Decizia nr. 840/2015

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și c) și alin. (5) lit. a) și art. 342 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Livia Eugenia Bara în Dosarul nr. 22.962/271/2013 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.155 D/2015.

2. Dezbaterile au avut loc la data de 3 decembrie 2015 în prezența autoarei excepției de neconstituționalitate și a reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, când, prin încheierea pronunțată, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 57 și

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 8 decembrie 2015, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 12 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 22.962/271/2013, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 102 alin. (3), art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și c) și alin. (5) lit. a) și art. 342 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Livia Eugenia Bara într-o cauză având ca obiect soluționarea unui apel declarat de autoarea excepției, trimisă în judecată pentru participație improprie la săvârșirea infracțiunii prevăzute la

art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că prevederile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și c) și alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală limitează în mod nepermis sfera dispozițiilor legale a căror încălcare poate fi invocată independent de existența unei vătămări a drepturilor părților sau ale subiecților procesuali principali. Se susține că textul criticat limitează în timp posibilitatea de a invoca nerespectarea unor dispoziții legale imperative, chiar și în situația în care viciul de nelegalitate este unul esențial, așa cum este și în prezenta cauză, în care nelegalitatea invocată s-a datorat unor împrejurări necunoscute în etapa procesuală a camerei preliminare.

5. Se apreciază că sunt neconstituționale interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală în coroborare cu prevederile art. 282 din același cod, conform cărora nelegalitatea administrării probelor poate fi invocată doar în etapa camerei preliminare, iar viciul de nelegalitate al administrării probelor reprezintă o simplă nulitate relativă, condiționată de dovedirea unei vătămări, neputând fi invocată de instanța de judecată din oficiu sau chiar de către ceilalți subiecți procesuali, atunci când prevalează principiile legalității aflării adevărului și caracterului injust și echitabil al procesului penal.

6. Se susține, de asemenea, că instituția excluderii probelor obținute în mod nelegal, prevăzută la art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost concepută de către legiuitor ca fiind diferită de cea a nulităților și că restrângerea aplicării acesteia, prin prevederile art. 282 și art. 342 din Codul de procedură penală, este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

7. Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că părțile ar fi trebuit să manifeste diligență în faza camerei preliminare și să invoce toate excepțiile sau neregulile procedurale sesizate în această etapă și nu în cea a judecății. Se mai susține că reglementarea cazurilor de nulitate absolută sau relativă și a condițiilor în care acestea pot fi invocate, a obiectului camerei preliminare și al judecății reprezintă atribuția legiuitorului, destinatarii acestor norme juridice urmând să își adapteze conduita în mod corespunzător. Se mai arată că, în plus, în cauză a fost încuviințată efectuarea unei contraexpertize.

8. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative, respectiv până la momentul, considerat ca fiind obiectiv stabilit, al încheierii procedurii de cameră preliminară, corespunde noii structuri a procesului penal. Astfel, se arată că legiuitorul a instituit etapa camerei preliminare, anterioară etapei judecării în fond a cauzei, în scopul realizării unei verificări a aspectelor ce vizează legalitatea rechizitoriului, a probelor și a celorlalte acte de urmărire penală. Pentru aceste motive, se opinează că este justificată invocarea doar în această etapă procedurală a cauzelor de nulitate referitoare la aspectele anterior menționate. Prin urmare, în ceea ce privește pretinsa încălcare prin textele criticate a prevederilor art. 21 din Constituție, se arată că dispozițiile art. 102 alin. (3) și art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și c) și alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală nu afectează dreptul inculpatului de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială, stabilită prin lege. În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispozițiilor art. 24 din Constituție, se arată că acestea nu îngrădesc dreptul persoanei în cauză de a fi asistată de către un avocat ales sau numit din oficiu, precum și de timpul necesar pregătirii apărării. Se arată că prevederile art. 102 alin. (3) și art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și c) și alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală nu contravin nici art. 124 din Legea fundamentală, textele criticate neafectând în niciun fel unicitatea, imparțialitatea și egalitatea pentru toți a justiției.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 102 alin. (3), art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și c) și alin. (5) lit. a) și art. 342 din Codul de procedură penală. Din analiza excepției de neconstituționalitate Curtea reține, însă, că autoarea critică, în realitate, dispozițiile art. 102 alin. (3) și art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și c) și alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

- Art. 102 alin. (3): "Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.";

- Art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și c) și alin. (5) lit. a): "(1) Încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.

(2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părți sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate.

(3) Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4).

(4) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată:

a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; [...]

c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății.

(5) Nulitatea relativă se acoperă atunci când:

a) persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege; [...]".

13. Se susține că textele criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare și art. 124 alin. (1) și (2) privind înfăptuirea justiției.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală au fost analizate de către Curtea Constituțională, împreună cu prevederile

art. 102 alin. (2) din același cod, prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015.

15. Curtea a constatat că legea procesual penală delimitează conceptual trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. De asemenea, trebuie subliniată diferența dintre mijloacele de probă și procedeele probatorii, noțiuni aflate într-o relație etiologică. Spre exemplu, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și declarațiile experților sunt mijloace de probă obținute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferința; înscrisurile și mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obținute prin procedee probatorii ca percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obținute prin expertize, ca procedee probatorii; procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obținute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor și a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obține prin procedeul probatoriu al fotografierii.

16. Astfel, Curtea a constatat că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Aceasta deoarece nulitățile, așa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale și procesuale, adică mijloacele de probă și procedeele probatorii, și nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităților, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obținute din procesul penal.

17. Așadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituții diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităților în materia probațiunii, așa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulității actelor, respectiv a mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele deciziei anterior arătate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

19. Referitor la prevederile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și c) și alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală, Curtea reține că acestea reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalității și rezultă din încălcarea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părți și subiecții procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispozițiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanților la procesul penal anterior enumerați, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu își exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege și prin faptul că subiecții procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum și un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale pretins încălcate.

20. Așadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziții procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerințe care asigură organizarea și desfășurarea procesului penal, competența organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, reglementarea formei și a conținutului actelor procedurale, procedura de citare și de comunicare a actelor procedurale, reglementarea termenelor procedurale și reglementarea administrării probelor. Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin faptul că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) și f) din Codul de procedură penală, care pot fi invocate în condițiile prevăzute la art. 281 alin. (4) din același cod, și poate fi luată în considerare din oficiu. Aceasta determină întotdeauna anularea actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de lege. Cazurile de nulitate absolută se referă la compunerea completului de judecată, la competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, la publicitatea ședinței de judecată, la participarea procurorului la judecată atunci când aceasta este obligatorie, la prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea lor la ședința de judecată este obligatorie potrivit legii și la efectuarea unor acte procesuale și procedurale interzise de lege ca efect al inadmisibilității sau decăderii.

21. Din analiza celor două forme ale nulității, Curtea constată că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate și al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opțiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale.

22. În acest sens, Curtea reține că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispozițiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a etapei camerei preliminare. Aceasta este o etapă distinctă de etapa judecății în fond a cauzei și, totodată, obligatorie în cazul emiterii rechizitoriului prin care se dispune trimiterea în judecată a unei persoane. Competența realizării etapei procesuale a camerei preliminare este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanța de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competență constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât și în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluții de netrimitere în judecată, fie prin soluții de trimitere în judecată, dar fără începerea judecății. Conform art. 54 din Codul de procedură penală, competența judecătorului de cameră preliminară privește verificarea legalității trimiterii în judecată dispuse de procuror, verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată și soluționarea altor situații expres prevăzute de lege. Astfel, camera preliminară are ca obiect, conform art. 342 din același cod, soluționarea problemelor ce vizează competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor și legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală. Așa fiind, legiuitorul a limitat, la o fază distinctă, de parcurs, a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la aspectele enumerate, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale.

23. Având în vedere cele arătate, Curtea constată ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, la cel al închiderii acestei proceduri, urmând ca invocarea nulităților relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit lit. b) și c) ale aceluiași alin. (4). În acest sens, prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea Constituțională a statuat că impunerea, prin lege, a unor exigențe cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiționări ale accesului liber la justiție, are o solidă și indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

24. Prin urmare, Curtea constată că textele criticate nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al participanților la procesul penal, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituție. În cadrul procesual supus regulilor mai sus analizate, participanții la procesul penal beneficiază de garanțiile specifice dreptului fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, putându-și apăra inclusiv drepturile și interesele procesuale sau procedurale, în cadrul unei proceduri penale contradictorii, caracterizată prin egalitatea armelor și prin caracterul rezonabil al termenului de soluționare a cauzelor.

25. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și c) și alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală a dreptului la apărare, acesta presupune, în sens larg, dreptul oricărui participant la procesul penal de a-și formula apărările personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. Având însă în vedere critica formulată de autoarea excepției, Curtea reține că textele criticate nu încalcă garanțiile procesuale anterior enumerate, necontravenind, prin urmare, prevederilor art. 24 din Constituție.

26. Referitor la dispozițiile constituționale ale art. 124 alin. (1) și (2), acestea prevăd înfăptuirea justiției în numele legii, precum și unicitatea, imparțialitatea și egalitatea acesteia. Aceste trăsături ale actului de justiție trebuie interpretate prin prisma prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție referitoare la egalitatea în drepturi și ale art. 2 alin. (1) și

art. 7 din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, care prevăd că justiția este egală pentru toți și, respectiv, că toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, și că justiția se înfăptuiește în mod egal, pentru toate persoanele. Însă, raportându-se la critica de neconstituționalitate formulată în susținerea excepției de neconstituționalitate, referitoare la regimul juridic al nulităților absolute și relative, Curtea constată că textele criticate nu contravin dispozițiilor art. 124 alin. (1) și (2) din Constituție.

27. Curtea conchide că prevederile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și c) și alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală au fost reglementate de legiuitor potrivit competenței sale și în marja de apreciere prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituție.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Livia Eugenia Bara în Dosarul nr. 22.962/271/2013 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 102 alin. (3) și art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și c) și alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința din data de 8 decembrie 2015.