Decizia nr. 7/2017

Articolul 3

lit. c) liniuța a 4-a :

Acțiunile și cererile neevaluabile în bani se taxează astfel: [...]

c)

cereri pentru: […]

–

cereri de partaj - 3% la valoarea masei partajabile.

Separat de această taxă, dacă părțile contestă bunurile de împărțit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor în cadrul cererilor de mai sus, taxa judiciară de timbru se datorează de titularul cererii la valoarea contestată în condițiile

art. 2 alin. (1) ;

–

Articolul 18

alin. (3) : „Cererea se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă.“;

–

Articolul 322

pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 :

Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: [...]

10.

dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

17.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 11

referitoare la dreptul internațional și dreptul intern,

art. 20 alin. (2)

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21

privind accesul liber la justiție,

art. 56 alin. (2)

privind așezarea justă a sarcinilor fiscale, precum și

art. 148

cu privire la integrarea în Uniunea Europeană, prin raportare la

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil,

art. 6 alin. (2) din Tratatul de la Lisabona

și

art. 47 din Carta

Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

18.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în ceea ce privește modul de taxare a cererilor în materia partajului judiciar, astfel cum acesta a fost reglementat prin

art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 , Curtea s-a mai pronunțat din perspectiva unor critici similare.

19.

Astfel, Curtea, prin

Decizia nr. 504 din 20 aprilie 2010,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 8 iunie 2010, și

Decizia nr. 948 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 4 august 2010, spre exemplu, a statuat că „accesul liber la justiție nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiție, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție. În virtutea dispozițiilor constituționale ale

art. 56 alin. (1) , potrivit cărora «Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice», plata taxelor și a impozitelor reprezintă o obligație constituțională a cetățenilor. Echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanța de judecată prin hotărârea pe care o pronunță în cauză, plata acestora revenind părții care cade în pretenții. În același sens este, de altfel, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1985). Astfel, acest drept, care cere prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.“ De asemenea, Curtea a reținut că legiuitorul are deplina legitimitate constituțională de a impune taxe judiciare de timbru fixe sau calculate la valoare în funcție de obiectul litigiului. Stabilirea modalității de plată a taxelor judiciare de timbru, ca de altfel și a cuantumului lor, este o opțiune a legiuitorului, ce ține de politica legislativă fiscală.

20.

Cu privire la critica ce vizează

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 , prin

Decizia nr. 753 din 16 decembrie 2014,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 11 februarie 2015, sau

Decizia nr. 839 din 11 octombrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 7 decembrie 2012, spre exemplu, Curtea a reținut că obiectul textului criticat îl constituie o normă procedurală care reglementează soluționarea cererii de reexaminare împotriva încheierii de stabilire a taxei de timbru, așadar un incident procedural, prealabil antamării fondului de către instanța de judecată. În condițiile în care în discuție este o chestiune prealabilă, soluționarea acesteia este guvernată de principiul celerității, care ar fi grav afectat prin aplicarea în materie a principiilor oralității și contradictorialității, a obligativității citării părților, ca și a posibilității exercitării unei căi de atac împotriva încheierii de soluționare a cererii de reexaminare.

21.

De asemenea, Curtea a statuat că prevederile

art. 18 din Legea nr. 146/1997

reglementează competența și procedura în materia taxelor judiciare de timbru, potrivit abilitării conferite legiuitorului prin dispozițiile

art. 126 alin. (2) din Constituție , dar, întrucât nu este vorba despre un litigiu privind fondul dreptului, nu își găsesc aplicare mijloacele și garanțiile procesuale prevăzute de

art. 21 alin. (3) din Constituție . Așa fiind, procedura aplicabilă în acest caz are ca finalitate satisfacerea imperativului celerității, și prin aceasta derogă de la dreptul comun. Curtea a mai reținut că procedura reexaminării modului de stabilire a taxelor judiciare de timbru este o procedură incidentă în desfășurarea unui proces, care, în principiu, se realizează cu respectarea condiției publicității impuse de

art. 127 din Constituție , condiție ce nu are însă un caracter absolut, legiuitorul având posibilitatea de a deroga de la aceasta. Rațiuni ce țin de necesitatea soluționării într-un termen rezonabil a cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești justifică în mod obiectiv soluția legislativă criticată, care asigură în mod eficient un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit - stabilirea corectă a taxelor judiciare de timbru - și mijloacele procedurale utilizate.

22.

Totodată, Curtea a constatat că acest cadru legislativ, în deplin acord cu normele fundamentale, creează premisele necesare ce permit instanței judecătorești să examineze circumstanțele specifice fiecărui caz și să realizeze un just echilibru între interesele individuale și cele privind administrarea justiției, astfel încât solicitantului să îi fie asigurat accesul efectiv la justiție.

23.

Și în ceea ce privește critica raportată la prevederile

art. 322 din Codul de procedură civilă,

Curtea s-a pronunțat în sensul conformității acestor prevederi cu Legea fundamentală, exemplu fiind

Decizia nr. 666 din 10 octombrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 30 octombrie 2006,

Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 21 martie 2011, sau

Decizia nr. 164 din 24 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 27 iunie 2016. Curtea a reținut că prevederile legale criticate sunt norme de procedură, iar, în conformitate cu dispozițiile

art. 126 alin. (2)

și ale

art. 129 din Constituție , procedura de judecată și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt stabilite numai prin lege. Din aceste norme constituționale reiese că legiuitorul are libertatea de a stabili condițiile în care părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Legea fundamentală și prin actele juridice internaționale la care România este parte. De asemenea, Curtea a constatat că revizuirea este o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, în scopul restabilirii adevărului în cauză, ceea ce este în deplină concordanță cu prevederile

art. 124 din Constituție

privind înfăptuirea justiției. Interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătorești definitive, precum și a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanțelor prin hotărârile respective a impus ca legea să stabilească riguros și limitativ cazurile și motivele pentru care se poate exercita această cale de atac, precum și modul în care acestea pot fi probate. Din această perspectivă, prevederile legale criticate nu aduc atingere accesului liber la justiție sau dreptului la un proces echitabil.

24.

De altfel, instanța de contencios constituțional a stabilit în jurisprudența sa că accesul liber la justiție nu presupune să fie asigurat accesul la toate structurile judecătorești - judecătorii, tribunale, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție - și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în fața instanțelor judecătorești în condiții de egalitate, poate stabili reguli deosebite.

25.

În fine, prin

Decizia nr. 164 din 24 martie 2016 , Curtea a statuat că „revizuirea întemeiată pe dispozițiile

art. 322 din Codul de procedură civilă din 1865

sau

art. 509 din Codul de procedură civilă

poate fi exercitată de cel căruia i s-a admis excepția și de cel căruia excepția i-a fost respinsă ca devenită inadmisibilă, fără a face distincție că hotărârea a cărei revizuire se cere vizează sau nu fondul. În cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care se urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională“.

26.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

27.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Adrian Vasilescu și Adrian Sufaru în Dosarul nr. 17.184/299/2012 al Judecătoriei Sectorului 1 București și constată că prevederile

art. 3 lit. c) liniuța a 4-a din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru și a celor ale

art. 18 alin. (3)

din același act normativ, prin raportare la prevederile

art. 322 prima frază din Codul de procedură civilă de la 1865

și

art. 322 pct. 10

din același cod sunt constituționale în raport de criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 ianuarie 2017.