Decizia nr. 130/2018

Partea I , nr. 163 din 21 februarie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 250 alin. (4) ș i

alin. (5^1)

și

art. 431 din Codul de procedură penală

și, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 426 lit. c)-h) din Codul de procedură penală .

16.

Prin

Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017 , Curtea a constatat că prevederile

art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală

au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens,

Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 16 decembrie 2014,

Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 18 august 2016, și

Decizia nr. 310 din 9 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 3 august 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

17.

Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale,

Legea fundamentală

nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, stabilind, în

art. 129,

că acestea se exercită „în condițiile legii“ (în acest sens este

Decizia nr. 251 din 10 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005). Astfel, Curtea a reținut că împrejurarea că împotriva încheierii instanței, prin care s-a soluționat contestația împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de

art. 126 alin. (2) din Constituți e, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. În ceea ce privește invocarea prevederilor

art. 6 din Convenție , Curtea a observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidența prevederilor convenționale menționate. Aceasta vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanțe ce va fi recunoscută în favoarea unor terți lezați prin infracțiunea ce face obiectul judecății. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispunerea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanțe, instanța europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o „acuzație în materie penală“ adusă reclamantului în sensul

art. 6 paragraful 1 din Convenție

(Decizia de admisibilitate din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). În ceea ce privește invocarea prevederilor

art. 2 din Protocolul nr. 7

la

Convenție , aceeași instanță europeană a reținut că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție, doar în situația examinării vinovăției în materie penală. În aceste condiții, nefiind vorba despre o acuzație în materie penală, s-a apreciat că prevederile

art. 2 din Protocolul nr. 7

la

Convenție

nu sunt incidente în cauză.

18.

Cu privire la pretinsa încălcare, prin dispozițiile

art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală , a prevederilor

art. 16 din Constituție , Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reținută, întrucât persoanele în privința cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii se află într-o altă situație juridică decât cele în favoarea cărora legiuitorul a prevăzut dreptul de a formula căi de atac, dintre cele reglementate prin dispozițiile

Codului de procedură penală , motiv pentru care nu se poate susține discriminarea celor dintâi sub aspectul lipsei dreptului de a contesta soluția pronunțată prin încheierea de soluționare a contestației promovate împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora. În acest sens, Curtea Constituțională a arătat, de nenumărate ori, în jurisprudența sa că aceasta nu înseamnă uniformitate și că nu se interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenței de situații (a se vedea

Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, și

Decizia nr. 782 din 12 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009).

19.

Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor

art. 13 din Convenție , Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, norma convențională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei „plângeri admisibile“, conform

Convenției , și să ofere o soluție adecvată (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2014, pronunțată în Cauza Ališić și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele ale căror bunuri fac obiectul unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror, prin ordonanță, pot formula contestație, conform prevederilor

art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală .

20.

În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a prevederilor

art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală , Curtea a constatat că reglementarea de către legiuitor, în ipoteza supusă analizei, a aplicabilității prevederilor

art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală

denotă intenția acestuia de a supune încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, conform dispozițiilor

art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală , cu privire la contestația formulată împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, aceluiași regim juridic reglementat pentru situația soluționării aceleiași contestații de către judecătorul de drepturi și libertăți. Acest fapt este explicabil, având în vedere că, în realitate, trimiterea contestației

formulate, conform

art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală , spre soluționare judecătorului de cameră preliminară are loc ca urmare a sesizării, prin rechizitoriu, a instanței, pe parcursul procedurii soluționării aceleiași cereri de către judecătorul de drepturi și libertăți. Per a contrario, soluția juridică ce constă în reglementarea intervenției unui alt regim juridic de soluționare a contestației analizate, survenit pe parcursul soluționării acesteia, schimbare ce este determinată de o cauză exterioară persoanei în privința căreia au fost dispuse măsuri asigurătorii și pe care aceasta nu o poate controla, este de natură a crea discriminare între titularii contestațiilor promovate, potrivit dispozițiilor

art. 250 din Codul de procedură penală , discriminare pe criterii referitoare la timpul necesar organelor judiciare pentru a finaliza activitatea de urmărire penală și a emite rechizitoriul, interval de timp ce diferă de la o cauză la alta.

21.

Astfel, Curtea a reținut că regimul juridic astfel reglementat presupune atât soluționarea contestației analizate, în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, cu participarea obligatorie a procurorului, cât și caracterul definitiv al încheierii pronunțate. Prin urmare, considerentele reținute de Curte în privința

art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală

sunt aplicabile mutatis mutandis și în privința

art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală .

22.

Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de contestație în anulare, cu prilejul analizei admisibilității în principiu a acestora, Curtea a reținut că procedura admiterii în principiu a cererilor formulate, conform dispozițiilor

art. 426 din Codul de procedură penală , nu presupune o judecată asupra temeiniciei contestației în anulare, care să implice administrarea unui probatoriu în fața instanței sesizate, ci o verificare formală a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. În acest sens, potrivit prevederilor

art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală , instanța sesizată va verifica dacă cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute la

art. 426 din Codul de procedură penală

și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

23.

Conform dispozițiilor

art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală

- astfel cum acestea au fost modificate prin a rt. II pct. 111 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016,

ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a

Deciziei nr. 542 din 14 iulie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015 -, procedura de examinare, în principiu, a admisibilității cererii de contestație în anulare are loc în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Așa fiind, părțile au posibilitatea de a se prezenta în fața instanței de judecată, personal sau prin intermediul unui avocat, și de a-și expune propriile argumente cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (2) al

art. 431 din Codul de procedură penală , susținându-și, astfel, interesul procesual, în sensul admiterii sau respingerii cererii de contestație în anulare, în această fază procesuală, premergătoare soluționării fondului cauzei. Astfel, părțile care se prezintă cu ocazia examinării admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare au posibilitatea de a cunoaște susținerile procurorului și, la nevoie, de a formula argumente contrare acestora, întrucât, conform acelorași dispoziții legale anterior menționate, participarea procurorului la judecată este obligatorie. Având în vedere aceste aspecte, procedura examinării, în principiu, a cererii de contestație în anulare se desfășoară cu asigurarea garanțiilor procesuale specifice dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare.

24.

De asemenea, din interpretarea gramaticală și per a contrario a prevederilor

art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală , Curtea a reținut că procedura mai sus analizată se finalizează fie prin admiterea, de principiu, a cererii de contestație în anulare, condiții în care instanța dispune citarea părților interesate, în vederea soluționării pe fond a respectivei contestații, fie prin respingerea cererii, ca inadmisibilă. Hotărârea pronunțată cu ocazia examinării admisibilității, în principiu, a contestației în anulare, indiferent de soluția pronunțată, este, într-adevăr, definitivă, concluzie ce poate fi desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor a rt. 426-432 din Codul de procedură penală . Acest aspect nu este, însă, de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestație în anulare, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, procedura analizată presupune verificarea de către instanța de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia și la existența, la dosarul cauzei, a probelor invocate), ce nu vizează soluționarea fondului cererii. Această verificare se face cu citarea părților și în prezența procurorului, care pot participa și, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, în condiții de oralitate și contradictorialitate.

25.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare nu contravine drepturilor fundamentale invocate de autorul excepției. Referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la

art. 21 alin. (3) din Constituție

și la

art. 6 din Convenție , Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puțin o dată, unei instanțe judecătorești, independente și imparțiale (a se vedea

Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și

Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). În ceea ce privește dreptul la apărare, astfel cum este prevăzut la

art. 24 din Constituție

și cum rezultă din prevederile

art. 6 din Convenție , prin aceeași jurisprudență, s-a arătat că acesta este asigurat de fiecare dată când o persoană interesată are posibilitatea de a-și formula apărările pe care le consideră necesare, în fața unei instanțe, în cadrul unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate și oralitate, personal sau prin intermediul unui avocat (a se vedea

Decizia nr. 429 din 21 octombrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.220 din 20 decembrie 2004).

26.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, pronunțată prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

27.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală , Curtea reține că autorul critică, în realitate, lipsa prevederii, alături de hotărârile pronunțate în apel, și a altor hotărâri definitive pronunțate de instanțe care nu erau competente material să soluționeze respectivele cauze, cum este încheierea judecătorului de cameră preliminară, care soluționează contestația împotriva unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror. Or, conform

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, motiv pentru care excepția de neconstituționalitate astfel invocată este inadmisibilă.

28.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție,

al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992,

cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Lucia Prusac în Dosarul nr. 2.940/40/2016 al Tribunalului Botoșani - Secția penală.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Lucia Prusac în Dosarul nr. 2.940/40/2016 al Tribunalului Botoșani - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 250 alin. (4)

și

alin. (5^1),

art. 255 alin. (1) teza a doua

și

art. 431 din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Botoșani - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 20 martie 2018.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

----