Decizia nr. 699/2019

alin. (1) și (2):

Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.

Instanța se pronunță prin încheiere dată în camera de consiliu. Părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.

15.

În opinia autorului excepției, prevederile

art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001

contravin dispozițiilor din

Constituție

cuprinse în

art. 1 alin. (5)

privind principiul obligativității respectării

Constituției , a supremației sale și a legilor,

art. 16

privind egalitatea în drepturi,

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil,

art. 124 alin. (2)

potrivit cărora „Justiția e unică, imparțială și egală pentru toți“,

art. 129

privind folosirea căilor de atac și

art. 154

privind conflictul temporal de legi, precum și

art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

16.

De asemenea, autorul excepției susține că prevederile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 393/2004

contravin dispozițiilor din

Constituție

cuprinse în

art. 1 alin. (5)

și

art. 121 alin. (2)

potrivit cărora „Consiliile locale și primarii funcționează, în condițiile legii, ca autorități administrative autonome și rezolvă treburile publice din comune și orașe“, precum și

art. 6

și

7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

17.

Autorul mai susține că prevederile

art. 252 din Codul de procedură civilă

încalcă dispozițiile din

Constituție

cuprinse în

art. 1 alin. (5) ,

art. 147 alin. (4)

privind deciziile Curții Constituționale și

art. 154 .

18.

În fine, autorul excepției consideră că dispozițiile

art. 442 alin. (1)

și

(2) din Codul de procedură civilă

contravin dispozițiilor din

Constituție

cuprinse în

art. 1 alin. (5) ,

art. 21 alin. (3) ,

art. 126 alin. (2)

potrivit căruia: „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, precum și

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

19.

Examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 , Curtea reține că aceste norme au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, iar prin

Decizia nr. 239 din 4 martie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 1 aprilie 2008,

Decizia nr. 153 din 12 martie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 14 iunie 2013,

Decizia nr. 229 din 6 aprilie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 6 iulie 2017,

Decizia nr. 228 din 6 aprilie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 12 iunie 2017,

Decizia nr. 507 din 17 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 29 august 2018, și

Decizia nr. 304 din 7 mai 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 31 iulie 2019, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate. Prin deciziile menționate, ale căror considerente își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, Curtea a reținut, în esență, că modalitatea de contestare în justiție a ordinului prefectului de constatare a încetării de drept a mandatului de primar este în mod firesc caracterizată prin celeritate, natura cauzelor supuse controlului judecătoresc în asemenea situații impunând o rezolvare promptă și definitivă pentru trecerea la etapa următoare, cea a declanșării procedurii pentru organizarea și desfășurarea scrutinului pentru alegerea unui nou primar. În aceste condiții, Curtea a constatat că prevederile

art. 69 alin. (5) teza finală din Legea nr. 215/2001

conțin norme de procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, adoptate de legiuitor în temeiul

art. 126 alin. (2) din Constituție

și care nu îngrădesc exercitarea dreptului la folosirea căilor legale de atac și nici nu contravin principiului accesului liber la justiție.

20.

Curtea a mai reținut că termenele ce caracterizează această procedură specială sunt mai scurte decât cele întâlnite în procedura de drept comun (contestația - formulată în 10 zile de la comunicare și soluționată în 30 de zile de către instanța de contencios administrativ) și tot din aceleași considerente este admisă excepția de la obligația parcurgerii procedurii prealabile, specifică, de altfel, contenciosului administrativ. Totodată, este de remarcat că pe parcursul soluționării contestației de către instanța de contencios administrativ, ambele părți din litigiu - atât primarul, cât și prefectul - își pot exercita neîngrădit drepturile și garanțiile procesuale specifice procesului echitabil într-un stat democratic, astfel că nu se poate susține încălcarea accesului liber la justiție sub toate aspectele sale (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 239 din 4 martie 2008 , precitată).

21.

Curtea a reiterat, în acord cu jurisprudența sa, că accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate stabili, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac (în acest sens a se vedea

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

22.

Distinct de acestea, Curtea reține că prevederile

art. 129 din Constituție

stabilesc dreptul părților interesate și al Ministerului Public de a exercita împotriva hotărârilor judecătorești căile de atac potrivit legii, dar aceasta nu înseamnă reglementarea constituțională a principiului dublului grad de jurisdicție. Este adevărat că

art. 2 din Protocolul nr. 7

la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

reglementează dreptul la o cale de atac pentru persoana care a fost condamnată penal, dar, pe de altă parte, nu există obligativitatea extinderii acestui principiu și în materie civilă. De asemenea, noțiunea de „proces echitabil“ nu implică imperios existența mai multor grade de jurisdicție, a unor căi de atac al hotărârilor judecătorești (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 86 din 20 martie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 5 iunie 2001).

23.

De asemenea, Curtea constată că sunt neîntemeiate criticile referitoare la un pretins paralelism legislativ între dispozițiile

art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001

și cele ale

art. 16 din Legea nr. 393/2004 , având în vedere însuși conținutul normelor juridice indicate. Astfel, prin

art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001

se reglementează contestarea în justiție a ordinului prefectului de constatare a încetării de drept a mandatului de primar, în timp ce

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 393/2004

stabilește documentele pe baza cărora prefectul emite ordinul privind încetarea de drept a mandatului de primar. Ipotezele juridice pe care le consacră sunt diferite, nu se exclud, urmând a fi interpretate coroborat. Prin urmare, reținând că prevederile legale criticate sunt clare și precise, iar interpretarea lor sistematică oferă suficiente repere pentru ca destinatarii

acestora să își adapteze conduita în mod corespunzător, Curtea constată că dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție

nu sunt încălcate.

24.

Referitor la celelalte dispoziții din

Constituție , Curtea observă că, în raport cu criticile enunțate, acestea nu au relevanță pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 .

25.

În ceea ce privește prevederile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 393/2004 , Curtea reține că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate, iar prin

Decizia nr. 544 din 12 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 28 octombrie 2016, și

Decizia nr. 466 din 12 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 4 ianuarie 2019, instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituționalitate. Curtea a reținut că, în cazul încetării înainte de termen a mandatului de primar, prefectul emite un ordin prin care constată această împrejurare, potrivit

art. 16 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 . În același sens, prevederile

art. 69 alin. (3) din Legea nr. 215/2001

stabilesc că prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului de primar. În aceste condiții, Curtea a observat că prefectului îi revine rolul de a „constata“, respectiv de „a lua act“ de încetarea mandatului de primar în caz de incompatibilitate, astfel că, în acest caz, prefectul îndeplinește, în temeiul legii, o formalitate necesară în vederea asigurării funcționării autorității administrației publice, în condiții de imparțialitate, fără a fi pusă în discuție crearea unui raport de subordonare între primar și prefect.

26.

Curtea a constatat că prevederile de lege criticate dau expresie rolului prefectului, în calitate de reprezentant al Guvernului, de a asigura, la nivelul județului sau, după caz, al municipiului București, aplicarea și respectarea

Constituției , a legilor, a ordonanțelor și a hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum și a ordinii publice, astfel cum stabilește

art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 340/2004

privind prefectul și instituția prefectului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 24 martie 2008, cu modificările și completările ulterioare. Curtea observă că

Legea nr. 340/2004

a fost abrogată prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019

privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, iar soluția legislativă prevăzută de

art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 340/2004

a fost preluată de dispozițiile

art. 253 lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019

privind Codul administrativ.

27.

Referitor la critica privind încălcarea

art. 121 alin. (2) din Legea fundamentală , Curtea a observat că dispozițiile de lege supuse controlului de constituționalitate reglementează procedura constatării încetării mandatului de primar înainte de termen, ținându-se cont de toate etapele necesare și specifice acestui domeniu și fără a afecta funcționarea autorităților administrației publice locale.

28.

În aceste condiții, Curtea a reținut că prevederile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 393/2004

stabilind documentele pe baza cărora prefectul emite ordinul privind încetarea mandatului de primar înainte de termen nu aduc atingere dispozițiilor

art. 1 alin. (5) din Constituție

referitoare la claritatea, precizia și previzibilitatea legii.

29.

Soluția pronunțată de instanța de contencios constituțional, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

30.

Dispozițiile

art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

nu au incidență în cauza de față, deoarece prevederile de lege criticate nu se circumscriu, ca domeniu de reglementare, materiei penale.

31.

Referitor la prevederile

art. 252 alin. (1) din Codul de procedură civilă , Curtea observă că textul de lege criticat este reglementat în

Codul de procedură civilă, cartea a II-a Procedura contencioasă, titlul I Procedura în fața primei instanțe, capitolul II Judecata, secțiunea a 2-a Cercetarea procesului, subsecțiunea a 3-a Probele, §1. Dispoziții generale . Prin aceste dispoziții, legiuitorul a reglementat obligația instanței de judecată de a lua cunoștință, din oficiu, de dreptul în vigoare în România, adică de totalitatea normelor care fac parte din ordinea juridică, dând expresie principiului iura novit curia. Această obligație își are sorgintea în principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv obligația judecătorului de a primi și soluționa orice cerere ce intră în competența de judecată a instanței, principiul legalității procesului civil, precum și principiul potrivit căruia judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile [ art. 5 ,

art. 7

și

art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă ]. Pentru respectarea acestor principii, în

art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă

este reglementată obligația părții interesate de a face proba normelor legale care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege.

32.

În aceste condiții, Curtea constată că prevederile legale criticate, astfel cum sunt redactate, nu prezintă elemente care să le afecteze precizia și claritatea și că un specialist al dreptului, cum este judecătorul, are posibilitatea de a le interpreta și aplica în cauzele cu care este învestită instanța judecătorească.

33.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la dispozițiile

art. 147 alin. (4) din Constituție , Curtea observă că prevederile legale criticate nu exclud deciziile Curții Constituționale din sfera actelor juridice de care judecătorul trebuie să aibă cunoștință în soluționarea oricărei cereri ce intră în competența de judecată a instanței. În același timp, dispozițiile

art. 147 alin. (4) din Constituție

invocate în cauză și ale

art. 31 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, stabilesc că decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și general obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I. Așadar, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 252 alin. (1) din Codul de procedură civilă

este neîntemeiată, în raport cu

art. 1 alin. (5)

și

art. 147 din Constituție .

34.

Dispozițiile

art. 154 din Constituție

privind conflictul temporal de legi nu au incidență în cauză.

35.

Referitor la prevederile

art. 442 alin. (1)

și

(2) din Codul de procedură civilă , Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate, exercitat prin prisma unor critici similare, iar prin

Decizia nr. 142 din 27 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 6 iulie 2018, și

Decizia nr. 304 din 7 mai 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 31 iulie 2019, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

36.

Examinând critica de neconstituționalitate a prevederilor

art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă , sub aspectul pretinsei neclarități a normei care utilizează noțiunea de „erori materiale“, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reținută. Astfel, referitor la principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea a observat hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 și 21 octombrie 2013, pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României , paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, și Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93, în care s-a reținut că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin

vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 23, și

Decizia nr. 611 din 2 octombrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 5 martie 2019).

37.

Aplicând aceste considerente de principiu în cauză, Curtea a reținut că prevederile

art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă

sunt suficient de clare pentru ca destinatarii acestora să poată înțelege cuprinsul lor. Textul legal criticat este redactat cu suplețe, enumerând exemplificativ acele tipuri de erori care se încadrează în ipoteza normei. Astfel, erorile materiale vizează greșeli sau omisiuni cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau de calcul, precum și orice alte erori materiale, a căror corectare nu are influență asupra soluției pronunțate cu privire la litigiul dedus judecății.

38.

Prin urmare, exigențele de calitate a legii fiind respectate, Curtea a constatat că dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție

nu sunt încălcate.

39.

Referitor la prevederile

art. 442 alin. (2) din Codul de procedură civilă , Curtea precizează că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate, iar prin

Decizia nr. 142 din 27 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 6 iulie 2018, instanța de contencios constituțional a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. Cu acel prilej, cu privire la procedura îndreptării erorilor materiale, Curtea a precizat că, prin mai multe decizii, a analizat constituționalitatea prevederilor similare din

Codul de procedură civilă din 1865 , cuprinse la

art. 281 , și a constatat conformitatea acestora cu dispozițiile din

Legea fundamentală

invocate. În acest sens sunt, de exemplu,

Decizia nr. 644 din 5 octombrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 7 noiembrie 2006,

Decizia nr. 34 din 11 ianuarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 22 februarie 2007, sau

Decizia nr. 735 din 13 septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007, ale căror considerente își păstrează în mod corespunzător valabilitatea și în prezenta cauză. Curtea a observat că, prin procedura reglementată de dispozițiile

art. 281 din Codul de procedură civilă din 1865 , partea care formulează o cerere de îndreptare a dispozitivului unei hotărâri judecătorești nu poate urmări schimbarea soluției pronunțate de instanța de judecată, ci doar îndreptarea unor erori materiale sau înlăturarea unor neclarități ivite cu privire la dispozitiv. Prin urmare, instanța care soluționează o astfel de cerere nu judecă fondul cauzei.

40.

De asemenea Curtea a reținut că, prin instituția îndreptării (precum și prin cea a lămuririi și completării) unei hotărâri judecătorești, legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea în soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, evitând exercitarea unei căi de atac pentru repararea omisiunii instanței, atunci când aceasta privește erori materiale și nu are incidență asupra fondului dreptului substanțial dedus judecății. Totodată, Curtea a constatat că textele de lege criticate reprezintă norme de procedură, adoptate de legiuitor în temeiul competenței sale constituționale, atribuită potrivit

art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală .

41.

Curtea a mai constatat că soluționarea cererii de îndreptare a erorilor materiale în camera de consiliu, fără citarea părților, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil consacrat prin

art. 21 din Constituție . Întrucât nu repune în discuție soluția pronunțată cu privire la dreptul litigios, această procedură nu impune aplicarea și reglementarea în mod corespunzător a principiului oralității și contradictorialității și, prin urmare, părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.

42.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, Curtea constată că soluția pronunțată de instanța de contencios constituțional, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

43.

În final, Curtea subliniază că aspectele evidențiate de autorul excepției cu privire la interpretarea și aplicarea defectuoasă a legii de către autoritățile publice nu țin de resortul contenciosului constituțional, ci revin spre analiză instanței judecătorești învestite cu soluționarea cauzei în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, respectiv instanței de control judiciar.

44.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cristian Dică Hristu în Dosarul nr. 5.982/109/2017 al Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constată că prevederile

art. 69 alin. (5) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 , ale

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 393/2004

privind statutul aleșilor locali, precum și ale

art. 252 alin. (1)

și ale

art. 442 alin. (1)

și

(2) din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 31 octombrie 2019.