideră că se af1a în liberă circulație într-un stat membru produsele care provin din țări terțe, pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor taxe și impuneri.

Argumentul legat de Adresa nr. 2.244 din 28 septembrie 2008 emisă de ORDA către S.C. "Be Proffice" - S.A., în care se precizează că, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, noțiunea de, import" din țările membre ale Uniunii Europene nu mai există, iar societățile care realizează această operațiune nu au obligația de a mai plăți remunerația compensatorie pentru copia privată pentru suporturile și aparatele achiziționate din statele membre ale Uniunii Europene, nu poate prezenta relevanță în raport cu argumentele de mai sus legate de normele juridice cuprinse în Codul fiscal, Codul de procedură fiscală și reglementările comunitare. O astfel de adresă nu are decât maximum un caracter pur informativ, nefiind opozabilă terților, nu este obligatorie și nu are forță juridică. Cu atât mai mult, o adresă de acest gen, care realizează o interpretare contrară legilor și actelor normative cu putere juridică, nu poate fi luată în considerare de o instanță judecătorească.

Cât privește argumentul legat de certificarea dată de EUGROPA, ca organism reprezentativ la nivelul Uniunii Europene, care reunește 22 de asociații naționale ale distribuitorilor angrosiști de hârtie și cartoane și care a statuat că nu există vreun caz prin care importatorii intracomunitari să fie taxați la valoarea din vamă, pentru produsele de hârtie format A4, Curtea constată că aceasta reprezintă o susținere care nu are relevanță, pe de o parte, deoarece se referă la încasările făcute de către autorități publice, iar nu de către organismele de gestiune colectivă, iar, pe de altă parte, așa cum reiese din chiar susținerile apelatei, se referă la "taxare"; or, cum s-a arătat pe larg mai sus, remunerația compensatorie nu reprezintă o taxă.

Curtea constată că este corectă motivarea din cuprinsul hotărârii arbitrale, în sensul că altfel ar exista pericolul intervertirii finalității urmărite de către legiuitor prin dispozițiile

art. 107 [alin. (8) lit. "a)"] al Legii nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, din protejarea drepturilor autorilor la remunerație pentru copia privată indiferent de modul de proveniență al colilor de hârtie pentru copiator format A4 pentru care se datorează remunerația în lăsarea fără niciun fel de protecție prin lege a titularilor drepturilor de autor, contrar normelor europene care stipulează un nivel ridicat de protecție.

În ceea ce privește argumentul că hârtia cu destinație pentru copiator, conform normelor europene ale industriei hârtiei, este cea de 80 g, singurul sortiment potrivit pentru xerocopiere, Curtea constată că art. 4 din metodologie se referă la "hârtia de copiator format A4, indiferent de gramaj". Or, aceasta înseamnă că include și hârtia cu gramaj de 80 g, susținerea apelantei nefiind urmată de o consecință practică relevantă pentru a se dispune modificarea metodologie în acest sens.

5. Curtea constată că și motivul nr. 5 de apel este nefondat, apelanta realizând o greșită interpretare a Directivei 29/2001 și a Directivei 48/2004, din acest punct de vedere Curtea susținând argumentele aduse de completul de arbitraj.

Potrivit dreptului pozitiv și practicii europene, orice armonizare a dreptului de autori a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecție. În cazul unor anumite excepții sau limitări titularii drepturilor trebuie să primească o compensație echitabilă pentru a fi despăgubiți corespunzător pentru utilizarea operelor lor sau a altor obiecte protejate.

Instituția "compensației echitabile" este, în opinia Curții Europene de Justiție, o noțiune autonomă a dreptului Uniunii Europene și trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia din urmă.

Compensația echitabilă trebuie considerată drept contraprestația prejudiciului cauzat autorului care rezultă din reproducerea neautorizată a operei sale protejate pentru uz personal. Compensația echitabilă trebuie în mod obligatoriu să fie calculată pe criteriul prejudiciului cauzat autorilor operelor protejate.

Argumentul legat de aspectul că prin activitatea unui importator de hârtie nu se poate obține un beneficiu generat prin reproducerea și distribuirea unei opere protejate și că suportul hârtie nu este suficient, prin el însuși, să producă prejudicii titularilor drepturilor de autor este incorect. Cum am reținut mai sus, prin excluderea colilor de hârtie pentru copiator format A4 provenite din achiziție intracomunitară pentru care se datorează remunerație compensatorie pentru copia privată s-ar crea un grav și injust dezechilibru între autorii operelor și utilizatori-deținători cu orice titlu ai colilor de hârtie pentru copiator format A4, în sensul că autorii operelor ar fi în mod cert prejudiciați prin realizarea de copii private ale operelor lor, însă prejudiciul astfel creat nu ar mai putea fi reparat prin remunerația compensatorie.

Curtea mai constată că hotărârea arbitrală face o corectă aplicare a celor statuate în Cauza C-477/08 Padawan/SGAE. În raport cu această situație și astfel cum se prevede la ultima teză a considerentului (35) al Directivei 29/2001/CE, trebuie achitată "redevența pentru copia privată" nu de către persoanele private care efectuează copii ale operelor protejate, ci de către persoanele care dispun de colile de hârtie pentru copiator format A4 și care, în acest temei, pun suportul hârtie, în drept sau în fapt, la dispoziția persoanelor private ori le fumizează acestora din urmă un serviciu de reproducere. În cadrul unui astfel de sistem persoanele care dispun de suportul de reproducere au obligația de a plăti redevența pentru copia privată.

Cu privire la susținerea apelantei, în sensul că nu este utilizator, Curtea constată că este nefondată, față de aspectul că Curtea Europeană de Justiție lămurește exhaustiv atât sfera titularilor obligațiilor de plată, cât și temeiul obligațiilor lor.

Curtea Europeană de Justiție arată că titularii obligațiilor de plată a remunerației compensatorii pentru copia privată sunt "persoanele care dispun de echipamente, aparate sau suporturi de reproducere".

Faptul că remunerația compensatorie se percepe deja de la importatorii de aparate tehnice, prin intermediul cărora se poate realiza operațiunea de reproducere ( art. 107 din Legea nr. 8/1996 ), nu este un argument în favoarea apelantei, deoarece textul art. 107 din lege cuprinde mențiunea de importatori de suporturi și aparate, deci două ipoteze distincte care se completează și nu se exclud reciproc.

O altă distincție între persoanele care datorează remunerație compensatorie este contrară Directivei 29/2001/CE și practicii judiciare europene. Or, potrivit dispozițiilor art. 11 și art. 148 alin. (2) din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Practica judiciară europeană își găsește o puternică susținere și în practica judiciară internă în domeniu.

După cum a statuat practica judiciară, dispozițiile invocate de pârâtă, art. 130^1 și art. 131 din Codul fiscal reprezintă norme în materie fiscala (și, mai mult, în materie de taxă pe valoarea adăugată - titlul VI al Codului) și au fost edictate pentru stabilirea raporturilor fiscale între contribuabili și stat, și nu pentru realizarea drepturilor de proprietate intelectuală. Prin urmare, domeniul de aplicare al acestor dispoziții trebuie interpretat după regula potrivit căreia unde legea distinge și interpretul trebuie să o facă. În speță s-a mai apreciat că principiile comunității vamale și fiscale nu vin în contradicție cu protejarea drepturilor ce fac obiectul cauzei.

6. Curtea găsește ca fiind fondat motivul de apel legat de penalități.

Astfel, penalitățile pentru plata cu întârziere a remunerației reprezintă - ca și calificare juridică - o clauză penală, ce urmează regimul juridic reglementat de art. 1066-1072 din Codul civil.

Din modul de reglementare a acestei instituții juridice rezultă că este o clauză contractuală, care trebuie să fie asumată de părțile cocontractante, fiind supusă liberului arbitru și liberului consimțământ.

Curtea consideră că, în lipsa acordului tuturor părților cocontractante în inserarea clauzei penale în contract, consimțământul nu poate fi suplinit prin hotărâre judecătorească.

Astfel, clauza penală este supusă libertății de voință a părților, în lipsa acordului, neexistând o normă juridică care să permită instanței să insereze o astfel de clauză în contract. Partea interesată nu rămâne însă fără protecție, deoarece aceasta poate folosi alte remedii legale pentru a sancționa partea adversă care nu execută la timp plata dobânzilor legale, acordarea de daune compensatorii etc., însă o sancțiune de acest gen nu poate fi impusă prin voința unică a unei părți cocontractante. Impunerea forțată încalcă dreptul la negociere, ce caracterizează orice contract, și, de asemenea, limitele dreptului de negociere ce revine organismului de gestiune colectivă.

Astfel, potrivit

art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 , organismele de gestiune colectivă au obligația de a elabora metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plății acestor drepturi, în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi. Or, negocierea poate avea ca obiect și ca finalitate doar acele elemente prevăzute de aceste dispoziții legale; dacă părțile la negociere erau de acord cu clauza penală, nimic nu se opunea însă ca aceasta să fie inserată în metodologie, pe principiul respectării voinței părților. Pe de altă parte, legea nu dă dreptul organismelor de gestiune colectivă să stabilească alte sancțiuni decât cele prevăzute de lege, cu voință proprie și împotriva opoziției exprese a partenerilor de negociere.

Faptul că alte metodologii includ penalități de întârziere nu reprezintă un argument util, câtă vreme fiecare parte implicată în negocieri poate aborda strategii diferite de apărare și aspectul penalităților nu reprezintă un aspect de ordine publică.

Nici argumentul intimatei în sensul că din textul

art. 107^1 din Legea nr. 8/1996

nu ar rezultă faptul că penalitățile sunt excluse de legiuitor pentru plata cu întârziere a obligațiilor nu este util, deoarece nu s-a reținut că legea ar exclude penalitățile, ci doar că acestea trebuie prevăzute în metodologie numai dacă toate părțile prezente la negociere sunt de acord în acest sens, fiind o clauză supusă exclusiv principiului liberei voințe a părților.

Pentru aceste considerente, constatând că acest motiv de apel este fondat, Curtea va înlătura clauza stipulată la pct. 6 al metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală, referitoare la plata de penalități de 0,1% pe zi de întârziere pentru achitarea cu întârziere a remunerației compensatorii.

7. În cadrul ultimului motiv de apel, apelanta invocă faptul că organismele colective nu și-au fundamentat metodologia printrun studiu realizat în comun de organisme reprezentative în domeniu și în cunoștință de realitate, inclusiv Asociația Hârtiei din România, Asociația Importatorilor și Distribuitorilor de Aparate de Copiat din România, cu sprijinul asociațiilor de profil din UE. Se invocă principiul proporționalității, respectiv faptul că incidența copierii pe hârtie a unor opere protejate de dreptul de autor este infimă raportat la celelalte utilizări ale hârtiei A4, chiar și de 80 g, pentru alte scopuri decât copierea unor opere protejate de dreptul de autor, respectiv lucrări de birou, contracte, extrase de cont etc., atât în instituții de stat, cât și în bănci, corporații de orice profil, private.

Curtea nu poate reține o încălcare a principiului proporționalității, în raport cu ponderea utilizării hârtiei pentru reproducerea operelor protejate, deoarece această pondere a fost corect dimensionată de completul de arbitraj în stabilirea procentului remunerației raportat la baza de calcul.

Curtea mai constată că nu se poate face confuzie între operele subiect al copiei private și elementele ce nu constituie obiect al dreptului de autor conform

art. 9 din Legea nr. 8/1996 , în cazul cărora nu se poate aplicaconceptul de copie privată, deoarece, pe de o parte, elementele ce nu constituie obiect al dreptului de autor nu sunt susceptibile de apropriere ca în cazul copiei private, situație în care materialele reproduse prin procedeul copiei private rămân în proprietatea, pentru uzul personal sau cercul normal al familiei celui care realizează copia privată, iar, pe de altă parte, prin destinația lor, aparțin domeniului public, din momentul apariției, difuzarea și reproducerea prin procedeul copiei private fiind libere sau interzise, fără a fi supuse vreunei autorizări. Într-o astfel de situație, nu se poate discuta despre conceptul de copie privată.

Mai mult decât atât, legiuitorul a înțeles să reglementeze acele utilizări ale operelor fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații conform

art. 33 din Legea nr. 8/1996 , doar în cazul operelor, și nicidecum să instituie excepții de la datorarea remunerației compensatorii pentru copia privată.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite apelul, va dispune modificarea în parte a

Hotărârii arbitrale nr. 2 din 22 februarie 2012

referitoare la Metodologia privind cuantumul remunerației compensatorii pentru copia privată pentru coli de hârtie pentru copiator format A4, astfel: Art. 4 va avea următorul cuprins: "Baza de calcul pentru remunerația compensatorie pentru copia privată pentru colile de hârtie pentru copiator format A4, indiferent de gramaj, se calculează:

- la valoarea în lei din vamă, pentru hârtia pentru copiator importată, conform declarației vamale de import (DVI) și facturii externe;

- la valoarea facturii externe/declarației de achiziție intracomunitară, fără TVA, pentru hârtia de copiator format A4, indiferent de gramaj, introdusă în spațiul comercial al României din Comunitatea Europeana;

- la valoarea facturată, fără TVA, cu ocazia punerii în circulație a colilor de hârtie pentru copiator format A4, indiferent de gramaj de către fabricanți"; va înlătura clauza stipulată la pct. 6 al metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală, referitoare la plata de penalități de 0,1% pe zi de întârziere, pentru achitarea cu întârziere a remunerației compensatorii; va menține celelalte dispoziții ale hotărârii arbitrale apelate.

Cu privire la cheltuielile de judecată, față de culpa procesuală a intimatelor, dar și a apelantei, ca urmare a considerării ca fondate a doar o parte din motivele de apel, Curtea, în temeiul art. 276 din Codul de procedură civilă, va obliga fiecare intimată la plata către apelantă a câte 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; va obliga apelanta la plata către intimata COPYRO a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată; va compensa obligațiile reciproce stabilite pentru apelantă și intimata COPYRO.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelanta Asociația Hârtiei din România, cu sediul în București, str. Dinu Vintilă nr. 5, bl. 4, sc. 1, ap. 6, sectorul 2, împotriva

Hotărârii arbitrale nr. 2 din 22 februarie 2012 , pronunțată de Corpul de Arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor în contradictoriu cu intimații COPYRO, cu sediul în București, str. Paleologu nr. 5 A, et. 3, ap. 3, sectorul 2, PERGAM, cu sediul în București, bd. Mircea Vodă nr. 35, bl. M27, et. 6, ap. 17, sectorul 3, și VISARTA, cu sediul în București, str. Fabrica de Chibrituri nr. 9-11, sectorul 5.

Dispune modificarea în parte a

Hotărârii arbitrale nr. 2 din 22 februarie 2012

referitoare la Metodologia privind cuantumul remunerației compensatorii pentru copia privată pentru coli de hârtie pentru copiator format A4, astfel:

Articolul 4

va avea următorul cuprins: "Baza de calcul pentru remunerația compensatorie pentru copia privată pentru colile de hârtie pentru copiator format A4, indiferent de gramaj, se calculează:

- la valoarea în lei din vamă, pentru hârtia pentru copiator importată, conform declarației vamale de import (DVI) și facturii externe;

- la valoarea facturii externe/declarației de achiziție intracomunitară, fără TVA, pentru hârtia de copiator format A4, indiferent de gramaj, introdusă în spațiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

- la valoarea facturată, fără TVA, cu ocazia punerii în circulație a colilor de hârtie pentru copiator format A4, indiferent de gramaj de către fabricanți."

Înlătură clauza stipulată la pct. 6 al metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală, referitoare la plata de penalități de 0,1% pe zi de întârziere, pentru achitarea cu întârziere a remunerației compensatorii.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii arbitrale apelate.

Obligă fiecare intimată la plata către apelantă a câte 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă apelanta la plată către intimată COPYRO a sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Compensează obligațiile reciproce stabilite pentru apelantă și intimata COPYRO.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2012.