Decizia nr. 10/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alexe Pruna în Dosarul nr. 707/1999 al Curții de Apel Galați - Secția penală.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 18 noiembrie 1999, în prezenta autorului excepției și a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 25 noiembrie și apoi pentru 16 decembrie 1999, 20 decembrie 1999, 20 ianuarie 2000 și 24 ianuarie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 10 iunie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 707/1999, Curtea de Apel Galați - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alexe Pruna.

Prin motivele invocate în susținerea excepției, depuse la dosarul cauzei, autorul excepției de neconstituționalitate arata ca el a fost condamnat, prin Sentinta penală nr. 16 din 5 februarie 1999 a Tribunalului Vrancea, la un an și doua luni închisoare pentru săvârșirea tentativei de omor calificat [art. 20 raportat la art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 73 lit. b) din Codul penal] și ca, prin aceeași sentinta, instanța a menținut, potrivit art. 350 din Codul de procedură penală, măsura arestării preventive și a dedus, conform art. 88 din Codul penal, detenția de la 2 octombrie 1998 la 5 februarie 1999. În urma apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea și de partea vătămată dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Galați la 1 aprilie 1999 și a avut un prim termen la 6 mai 1999, când instanța nu a luat în discuție starea de arest a inculpatului. Referitor la durata arestării preventive se susține ca atât prevederile art. 23 alin. (4) din Constituție, cat și dispozițiile art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală stabilesc ca aceasta nu poate depăși 30 de zile, iar prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată. Rezultă ca și în cazul în care arestarea inculpatului s-a dispus în faza judecații aceasta nu poate să dureze până la soluționarea definitivă a cauzei, întrucât măsura luată de instanța nu poate fi exclusa de la respectarea regulilor instituite prin dispozițiile art. 23 alin. (4) din Constituție. Autorul excepției invoca, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 60/1994, rămasă definitivă ca urmare a

Deciziei nr. 20/1995 , Decizia nr. 1/1996 și Decizia nr. 546/1997, care au constatat ca sunt neconstituționale dispozițiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora arestarea inculpatului în cursul judecații durează până la soluționarea definitivă a cauzei. Pornind de la prevederile Constituției și de la jurisprudenta Curții Constituționale în materie, autorul excepției susține ca arestarea inculpatului nu poate funcționa în afară regulilor constituționale, adică fără să fie supusă duratei de 30 de zile, iar dacă subzistă motivele arestării și după expirarea acestui termen, instanța urmează sa prelungească durata arestării de fiecare data până la cel mult 30 de zile. Întrucât nici modificările Codului de procedura penală, prin

Legea nr. 141/1996 , nu au prevăzut prelungirea arestării preventive distinct pentru cele doua faze ale procesului penal, deși acest lucru se impunea în urma declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, înseamnă ca legiuitorul a înțeles sa instituie o singura procedura în materia prelungirii arestării, și anume cea prevăzută de dispozițiile art. 159 din Codul de procedură penală. În ceea ce privește "menținerea" arestării preventive, aceasta nu este prevăzută ca măsura preventivă. Legea se referă la menținerea arestării în doua situații: prima, prevăzută la art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală care dispune ca, în cazul în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare sa verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea luării acestei măsuri; și a doua, prevăzută la art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, când instanței îi revine obligația ca prin hotărâre, deci la pronunțarea sentinței, să se pronunțe cu privire la revocarea, menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului. Autorul excepției arata ca aceste doua măsuri nu pot fi rupte de dispozițiile art. 23 alin. (4) din Constituție. Astfel, dispozițiile art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală obliga instanța sa verifice regularitatea luării și menținerii stării de arest a inculpatului în raport cu prevederile constituționale, aceste dispoziții legale înscriindu-se ca o garanție a respectării principiului libertății individuale prevăzut în art. 23 din Constituție. Menținerea arestării preventive este corespondentul, în plan tehnic, al prelungirii acestei măsuri, obligația instanței fiind aceea de a acorda termene circumscrise duratei de 30 de zile, asa cum a făcut instanța de fond, Tribunalul Vrancea, care a menținut măsura arestării preventive, termen de termen, comunicând locului de deținere prelungirea mandatului de arestare.

În ceea ce privește menținerea arestării preventive, reglementată prin dispozițiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, aceasta este subordonata, arata autorul excepției, obligativitatii respectării dispozițiilor cuprinse în titlul IV cap. I din partea generală a Codului de procedura penală, privitor la măsurile preventive. Aceasta înseamnă ca și în acest caz menținerea arestării nu poate depăși 30 de zile fără ca instanța sa nu se pronunțe, din oficiu, cu privire la necesitatea și oportunitatea prelungirii arestării conform prevederilor art. 159 din Codul de procedură penală.

În sinteza, autorul excepției arata ca măsura arestării preventive peste durata legală de 30 de zile este neconstitutionala, fiind în vădită contradictie cu prevederile art. 23 din Constituție. Atâta timp cat dispozițiile art. 23 alin. (4) din Constituție consacra, în materia arestării preventive, instituțiile "mandatului" și "prelungirii", iar în Codul de procedură penală nu se prevede alta procedura a prelungirii duratei arestării în faza de judecată, înseamnă ca măsura menținerii peste durata legală, indiferent ca dosarul se afla pe rol sau este soluționat de instanța de fond, este neconforma cu dispozițiile constituționale. Menținerea măsurii arestării preventive, o dată cu pronunțarea pe fond a instanței, nu trebuie inteleasa ca o arestare sine die, atâta timp cat hotărârea nu este definitivă, iar conflictul de drept penal nu este rezolvat. Menținerea arestării preventive atât în faza de judecată, cat și ca obligație a instanței de a se pronunța asupra ei prin hotărâre, potrivit art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, trebuie inteleasa ca fiind forma prin care instanța se pronunța cu privire la arestarea în cadrul general prezentat în titlul IV cap. I din Codul de procedură penală. În cazul arestării preventive a inculpatului singura posibilitate ca, la expirarea celor 30 de zile, starea de arest să fie menținută este "prelungirea" acesteia, fiindca nu se poate menține ceva ce nu mai exista. În sprijinul tezei ca menținerea arestării nu poate depăși durata legală de 30 de zile sunt aduse doua argumente, astfel: a) în considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1 din 9 ianuarie 1996

se arata ca "menținerea stării de arest este echivalenta, sub aspectul garanțiilor constituționale ale libertății individuale, cu luarea acestei măsuri în cursul judecații"; b) reglementarea data prin art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, care condiționeaza măsura arestării preventive de respectarea dispozițiilor cuprinse în titlul IV cap. I al părții generale a Codului de procedura penală, ceea ce dovedește ca legiuitorul nu a căutat să se abata de la dispozițiile privind luarea și durata măsurii arestării preventive.

Referindu-se la cazul în speta, autorul excepției arata ca măsura arestării sale preventive prin hotărârea de condamnare, fără ca aceasta să fie prelungită legal, timp de câteva luni, până la soluționarea apelului, este neconstitutionala.

Exprimandu-și opinia, instanța de judecată apreciază ca excepția este neîntemeiată, deoarece menținerea măsurii arestării preventive luate de instanța de fond prin hotărârea de condamnare este valabilă până la pronunțarea unei hotărâri definitive, nemaifiind necesară, prin urmare, prelungirea arestării la expirarea perioadei pentru care a fost luată. În speta, măsura luată de instanța de fond, prin hotărârea de condamnare, durează până la soluționarea definitivă a cauzei, dacă instanța nu dispune revocarea ei. Cu alte cuvinte, aceasta arestare preventivă se ia pe durata nedeterminată, iar nu pe durata maxima de 30 de zile, prevăzută la art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală, motiv pentru care, pentru a-și menține valabilitatea, nu este necesară prelungirea acesteia din 30 în 30 de zile, în condițiile art. 155-160 din Codul de procedură penală, procedura care este aplicabilă exclusiv arestării preventive dispuse de procuror și prelungită, potrivit art. 155 alin. 2 din același cod, de instanța căreia i-ar reveni competența sa judece cauza în fond.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

În punctul de vedere al Guvernului se arata ca art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală trebuie interpretat în contextul general al reglementărilor din Codul de procedură penală și, în primul rând, în raport cu toate prevederile privind măsurile procesuale referitoare la "starea de libertate" a inculpatului sau a condamnatului și nu numai în raport cu cele care se referă în mod expres la măsura arestării preventive. De asemenea, se arata ca în Codul de procedură penală termenul "arestare" se folosește în diferite înțelesuri procesuale, în raport cu diferitele stadii și momente ale desfășurării procesului penal, în raport cu scopul urmărit prin luarea măsurii privind libertatea inculpatului sau condamnatului, precum și în raport cu natura activității procesuale principale căreia i se atașează măsura procesuala privind starea de libertate a acestuia. În opinia Guvernului art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală trebuie interpretat în contextul întregului conținut al art. 350, precum și al denumirii sale marginale, care este cea de Măsuri cu privire la starea de libertate, iar alin. 2 și 3 se referă la obligația instanței de a dispune punerea în libertate a inculpatului arestat preventiv; în aceeași situație se afla și alin. 5 și 6. Alin. 4 al art. 350 folosește termenul "arestarea inculpatului", fără alt calificativ, precizând ca hotărârea pronunțată în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea inculpatului este executorie. Se arata ca se impune a fi evocat și art. 382 alin. 3, care, referindu-se la admiterea apelului, prevede că, atunci când prima instanța a dispus arestarea inculpatului, instanța de apel poate menține măsura arestării în caz de desființare a hotărârii. În opinia Guvernului, din aceste texte care se referă la faza judecații reiese ca legiuitorul nu folosește sintagma "măsura arestării preventive" ca măsura dispusă de instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, ci la măsuri procesuale proprii fazei de judecată, pe care instanța le poate lua o dată cu pronunțarea hotărârii, privind starea de libertate a inculpatului. Se apreciază ca legiuitorul a voit sa marcheze prin aceasta specificul măsurii arestării în stadiul pronunțării hotărârii față de arestarea dispusă în faza urmăririi penale și în faza judecații. În esenta, se susține ca arestarea dispusă prin hotărârea de condamnare nu este o prelungire a măsurii preventive luate sau menținute de instanța în timpul desfășurării judecații, ea având o alta funcție și un alt temei decât arestarea preventivă. Este, susține Guvernul, o măsura procesuala dispusă pentru asigurarea executării unei pedepse determinate, pronunțată ca urmare a judecării în fond a cauzei, și înseamnă, în fapt, "un început de executare" a pedepsei aplicate. Se mai arata ca prevederile cuprinse în cap. I titlul IV al părții generale a Codului de procedura penală nu pot fi aplicabile arestării dispuse prin hotărârea instanței asupra fondului, deoarece aceasta arestare este menita să asigure executarea pedepsei. Dacă instanța de apel ar trebui sa prelungească aceasta arestare din 30 în 30 de zile, textele care prevăd ce conține hotărârea instanței de fond ar fi trebuit sa prevadă ca arestarea se dispune pe o perioadă de cel mult 30 de zile. În concluzie, în opinia Guvernului se arata ca art. 23 alin. (4) din Constituție privește numai faza de urmărire penală și cea de judecată până la pronunțarea unei hotărâri asupra fondului, textul constituțional neputând fi aplicabil la situațiile ivite după pronunțarea unei asemenea hotărâri judecătorești. În consecința, se apreciază ca excepția de neconstituționalitate privind art. 350 alin 1 din Codul de procedură penală nu este intemeiata.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției și ale procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Critica de neconstituționalitate privește dispozițiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Instanța are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunțe cu privire la revocarea, menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ținând seama de dispozițiile din partea generală, titlul IV, capitolul I."

Autorul excepției susține ca prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală contravin art. 23 alin. (4) din Constituție, dispoziții conform cărora: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalității mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională constata ca aceasta este intemeiata și urmează să fie admisă.

Arestarea preventivă face parte din categoria măsurilor procesuale destinate să asigure buna desfășurare a procesului, iar nu din categoria pedepselor. Ea își păstrează acest caracter până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și se poate menține sau revoca atât prin hotărârea de condamnare în prima instanța, cat și prin hotărârea instanței de a menține sau de a lua, pentru prima data, această măsură. De aceea, dreptul inculpatului de a cere liberarea provizorie se menține și după condamnarea în prima instanța, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, după care inculpatul are statutul de condamnat, aflat, de această dată, în executarea pedepsei, iar nu în executarea arestării preventive.

Menținerea stării de arest preventiv o dată cu pronunțarea hotărârii instanței de fond nu trebuie inteleasa ca o arestare sine die atâta timp cat hotărârea nu este definitivă, iar conflictul de drept penal nu este rezolvat. Menținerea sau luarea măsurii arestării preventive în faza de judecată, inclusiv cu ocazia pronunțării hotărârii, potrivit art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, trebuie inteleasa ca fiind forma prin care instanța se pronunța cu privire la arestare în cadrul general prevăzut de titlul IV cap. I din partea generală a Codului de procedura penală.

Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la libertatea persoanei în cursul procesului penal, în principal prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, rămasă definitivă ca urmare a

Deciziei nr. 20 din 15 februarie 1995 , ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995; Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996, și prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998. Atât prin Decizia nr. 60/1994, cat și prin Decizia nr. 546/1997 Curtea Constituțională a constatat ca "prevederea potrivit căreia «Arestarea inculpatului în cursul judecații durează până la soluționarea definitivă a cauzei» din art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală este neconstitutionala, urmând, în legătură cu durata arestării, să se facă aplicarea directa a art. 23 alin. (4) din Constituție". Curtea Constituțională a stabilit ca textul art. 23 alin. (4) din Constituție se referă la arestare, în general, astfel ca prevederile sale trebuie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane, măsura ce afectează grav libertatea acesteia, indiferent dacă se produce în faza de urmărire penală sau în cursul judecării cauzei. Asa fiind, la expirarea termenului de 30 de zile instanța are obligația constituțională sa verifice, din oficiu, dacă se mai impune menținerea arestării preventive și, în caz afirmativ, sa dispună prelungirea acesteia cu încă cel mult 30 de zile. Dacă motivele arestării subzistă după expirarea acestui termen, instanța are posibilitatea, în aceleași condiții prevăzute la art. 23 din Constituție, sa prelungească durata arestării, dar de fiecare data până la cel mult 30 de zile.

În raport cu cele arătate, dispozițiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului se dispune pe durata nedeterminată și nu pe cel mult 30 de zile, astfel cum prevede art. 23 alin. (4) din Constituție.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA,

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Alexe Pruna în Dosarul nr. 707/1999 al Curții de Apel Galați Secția penală și constata ca dispozițiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului se dispune pe durata nedeterminată, iar nu pentru durata de cel mult 30 de zile prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituție.

Definitivă și obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Pronunțată în ședința publică din data de 24 ianuarie 2000.

PREȘEDINTELE

CURȚII CONSTITUȚIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu

OPINIE SEPARATĂ

Consideram ca prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituționale, iar soluția care se impune în speta este aceea de respingere a excepției de neconstituționalitate.

I. Art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală dispune: "Instanța are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunțe cu privire la revocarea, menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ținând seama de dispozițiile din partea generală, titlul IV, capitolul I."

Aceste dispoziții legale nu contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituție, conform cărora: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 zile. Asupra legalității mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată."

Textul art. 23 alin. (4) din Constituție nu conține o redactare clara, ceea ce impune realizarea unei operațiuni de interpretare, în vederea aplicării sale. Astfel, din conținutul art. 23 alin. (4), rezultă ca sunt avute în vedere trei etape distincte, reglementate - fiecare dintre ele - printr-o teza distinctă, în următoarea succesiune:

- "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [...]";

- "[...] Asupra legalității mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată. [...]" ;

- "[...] Prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată."

În cadrul fiecăreia dintre cele trei etape distincte subiectul activității procesuale este indicat printr-un termen distinct, și anume: "magistrat"; "judecător"; "instanța judecătorească". Acest mod de redactare ridica întrebarea dacă enuntul normativ conținut în cadrul celei dintâi teze este aplicabil și pentru ipotezele - distincte - reglementate prin următoarele doua teze. Aceasta intrebare se ridica, îndeosebi, referitor la raportul celei dintâi teze cu enuntul normativ cuprins în teza a treia. Astfel, se pune întrebarea dacă subiectul activității indicat în teza a treia "instanța judecătorească" - este supus, deopotrivă, și reglementărilor din cadrul celei dintâi teze, ce indica un alt subiect al activității, și anume "magistratul" (care, potrivit legislației în vigoare, poate fi judecător, dar și procuror); în mod concret, aceasta înseamnă ca se ridica întrebarea dacă și "instanța judecătorească" (indicată de teza a treia) are obligația ca, la fel ca și "magistratul" (indicat de cea dintâi teza), sa nu prelungească arestarea pentru o durată de peste 30 zile.

În sensul unui răspuns afirmativ, funcționează argumentul ca, întrucât ambele teze sunt cuprinse înăuntrul aceluiași alineat, este rațional ca prevederile tezei întâi sa acopere și ipoteza avută în vedere prin teza a treia. Acest argument este imbratisat - implicit - prin decizia la care se referă prezenta opinie separată, precum și prin deciziile anterioare ale Curții Constituționale, menționate în cuprinsul motivarii acesteia (în principal: Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, rămasă definitivă ca urmare a

Deciziei nr. 20 din 15 februarie 1995 , ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995; Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996; Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998). Numai în acest fel se explica afirmatia, din cuprinsul deciziei pronunțate în prezenta speta, conform căreia "[...] textul art. 23 alin. (4) din Constituție se referă la arestare, în general, astfel ca prevederile sale trebuie să fie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane [....] ".

Este însă posibil și un răspuns negativ, pentru care funcționează argumentul ca, dacă legiuitorul constituant ar fi voit sa instituie aceeași condiție de durata ("cel mult 30 zile") și pentru prelungirea arestării de către "instanța judecătorească", ar fi putut sa o facă în mod expres, astfel cum, de altfel, a făcut-o în cadrul celei dintâi teze, referitoare la "magistrat".

II. Simpla posibilitate a formulării unor asemenea raspunsuri diferite, pe bază de argumente, atrage necesitatea interpretării textului art. 23 alin. (4) din Constituție.

Aceasta consecința impune să fie avute în vedere prevederile art. 20 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte", precum și prevederile art. 11 alin. (1) din Constituție, conform cărora "Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai și cu bunacredinta obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte".

Din aceasta perspectiva, pentru interpretarea și aplicarea prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituție sunt relevante dispozițiile art. 9 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, conform cărora: "1. Orice om are dreptul la libertate și la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deținut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale și în conformitate cu procedura prevăzută de lege.

2. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei arestari și va fi înștiințat, în cel mai scurt timp, de orice invinuire care i se aduce.

3. Orice individ arestat sau deținut pentru comiterea unei infracțiuni penale va fi adus, în termenul cel mai scurt, în fața unui judecător sau a unei alte autorități împuternicite prin lege sa exercite funcțiuni judiciare și va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să fie eliberat. Detențiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecata nu trebuie să constituie regula, dar punerea în libertate poate fi subordonata unor garanții asigurând înfățișarea lor la ședințele de judecată pentru toate celelalte acte de procedura și, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii.

4. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detențiune are dreptul de a introduce recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta sa hotărască neîntârziat asupra legalității detențiunii sale și sa ordone liberarea sa, dacă detențiunea este ilegala.

5. Orice individ care a fost victima unei arestari sau detentiuni ilegale are drept la o reparatie."

De asemenea, interpretarea și aplicarea art. 23 alin. (4) din Constituție trebuie să se facă și în lumina dispozițiilor art. 5, referitoare la "Dreptul la libertate și la siguranța", din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum acestea au fost aplicate prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului. Dintre dispozițiile art. 5, cele care au relevanta pentru problemele examinate în cadrul prezentei spete sunt următoarele: "1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranța. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

a) dacă este reținut legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent; [.....]

c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, sau când exista motive verosimile de a banui ca a săvârșit o infracțiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa săvârșească o infracțiune sau sa fuga după săvârșirea acesteia; [.......]

3. Orice persoană arestata sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere."

În aplicarea dispozițiilor art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis, sub aspectele ce sunt analizate prin prezenta opinie separată, importante statuari. Astfel, prin hotărârea pronunțată în cazul "Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei", 1968, Curtea de la Strasbourg a arătat: "Rămâne de precizat dacă trebuie adoptat ca termen final al perioadei de detenție menționate de art. 5 pct. 3 (art. 5-3) data la care a rămas definitivă o hotărâre de condamnare sau doar data când se decide asupra temeiniciei acuzatiei, chiar și dacă aceasta este pronunțată doar în prima instanța.

Curtea se pronunța în favoarea acestei ultime interpretări.

Un considerent i s-a parut determinant, și anume ca persoana condamnata în prima instanța, indiferent dacă aceasta a fost sau nu în detenție până în acest moment, se afla în situația prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. a) (art. 5-1-a) care reglementează privarea de libertate a persoanelor "după condamnare". Aceste din urma prevederi nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive, deoarece aceasta ar exclude arestarea în timpul ședinței a persoanelor condamnate care apar în fața justiției în stare de libertate, oricare ar fi căile de atac ce încă le-ar mai fi deschise. Or, o astfel de practica este curenta în numeroase state contractante și nu se poate crede ca ele au înțeles sa renunțe la aceasta. În plus, nu trebuie să se piardă din vedere faptul ca vinovăția unei persoane în regim de detenție pe perioada procedurii de apel sau de casație a fost stabilită în cursul unui proces care s-a desfășurat conform dispozițiilor art. (art. 6). Sub acest aspect, nu prezintă importanța dacă detenția după condamnare are loc pe baza acestei hotărâri sau - precum în Republica Federala a Germaniei - în virtutea unei decizii speciale care să confirme mandatul de detenție preventivă. O persoana care ar trebui sa conteste prelungirea detentiei sale peste ceea ce s-a stabilit prin hotărârea de condamnare ca urmare a întârzierii intampinate în rezolvarea recursului sau, nu se poate prevala de dispozițiile art. 5 pct. 3 (art. 3-5), dar ar putea eventual invoca nerespectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 pct. 1 (art. 6-1)."

Din aceasta jurisprudenta a Curții Europene a Drepturilor Omului, confirmată ulterior, în mod constant (de exemplu, în cazurile "Van Droogenbroeck contra Belgiei", 1982, și "B. contra Austriei", 1990), rezultă importante principii referitoare la corelatia dintre dispozițiile art. 5 al convenției cuprinse la pct. 1 lit. a), pe de o parte, și cele cuprinse la pct. 1 lit. c) și la pct. 3, pe de altă parte. Astfel, în esenta, Curtea de la Strasbourg a decis ca:

- Prin termenul "condamnare" utilizat în cuprinsul pct. 1 lit. a) din art. 5, se înțelege atât condamnarea dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, cat și condamnarea pronunțată printr-o hotărâre judecătorească supusă căilor de atac (nedefinitiva); și aceasta chiar și în sistemele de drept în care cel "condamnat" printr-o hotărâre judecătorească nedefinitiva este considerat, în continuare, a fi doar o persoană supusă acuzarii penale;

- De aceea, starea de "arest" la care se referă pct. 1 lit. c) din art. 5 desemnează numai situația în care, în privinta celui arestat, nu a fost - încă - pronunțată o hotărâre judecătorească de "condamnare", indiferent dacă este vorba despre o hotărâre definitivă sau supusă căilor de atac (nedefinitiva);

- În consecința, întrucât prevederile pct. 3 din art. 5 au în vedere, în mod expres, numai ipoteza reglementată prin lit. c) a pct. 1, rezultă ca prevederile pct. 3 nu sunt aplicabile în ipoteza reglementată prin lit. a) a pct. 1 din art. 5;

- În concluzie, atunci când în privinta unei persoane arestate a fost pronunțată o hotărâre judecătorească nedefinitiva de condamnare, nu mai exista dreptul acelei persoane de a fi "[....] adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare [.....]" și nici "[.....] dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. [.....]", conform art. 5 pct. 3 fraza întâi; se păstrează însă, chiar și într-o asemenea situație, obligația judecării "[....] într-un termen rezonabil a cauzei sale [....]", potrivit art. 6 din convenție, privind "Dreptul la un proces echitabil".

Statuarile de mai sus ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt, desigur, obligatorii, făcând corp comun cu dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) și lit. c) și pct. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Asa fiind, și interpretarea și aplicarea prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituție trebuie realizate în concordanta cu aceste statuari.

III. În consecința, în opinia noastră, contrară celei a majorității, teza a treia din art. 23 alin. (4) ("[.....] Prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată.") se afla în următoarea corelatie cu teza întâi a aceluiași text constituțional ("Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [......]"):

a) "Prelungirea arestării", care, conform tezei a treia, "se aproba numai de instanța judecătorească" se poate dispune, potrivit celei dintâi teze, numai "pentru o durată de cel mult 30 de zile" atunci când în privinta persoanei arestate nu a fost pronunțată, încă, de către o instanța judecătorească, o hotărâre de condamnare;

b) Atunci când însă, în privinta persoanei arestate, a fost pronunțată, de către o instanța judecătorească, o hotărâre de condamnare - chiar și dacă acea hotărâre nu este definitivă, fiind supusă căilor de atac -, pentru instanța care pronunța hotărârea de condamnare sau pentru instanțele care, în faze ulterioare ale procesului, se pronunța asupra menținerii ori prelungirii arestării, nu mai exista obligația de a se conformă condiției prevăzute de cea dintâi teza cu privire la durata de cel mult 30 de zile a arestării.

Acesta fiind conținutul normativ al alin. (4) din art. 23 al Constituției, rezultă ca dispozițiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituționale.

Într-adevăr, trebuie observat ca aceste dispoziții legale sunt aplicabile exclusiv primei instanțe judecătorești, iar nu și instanței de apel sau instanței de recurs, cărora, sub aspectul măsurii arestării preventive, li se aplică, în mod corelativ, dispozițiile art. 381 și, respectiv, cele ale art. 385 16 din Codul de procedură penală. De asemenea, mai trebuie să se retina ca prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală constituie un cadru normativ general, care, în sine, au un caracter neutru în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (4), fiindca nu pot intră în contradictie cu acestea indiferent de soluția la care se oprește instanța de judecată care le aplica. Astfel, dacă - aplicând dispozițiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală - instanța judecătorească hotărăște achitarea sau încetarea procesului penal, este evident că nu se pune problema prelungirii arestării preventive; la fel, aceasta problema nu se pune nici atunci când instanța judecătorească hotărăște condamnarea inculpatului la o pedeapsă care nu este privativă de libertate (de exemplu, amenda penală). Singura ipoteza în care, aplicând dispozițiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanța judecătorească urmează să se pronunțe și asupra menținerii ori luării măsurii arestării preventive este aceea în care instanța hotărăște condamnarea inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate. Or, într-o asemenea ipoteza, când - asadar - exista o "condamnare" de către o instanța judecătorească, este evident ca au fost satisfacute, eo ipso, exigențele recursului de "habeas corpus", adică de controlare a stării de arest preventiv de către un judecător (independent și impartial), conform tezei a doua a art. 23 alin. (4) din Constituție (sau, în termenii art. 5 pct. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de către "un judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare").

În lumina considerentelor anterioare, rezultă ca în toate cazurile când, dând curs dispozițiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanța judecătorească hotărăște condamnarea persoanei arestate la o pedeapsă privativă de libertate și, în consecința, dispune - după caz menținerea ("prelungirea") sau luarea măsurii arestării inculpatului, nu mai este aplicabilă teza întâi a art. 23 alin. (4) din Constituție ("Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [.....]"). De aceea, nici instanța care pronunța acea hotărâre de condamnare și nici alte instanțe care - ulterior, în alte faze ale procesului penal având ca obiect fapta pentru care s-a hotărât condamnarea - mențin ("prelungesc") măsura arestării inculpatului condamnat, nu mai au obligația de a dispune această măsură numai "pentru o durată de cel mult 30 de zile".

În plan procesual, una dintre consecințe este aceea ca măsura arestării, astfel "consolidata" prin hotărârea judecătorească de condamnare, nu va mai trebui să fie supusă, automat, din 30 în 30 de zile, controlului instanței judecătorești, în vederea prelungirii arestării sau a punerii în libertate.

În acest context, mai trebuie observat, în final, ca redactarea utilizata în cuprinsul dispozitivului deciziei la care se referă prezenta opinie separată se bazează pe ideea ca, în temeiul art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanța ar pronunța menținerea sau luarea măsurii arestării preventive "pe durata nedeterminată". În realitate însă, din coroborarea art. 350 alin. 1 cu textul art. 343 alin. 2 din Codul de procedură penală (care stabilește ca deliberarea poarta, între altele, și "asupra computarii reținerii și arestării preventive"), reiese ca măsura arestării preventive este determinata (limitată în timp) de durata condamnării la pedeapsa privativă de libertate pronunțată de instanța.

IV. Se ridica problema dacă nu cumva, prin soluția înfățișată în prezenta opinie separată, sunt incalcate dispozițiile alin. (8) al art. 23 din Constituție, potrivit cărora: "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată."

a) Sub acest aspect, este de observat, mai întâi, ca aceeași problema a trebuit să fie avută în vedere și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când a pronunțat hotărârile în cazurile menționate la pct. II din cadrul considerentelor prezentei opinii separate. Într-adevăr, examinând dispozițiile pct. 1 lit. a) și lit. c) și ale pct. 3 din art. 5 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea de la Strasbourg nu putea face abstractie de existenta - în aceeași convenție - a dispozițiilor art. 6 pct. 2, conform cărora: "Orice persoană acuzata de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită." Este motivul pentru care, în considerentele - anterior reproduse - ale hotărârii pronunțate în cazul "Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei", 1968, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat ca "[.....] nu prezintă importanța dacă detenția după condamnare are loc pe baza acestei hotărâri sau precum în Republica Federala a Germaniei - în virtutea unei decizii speciale care să confirme mandatul de detenție preventivă." Aceasta poziție a fost și mai clar exprimată, ulterior, în cazul "B. contra Austriei", 1990, când Curtea de la Strasbourg nu a impartasit opinia separată a unora dintre membrii fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, prin Raportul din 14 decembrie 1988, opinie conform căreia atâta vreme cat, potrivit legii interne aplicabile (în speta, art. 397 din Codul de procedură penală din Austria), nu exista autoritate de lucru judecat asupra condamnării dispuse prin hotărârea primei instanțe judecătorești, nu se poate accepta soluția ca deținerea persoanei arestate se face în temeiul unei "condamnări", concept utilizat de pct. 1 lit. a) al art. 5 din convenție. Dimpotriva, Curtea de la Strasbourg, examinând situația persoanei condamnate în aceste condiții și care desfășoară procedura judiciară ulterioară de atac împotriva hotărârii de condamnare, a arătat: "[.....] exista, între statele părți ale convenției, mari deosebiri asupra problemei de a ști dacă o astfel de persoana își începe executarea pedepsei în timpul unei asemenea proceduri. În aceasta privinta, Curtea, la fel ca și Comisia, considera ca importantele garanții cuprinse în art. 5 pct. 3 nu depind de situațiile naționale speciale."

b) În al doilea rând, este de observat - dacă se are în vedere ansamblul reglementărilor procesual penale - că nu se poate considera ca prezumția de nevinovatie ar fi înlăturată prin aceea ca prelungirea măsurii arestării preventive nu este supusă aprobării instanței judecătorești automat, la fiecare 30 zile. Într-adevăr, potrivit art. 5 alin. 3 din Codul de procedură penală, "Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsura de restrangere a libertății considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, în tot cursul procesului, să se adreseze instanței competente, potrivit legii." Rezultă ca nici nu este necesar ca inculpatul arestat sa aștepte 30 zile spre a fi prezentat din oficiu - instanței judecătorești, căreia sa îi solicite punerea sa în libertate, fiindca acesta poate să declanseze o asemenea procedura "în tot cursul procesului", asadar atât înainte de "condamnarea" în prima instanța, cat și după aceea. De fiecare data, instanța sesizată va hotărî, motivat, dacă mai subzistă ori nu ratiunile pentru care a fost dispusă arestarea inculpatului.

c) În sfârșit, nu se vede de ce, pe de o parte, se considera - implicit - ca prezumția de nevinovatie nu este înlăturată prin arestarea inculpatului "[.....] în temeiul mandatului emis de magistrat [judecător sau procuror], pentru o durată de cel mult 30 de zile" (conform tezei întâi din alin. (4) al art. 23 din Constituție), dar, pe de altă parte, se considera ca prezumția de nevinovatie ar fi înlăturată prin aceea ca, ulterior unei "condamnări" în prima instanța (supusă, de altfel, exigențelor "procesului echitabil", impuse de art. 6 din convenție), inculpatul arestat nu ar mai fi prezentat, automat, la fiecare 30 zile, instanței judecătorești, pastrandu-și însă dreptul de a solicita - oricând (chiar și mai devreme de 30 zile) - examinarea de către instanța a stării sale de arest.

V. În raport cu poziția pe care am exprimat-o în considerentele anterioare, s-ar putea ridica problema dacă, nu cumva, se ignora în acest fel conținutul art. 53 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia "Nici o dispoziție din prezenta convenție nu va fi interpretată ca limitand sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părți contractante sau oricărei alte convenții la care aceasta este parte." Cu alte cuvinte, este posibil a se susține ca - întrucât reglementările internaționale în materie reprezintă doar un standard minimal, de la care statele nu pot deroga în defavoarea persoanelor protejate, dar la care pot adauga o protecție sporită pe plan intern - soluția adoptată prin decizia la care se referă prezenta opinie separată ar reprezenta o asemenea protecție sporită.

În ceea ce ne privește, consideram ca o asemenea critica ar fi inexactă, întrucât:

a) Soluția supunerii aprobării de către instanța judecătorească, la fiecare 30 zile, în mod automat, a prelungirii măsurii arestării preventive nu constituie - în sine o protecție neapărat sporită (cu atât mai mult cu cat este de notorietate ca acest automatism atrage după sine, în fapt, o superficialitate - desigur criticabila - a desfășurării acestei proceduri judiciare de către unele instanțe judecătorești).

b) Astfel cum am demonstrat prin considerentele anterioare, de sub pct. I al prezentei opinii separate, dispozițiile art. 23 alin. (4) din Constituție nu beneficiază de o redactare clara, care să permită concluzia certa ca legiuitorul constituant a voit ca - inclusiv după ce o instanța judecătorească a pronunțat (printr-o hotărâre chiar nedefinitiva) condamnarea inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate - menținerea sau luarea măsurii arestării preventive să se dispună pentru durata de cel mult 30 zile. Cu alte cuvinte, redactarea acestor dispoziții constituționale nu permite concluzia certa ca legiuitorul constituant a dorit sa instituie o protecție sporită, în raport cu protecția stabilită prin art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De aceea, nu ne aflam în ipoteza avută în vedere de art. 53 teza finala din aceasta convenție.

c) În sfârșit, nu trebuie prezumat în mod absolut ca aducerea - din oficiu - a inculpatului arestat, la fiecare 30 zile, pentru ca instanța sa decidă asupra stării sale de arest coincide cu interesele fiecărui inculpat în parte, asigurându-i acestuia o protecție sporită. Atâta vreme cat se garantează, prin lege, existenta dreptului acestuia de a cere, oricând, examinarea stării sale de arest de către instanța judecătorească, este cert ca fiecare inculpat arestat va putea sa decidă singur, cunoscandu-și cel mai bine propriile interese, dacă își exercită sau nu dreptul sau subiectiv.

Sub acest din urma aspect, se poate intampla ca interesul concret al inculpatului aflat în stare de arest preventiv sa nu fie acela de a fi transportat de la sediul locului de deținere spre a fi adus în fața instanței judecătorești care hotărăște cu privire la prelungirea măsurii arestării preventive, fiindca în acest fel - de exemplu - este lipsit, la fiecare 30 zile, de beneficiul unor drepturi stabilite prin Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. Astfel, potrivit art. 40 alin. 3 din acest act normativ (republicat în Buletinul Oficial nr. 62 din 2 mai 1973), "Arestatii preventiv pot fi folosiți la munca numai în cazul în care consimt la aceasta și cu avizul medicului locului de deținere, cu excepția muncilor cu caracter gospodăresc efectuate prin rotație, pentru care consimțământul nu este necesar. Cei care se găsesc în curs de urmărire penală pot fi folosiți la munca, în aceleași condiții, numai cu avizul organului de urmărire." Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, arestatii preventiv care prestează munca beneficiază, conform art. 41 din Legea nr. 23/1969, de dreptul de a fi remunerați potrivit art. 11 și 12 din aceeași lege, precum și de dreptul ca, în vederea acordării liberării condiționate (potrivit art. 59 și următoarele din Codul penal), să se țină, [...] seama și de muncă prestată în timpul arestării preventive" (art. 25 alineatul ultim din Legea nr. 23/1969), conform regulilor de calcul stabilite prin art. 26 al legii. Asadar, se poate intampla ca un inculpat aflat în stare de arest preventiv sa prefere sa presteze munca, spre a beneficia neintrerupt de mentionatele avantaje, de care este însă parțial lipsit prin absenta de la munca în zilele în care ar fi adus (din oficiu, deci indiferent de voința sa) în fața instanței.

VI. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, România este stat de drept. De aceea, considerentele și dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinței exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curții Constituționale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, erga omnes, conform art. 145 alin. (2) din Constituție. Atât considerentele, cat și enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertății de exprimare și afirmarea independentei judecătorilor Curții Constituționale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluționării litigiului aflat pe rolul instanței judecătorești sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, în înțelesul delimitat prin decizia la care se referă aceasta opinie separată. Orice decizie a Curții Constituționale este obligatorie erga omnes, în măsura în care a fost pronunțată cu votul a cel puțin 5 judecători, conform

art. 8 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curții Constituționale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluția pronunțată. De aceea, autoritățile și instituțiile statului sunt obligate sa dea curs soluției decise cu majoritatea voturilor la fel ca și soluției pronunțate cu unanimitatea voturilor judecătorilor care formează completul de judecată. Responsabilitatea juridică este identică și într-un caz și în celălalt, în condițiile prezentate prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.

Lucian Mihai,

președintele

Curții Constituționale

Constantin Doldur,

judecător

al Curții Constituționale