Decizia nr. 504/2022

Articolul 97

alin. (2) lit. e)

și

f) : „(2) Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: [...] e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; [...] f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.“;

–

Articolul 329

alin. (2) : „(2) Rechizitoriul însoțit de dosarul cauzei și de un număr necesar de copii certificate ale rechizitoriului, pentru a fi comunicate inculpaților, se trimit instanței competente să judece cauza în fond.“

11.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că normele procesual penale criticate contravin atât prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (3)

referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale și

alin. (5)

referitor la principiul legalității, ale

art. 21 alin. (3)

referitor

la dreptul părților la un proces echitabil, ale

art. 24 alin. (1)

privind dreptul la apărare, ale

art. 124 alin. (2)

potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, ale

art. 131

referitor la rolul Ministerului Public și ale

art. 132

privind statutul procurorilor, cât și dispozițiilor

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în actuala lege procesual penală, mijloacele de probă nu sunt enumerate strict și limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deși nu sunt menționate de dispozițiile

art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală , nu sunt interzise de lege. De asemenea, Curtea reține că libertatea probelor, astfel cum este reglementată în

art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală , nu este absolută, ci subordonată principiului legalității. Astfel, actuala lege procesual penală reglementează o sancțiune specifică materiei probelor, și anume cea a excluderii probelor obținute în mod nelegal, care operează nu doar pentru probele obținute prin încălcarea legii, ci și pentru cele obținute prin încălcarea principiului loialității administrării probelor.

13.

De altfel, Curtea observă că prezenta excepție de neconstituționalitate a fost invocată în procedura de cameră preliminară, fază distinctă a procesului penal, având ca obiect, printre altele, verificarea legalității administrării probelor. În acord cu acest obiect al camerei preliminare, judecătorul, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformității acestuia cu principiul loialității administrării probelor, care este circumscris principiului legalității, va sancționa cu excluderea probele obținute prin întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [ art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală ]. Totodată, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancțiunea excluderii și în ipoteza în care constată că probatoriul administrat în faza de urmărire penală, în tot sau în parte, înfrânge principiul legalității probelor. În acest caz este vorba despre probele obținute prin tortură și probele derivate din acestea [ art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală ], probele care au fost obținute în mod nelegal - cu nerespectarea dispozițiilor legale privind condițiile de administrare a mijlocului de probă sau de folosire a procedeului probatoriu - și probele derivate din acestea [ art. 102 alin. (2)

și

(4) din Codul de procedură penală] , probele nelegale ca urmare a nelegalității actului prin care s-a dispus sau s-a autorizat administrarea probelor ori prin care acestea au fost administrate, în măsura în care actul a fost sancționat cu nulitatea [ art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală ]. Așadar, judecătorul de cameră preliminară analizează, din oficiu sau la cerere, probele și actele efectuate de către organele de urmărire penală prin prisma respectării dispozițiilor legale, iar acolo unde constată nelegalități le sancționează în măsura și cu sancțiunea permise de lege.

14.

Totodată, Curtea reține că orice mijloc de probă administrat în cauză, care nu este interzis prin lege, este supus „liberei aprecieri a organelor judiciare“, potrivit

art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală , în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate

[alin. (2)] , fiind necesar ca judecătorul să fie convins „dincolo de orice îndoială rezonabilă“ cu privire la acuzație pentru a dispune condamnarea

[alin. (3)] .

15.

În aceste condiții, Curtea constată că, în acord cu dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, noua lege procesual penală admite în procesul penal orice mijloace de probă care nu sunt oprite de lege - verificarea legalității administrării probelor constituind obiectul procedurii de cameră preliminară, urmând ca, în faza de judecată, aprecierea probelor să se realizeze în mod absolut liber de către judecător în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză (a se vedea, în același sens,

Decizia nr. 809 din 7 decembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 20).

16.

De asemenea, Curtea reține că, în concepția

noului Cod de procedură penală , administrarea probelor se realizează, în mod exclusiv, în cursul procesului penal, actele întocmite înainte de începerea procesului penal neputând avea calitatea de mijloc de probă (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 2 mai 2019, paragraful 50).

17.

Din această perspectivă, Curtea constată că susținerea autorului excepției potrivit căreia normele procesual penale ale

art. 97 alin. (2) lit. e)

și

f)

sunt lipsite de previzibilitate și aduc atingere dreptului la apărare, întrucât nu se coroborează cu

art. 198 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală , sunt neîntemeiate. Curtea reamintește că a statuat în jurisprudența sa că, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, organele prevăzute la

art. 61 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală

sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Acest proces-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declarații, documente etc.). Curtea a apreciat că actul rezultat din activitatea de constatare desfășurată de aceste organe în afara procesului penal nu poate fi mijloc de probă, ci doar act de sesizare a organelor de urmărire penală (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016, paragraful 16).

18.

În schimb, potrivit

Codului de procedură penală , organul de urmărire penală are competența ca, ulterior începerii urmăririi penale, să dispună efectuarea unor verificări, finalizate prin întocmirea unui proces-verbal, sau a unei constatări conform

art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală , finalizată cu un raport de constatare, caz în care procesul-verbal, respectiv raportul de constatare constituie mijloace de probă conform

art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală , care însă pot fi contestate de către părțile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepții referitoare la legalitatea și temeinicia actelor de urmărire penală, cât și în etapa judecății, conform dispozițiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor. Judecata se desfășoară de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând și coroborând probele, care nu au valoare prestabilită.

19.

Totodată, Curtea constată că susținerea potrivit căreia dispozițiile

art. 329 alin. (2) din Codul de procedură penală

sunt neconstituționale, întrucât nu cuprind o definiție a sintagmei „dosarul cauzei“ ce însoțește rechizitoriul, nu poate fi primită, câtă vreme în această ipoteză suplețea legii este de preferat, întrucât nu se poate stabili aprioric, exhaustiv și în mod concret care sunt actele ce fac parte din dosarul cauzei atașat rechizitoriului. Curtea a reținut în mod constant, în jurisprudența sa, că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției

legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cazuală a normei (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 134 din 9 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 31 mai 2017, paragraful 25). De asemenea, având în vedere principiul generalității legilor, Curtea a reținut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens,

deciziile nr. 903 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și

nr. 743 din 2 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40,

Hotărârea din 4 mai 2000 , pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

20.

În final, Curtea reține că aspectele invocate de autor, referitoare la depunerea de către organele judiciare în mod selectiv a actelor la dosarul cauzei, nu sunt de competența Curții Constituționale, care, conform

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată“.

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Florin Maria în Dosarul nr. 3.673/109/2019/a1 al Tribunalului Argeș - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 97 alin. (2) lit. e)

și

f)

și ale

art. 329 alin. (2) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Argeș - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 2 noiembrie 2022.