Decizia nr. 212/2022

Articolul 100

alin. (4) :

(4)

Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când:

a)

proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;

b)

se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;

c)

proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;

d)

proba este imposibil de obținut;

e)

cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;

f)

administrarea probei este contrară legii.

–

Articolul 341

alin. (8) : „(8) Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) și d) și alin. (7^1) este definitivă.“

11.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind principiul legalității, ale

art. 16

referitor la egalitatea în drepturi, ale

art. 44

privind dreptul de proprietate, precum și prevederile

art. 6 paragraful 1

referitor la dreptul la un proces echitabil din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, referitor la dispozițiile

art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală , Curtea constată că autorii excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci sunt nemulțumiți, în realitate, de modul de interpretare și aplicare a legii de către organele de urmărire penală. Or, în această privință, Curtea a statuat în repetate rânduri că nu este competentă să se pronunțe asupra aspectelor ce țin de aplicarea legii, acestea urmând a fi soluționate de către judecătorul de cameră preliminară, respectiv de către instanța de judecată. Atât interpretarea conținutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situațiile de fapt deduse judecății, cât și, în speță, aprecierea legalității activității desfășurate de organele de urmărire penală sunt de competența instanțelor judecătorești. În cazuri similare, Curtea a reținut că a răspunde criticilor autorilor excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor

art. 126 din Constituție , potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege (de exemplu,

Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010,

Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 19 iulie 2012,

Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17,

Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 21,

Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018, paragraful 14,

Decizia nr. 524 din 24 septembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 13 ianuarie 2020, paragraful 16, și

Decizia nr. 246 din 4 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 31 iulie 2020, paragraful 16).

13.

Prin urmare, ținând cont de prevederile

art. 126 alin. (1)

și ale

art. 146 lit. d) din Constituție , Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală

este inadmisibilă.

14.

De asemenea, în ceea ce privește dispozițiile

art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală , Curtea observă că acestea vizează lipsa unei căi ordinare de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară pronunță una dintre soluțiile prevăzute de

art. 341 alin. (6) ,

alin. (7) pct. 1 ,

pct. 2 lit. a), b) și d)

și

alin. (7^1) din Codul de procedură penală , astfel că dispozițiile de lege criticate nu au legătură cu rezolvarea cauzei în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, întrucât speța respectivă privește soluționarea pe fond a plângerii împotriva unei ordonanțe de clasare. Or, potrivit dispozițiilor

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești [...] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [...]“. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale (de exemplu,

Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 24 aprilie 2019, paragrafele 39 și 40, și

Decizia nr. 652 din 19 octombrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 11 februarie 2022, paragraful 12). Așadar, ținând cont de prevederile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

este inadmisibilă.

15.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 100 alin. (4)

și ale

art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Elena Popa și Ioan Popa în Dosarul nr. 2.404/338/2018 al Judecătoriei Zărnești.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Zărnești și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 7 aprilie 2022.