Decizia nr. 354/2013

Articolul 145

^1 din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal în forma introdusă prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2009

are următorul cuprins:

"(1) În cazul vehiculelor rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depășească 3.500 kg și care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând și scaunul șoferului, nu se deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor acestor vehicule și nici taxa aferentă achizițiilor de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele care au aceleași caracteristici, aflate în proprietatea sau în folosința persoanei impozabile, cu excepția vehiculelor care se înscriu în oricare dintre următoarele categorii:

a) vehiculele utilizate exclusiv pentru: intervenție, reparații, pază și protecție, curierat, transport de personal la și de la locul de desfășurare a activității, precum și vehiculele special adaptate pentru a fi utilizate drept care de reportaj, vehiculele utilizate de agenți de vânzări și de agenți de recrutare a forței de muncă;

b) vehiculele utilizate pentru transportul de persoane cu plată, inclusiv pentru activitatea de taxi;

c) vehiculele utilizate pentru prestarea de servicii cu plată, inclusiv pentru închirierea către alte persoane, instruirea de către școlile de șoferi, transmiterea folosinței în cadrul unui contract de leasing financiar sau operațional;

d) vehiculele utilizate în scop comercial, respectiv în vederea revânzării.

(2) Prin achiziție de vehicule, în sensul alin. (1), se înțelege cumpărarea unui vehicul din România, importul sau achiziția intracomunitară a vehiculului.

(3) Prevederile alin. (1) și (2) nu se aplică pentru avansurile care au fost achitate înainte de data de 1 mai 2009 pentru valoarea totală sau parțială a vehiculelor rutiere motorizate, dacă livrarea acestora intervine după data de 1 mai 2009 inclusiv.

(4) Prevederile prezentului articol se aplică până la data de 31 decembrie 2010 inclusiv."

Curtea reține că, potrivit alin. (4) suscitat,

art. 145^1 din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, se aplică până la data de 31 decembrie 2010 inclusiv. Deși nu mai sunt în vigoare în forma introdusă prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2009 , aceste dispoziții își produc în continuare efectele juridice. Astfel, aceste prevederi legale constituie temeiul juridic pentru nerecunoașterea autoarei excepției a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziției de combustibil în perioada 1 mai 2009-31 august 2010. În acest caz, având în vedere

Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, se constată că instanța de contencios constituțional are competența de a controla constituționalitatea dispozițiilor legale ale

art. 145^1 din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal în forma introdusă prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2009 .

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții, autoarea excepției invocă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea invocă prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că proiectul Ordonanței de urgență a Guvernului cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale a fost transmis Consiliului Legislativ, spre avizare, de către Secretariatul General al Guvernului cu Adresa nr. 61 din 10 aprilie 2009. Consiliul Legislativ a emis, la data de 13 aprilie 2009, Avizul nr. 316 favorabil proiectului de ordonanță de urgență. Curtea reține că, potrivit

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 73/1993

pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ, pentru ordonanțele prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituție, termenul de emitere a avizului este de 24 de ore.

Prin urmare, pe baza acestor date, Curtea constată că Guvernul și-a îndeplinit sarcina constituțională de a solicita avizul Consiliului Legislativ, acesta din urmă fiind în culpă prin nerespectarea termenului legal de emitere a avizului.

Referitor la lipsa avizului Consiliului Economic și Social, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009, a constatat că art. 141 din Constituție se rezumă doar la consacrarea rolului Consiliului Economic și Social ca organ consultativ al Parlamentului și al Guvernului, iar pentru detalii privind domeniile de specialitate în care acesta este consultat, textul face trimitere la legea sa organică de înființare, organizare și funcționare. Norma constituțională, exprimând sintetic rolul pur consultativ pentru Parlament și Guvern al Consiliului Economic și Social, nu face niciun fel de referire expresă la obligația inițiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul consultativ al Consiliului Economic și Social și nici cu privire la mecanismele de consultare a acestui organ consultativ, acestea fiind tratate în legea de organizare și funcționare a acestuia, la care Legea fundamentală face trimitere.

Într-un mod cu totul diferit, legiuitorul constituant a reglementat în art. 79 din Legea fundamentală rolul Consiliului Legislativ, care "este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații. El ține evidența oficială a legislației României". Sub acest aspect, nesolicitarea avizului consultativ al Consiliului Legislativ duce la neconstituționalitatea legii sau ordonanței - simplă sau de urgență. Dacă voința legiuitorului constituant ar fi fost în sensul impunerii obligativității solicitării avizului, atunci aceasta ar fi fost exprimată în cuprinsul art. 141 din Legea fundamentală, într-un mod asemănător celui folosit la redactarea art. 79 pentru reglementarea rolului și atribuțiilor Consiliului Legislativ.

Având în vedere aspectele reținute în decizia precitată, Curtea constată că nici în speța de față nu poate fi reținută neconstituționalitatea ordonanței de urgență prin raportare la art. 141 din Constituție.

În ceea ce privește invocarea prevederilor constituționale ale art. 115 alin. (4), din perspectiva inexistenței situației extraordinare și a nemotivării urgenței adoptării ordonanței de urgență, Curtea observă că instanța de contencios constituțional a statuat că pentru emiterea unei ordonanțe de urgență este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public. Astfel, prin

Decizia nr. 255 din 11 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, și prin

Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, Curtea a reținut implicațiile deosebirii terminologice dintre noțiunea de "caz excepțional", utilizat în concepția art. 114 alin. (4) din Constituție anterior revizuirii, și cea de"situație extraordinară", arătând că, deși diferența dintre cei 2 termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obișnuit sau comun căruia îi dau expresie, este evidentă, același legiuitor a simțit nevoia să o pună la adăpost de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferență, prin adăugarea sintagmei "a căror reglementare nu poate fi amânată", consacrând, astfel, în terminis imperativul urgenței reglementării.

Prin aceleași decizii, Curtea a reamintit jurisprudența sa pronunțată anterior revizuirii Legii fundamentale și a precizat că de esența cazului excepțional este caracterul său obiectiv, în sensul că "existența sa nu depinde de voința Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență" (Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998).

Raportat la cauza de față, Curtea observă că Guvernul a motivat urgența ca fiind determinată de:

- contextul internațional, principalele caracteristici ale politicii bugetare în perioada următoare, care vor fi subordonate obiectivelor de susținere a creșterii economice și de reducere a inflației și atingerii unui deficit bugetar la un nivel corelat cu obiectivele macroeconomice;

- reducerea cheltuielilor bugetare în sensul diminuării cheltuielilor curente de administrare și alocarea cu prioritate a resurselor către proiecte cu efect multiplicator în economie care reprezintă principalul mijloc de limitare a ritmului de scădere economică și de compensare parțială a reducerii activității din sectorul privat, deziderate ce se regăsesc și în opiniile și recomandările Comisiei Europene și ale organismelor financiare internaționale;

- necesitatea măsurilor menite să reducă volumul cheltuielilor bugetare la un nivel care să permită respectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.

Având în vedere jurisprudența cu privire la art. 115 alin. (4) din Constituție la care s-a făcut referire mai sus, precum și motivele invocate de Guvern, Curtea consideră că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința Guvernului care a stat la baza adoptării ordonanței de urgență criticate. Pentru aceste motive, Curtea constată că reglementarea criticată îndeplinește exigențele urgenței prevăzute în art. 115 alin. (4) din Constituție.

În ceea ce privește critica potrivit căreia ordonanța criticată a fost adoptată contrar dispozițiilor art. 177 din

Directiva 2006/112/CE

, încălcând, astfel, art. 148 alin. (2) și (4) din Legea fundamentală, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi reținută.

Articolul 177

primul paragraf din

Directiva 2006/112/CE

dispune că, "După consultarea comitetului TVA, fiecare stat membru poate exclude total sau parțial, din motive economice conjuncturale, din sistemul de deduceri toate sau o parte din bunurile de capital sau alte bunuri".

Directiva 2006/112/CE

a abrogat, printre altele, inclusiv

Directiva nr. 77/388/CEE

, care la art. 17 alin. (7) conținea dispoziții corespondente celor din art. 177, dispunând că, "sub rezerva consultărilor prevăzute la articolul 29, fiecare stat membru poate, din cauza caracterului ciclic al economiei, să excludă, în totalitate sau în parte, toate sau câteva dintre bunurile de capital sau alte bunuri de la sistemul deducerilor."

De asemenea, Curtea observă că, răspunzând unor întrebări preliminare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, prin Hotărârea din 8 ianuarie 2002, pronunțată în Cauza C-409/99, și Hotărârea din 14 septembrie 2006, pronunțată în Cauza C228/05, că prima teză a articolului 17 alineatul (7) din a șasea

Directivă nr. 77/388/CEE

trebuie interpretată în sensul că nu autorizează un stat membru să excludă produse din sistemul de deducere a taxei pe valoarea adăugată fără a consulta în prealabil Comitetul consultativ pentru taxa pe valoarea adăugată instituit prin articolul 29 din directivă.

În continuare, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, a constatat că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință implică, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției - unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate. Prin prisma condiționalității cumulative enunțate rămâne la aprecierea Curții Constituționale aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăși de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanțe.

În cauza de față, Curtea consideră că, deși Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat hotărâri referitoare la dispozițiile directivei invocate, prin care a stabilit în mod clar, precis și neechivoc înțelesul acesteia, norma nu are relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției. Rămâne, astfel, în competența instanței de judecată realizarea tuturor demersurile necesare aflării situației reale referitoare la existența sau inexistența consultărilor Comitetului TVA și, studiind jurisprudența europeană, fie să o aplice direct, fie, dacă consideră necesar, să formuleze o întrebare preliminară.

Având în vedere cele expuse, Curtea urmează să respingă excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Comercială "Bel Plastic" - S.R.L. în Dosarul nr. 78.381/3/CA/2011 al Tribunalului București - Secția a IX-a - contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2009

cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, precum și ale

art. 145^1 din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal în forma introdusă prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2009

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a IX-a - contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2013.