Hotărârea din 31 august 2000
în cauza Brumarescu împotriva României
prezumat în vigoare
În cauza Brumarescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 27 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (convenția), modificată prin Protocolul nr. 11*1), și în baza dispozițiilor aplicabile din regulament*2), constituită în Marea Camera formată din următorii judecători:
domnul L. Wildhaber, președinte;
doamna E. Palm;
domnul C. Rozakis;
șir Nicolas Bratza;
domnii L. Ferrari Bravo;
L. Caflisch;
L. Loucaides;
J.-P. Costa;
W. Fuhrmann;
K. Jungwiert;
B. Zupancic;
doamna N. Vajic;
domnul J. Hedigan;
doamna M. Tsatsa-Nikolovska;
domnii T. Pantiru;
E. Levits;
L. Mihai, judecător ad-hoc;
și doamna M. De Boer-Buquicchio, grefier adjunct,
după ce a deliberat în Camera de Consiliu, în zilele de 17 iunie și 30 septembrie 1999,
pronunța următoarea hotărâre, adoptată la data de 30 septembrie 1999:
PROCEDURA
1. În temeiul fostului articol 19 din convenție*3), la 3 noiembrie 1998 Curtea a fost sesizată de către un cetățean român, domnul Dan Brumarescu (reclamantul), iar la 6 noiembrie 1998, de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), în termenul de 3 luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 și art. 47 din convenție. La originea cauzei se afla o plângere (nr. 28.342/95) îndreptată împotriva României, introdusă la Comisie la data de 9 mai 1995 de domnul Dan Brumarescu, conform fostului articol 25.
Cererea de sesizare a Comisiei s-a întemeiat pe fostele articole 44 și 48, precum și pe declarația română care recunoaște jurisdicția obligatorie a Curții (fostul articol 46). Plângerea reclamantului a avut ca temei de drept fostele articole 44 și 48 din convenție, modificate prin Protocolul nr. 9, ratificat de România. Cererile au drept obiect obținerea unei hotărâri prin care să se stabilească existenta încălcării de către statul pârât a art. 6 alin. 1 din convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la convenție.
2. În aplicarea art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 la convenție, coroborat cu art. 100 alin. 1 și cu art. 24 alin. 6 din regulament, examinarea cauzei a fost încredințată Marii Camere a Curții.
Marea Camera a fost alcătuită din domnul C. Birsan, judecător ales în numele României (art. 27 alin. 2 din convenție și art. 24 alin. 4 din regulamentul Curții), domnul L. Wildhaber, președintele Curții, doamna E. Palm și domnul C. Rozakis, vicepreședinți ai Curții, șir N. Bratza, președintele secției, și domnul G. Ress, vicepreședintele secției [art. 27 alin. 3 din convenție și art. 24 alin. 3 și 5 a) din regulament]. Au mai fost desemnați pentru completarea Marii Camere: domnul L. Ferrari Bravo, domnul M.L. Caflisch, domnul M.L. Loucaides, domnul W. Fuhrmann, domnul K. Jungwiert, domnul B. Zupancic, doamna N. Vajic, domnul J. Hedigan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul T. Pantiru și domnul E. Levits (art. 24 alin. 3 și art. 100 alin. 4 din regulament).
Ulterior domnul C. Birsan, judecător național, a devenit incompatibil, deoarece a participat în cadrul Comisiei la examinarea cauzei (art. 28 din regulament). Prin urmare Guvernul l-a desemnat pe domnul L. Mihai în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din convenție și art. 29 alin. 1 din regulament).
3. În aplicarea art. 59 alin. 3 din regulament președintele Curții a invitat părțile să își prezinte observațiile asupra problemelor ridicate în cauza.
4. Reclamantul a fost reprezentat de domnul C. Dinu, avocat în cadrul Baroului București (art. 36 alin. 3 și art. 4 din regulament).
---------------
Notele grefei:
*1), *2) Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.
*3) Începând cu data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11, care a amendat aceasta dispoziție, Curtea funcționează permanent.
5. La data de 3 mai 1999 s-a înregistrat la grefa memoriul reclamantului, iar la 10 mai 1999, după ce s-a acordat o prelungire a termenului inițial stabilit, cel al Guvernului.
6. La data de 1 iunie 1999 reclamantul a prezentat observații complementare la memoriul din data de 3 mai 1999, iar Guvernul a răspuns acestor observații la data de 14 iunie 1999. Deși aceste ultime documente au fost primite după expirarea termenului fixat pentru prezentarea memoriilor, președintele a hotărât la data de 17 iunie 1999, conform art. 38 alin. 1 din regulament, sa accepte atasarea lor la dosar.
7. În conformitate cu hotărârea președintelui care îl autorizase și pe reprezentantul reclamantului sa folosească limba română la audieri (art. 34 alin. 3 din regulament), la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg a avut loc o audiere în ședința publică la data de 17 iunie 1999.
La audiere au participat:
- din partea Guvernului:
● domnul C.-L. Popescu, consilier, Ministerul Justiției,
agent;
● doamna R. Rizoiu, Ministerul Justiției,
● domnul T. Corlățean, Ministerul Afacerilor Externe,
consilieri;
- din partea reclamantului:
● domnul C. Dinu, avocat în Baroul București,
avocat.
Curtea a ascultat susținerile părților, precum și răspunsurile domnului Popescu, ale doamnei Rizoiu și ale domnului Dinu la întrebările puse de unii judecători.
8. La data de 30 iunie 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulamentul Curții, președintele a acordat domnului Mircea Dan Mirescu permisiunea de a prezenta observații scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observații au fost primite la data de 28 iunie 1999.
9. În conformitate cu dispozițiile art. 61 alin. 5 din regulament, reclamantul a răspuns observațiilor intervenientului la data de 29 iulie 1999, iar Guvernul, la data de 30 iulie 1999.
10. La data de 30 septembrie 1999 domnul Ress, aflat în imposibilitate de a participa, a fost înlocuit de domnul J.-P. Costa [art. 24 alin. 5b) și art. 28 din regulament].
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
11. În anul 1930 părinții reclamantului au construit o casa în București. În anul 1939 au închiriat parterul casei fraților Mirescu, unchii terțului intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu.
12. În anul 1950 imobilul a trecut în posesia statului, invocandu-se dispozițiile
Decretului de naționalizare nr. 92/1950 . Motivele sau temeiul legal ale lipsirii de proprietate nu au fost niciodată comunicate părinților reclamantului. Li s-a permis totuși sa folosească unul dintre apartamentele imobilului, în calitate de chiriași ai statului.
13. În anul 1974, în aplicarea
Legii nr. 4/1973 , statul a vândut fraților Mirescu locuinta pe care aceștia o ocupau în calitate de chiriași. Terțul intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu, și sora sa, A.M.M., au mostenit apartamentul în anul 1988. În anul 1997, în urma decesului surorii sale, terțul intervenient a rămas unicul moștenitor al apartamentului mai sus menționat.
A. Acțiunea în revendicare
14. În anul 1993, în calitate de moștenitor, reclamantul a sesizat Judecătoria Sectorului 5 București, solicitând constatarea nulității naționalizarii. A arătat ca la momentul naționalizarii părinții săi erau salariați și ca bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate în baza
Decretului nr. 92/1950 . Nu rezultă din documentele prezentate Curții dacă în fața instanței de fond reclamantul a făcut cunoscut contractul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu frații Mirescu în anul 1973.
15. Prin sentinta pronunțată la data de 9 decembrie 1993 judecătoria a constatat ca a avut loc o gresita aplicare a
Decretului nr. 92/1950 , deoarece părinții reclamantului faceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare. Instanța a mai constatat ca posesia exercitată de stat era intemeiata pe violenta și, prin urmare, statul nu putea invoca uzucapiunea. Instanța a mai hotărât ca statul nu ar fi putut invoca nici dispozițiile
decretelor nr. 218/1960
și nr. 712/1966, întrucât aceste texte contraveneau constitutiilor din 1952 și, respectiv, din 1965. Prin urmare, instanța a dispus ca Primăria Municipiului București și întreprinderea de stat C., care a administrat locuintele de stat, sa restituie imobilul reclamantului.
16. Hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă prin neexercitarea vreunei cai de atac.
17. La data de 31 martie 1994 primarul municipiului București a dispus restituirea imobilului, iar la data de 27 mai 1994 întreprinderea C. a procedat la executare.
18. Începând cu această dată reclamantul a încetat sa plătească chiria pentru apartamentul pe care îl ocupa în imobil.
19. Din data de 14 aprilie 1994 și până în anul 1996 reclamantul a achitat toate taxele aferente imobilului (alin. 25 de mai jos).
20. La o dată neprecizata procurorul general al României, în urma unui memoriu formulat de domnul Mircea Dan Mirescu, a declarat recurs în anulare împotriva hotărârii din 9 decembrie 1993, arătând ca judecătorii au depășit limitele competentelor judecătorești atunci când au examinat legalitatea aplicării
21. Pentru termenul din 22 februarie 1995, fixat în cadrul procedurii desfășurate la Curtea Suprema de Justiție, domnul Mircea Dan Mirescu nu a fost citat. La acea data reclamantul a cerut acordarea unui nou termen, arătând ca avocatul sau este bolnav și se afla deci în imposibilitatea de a se prezenta.
22. Curtea Suprema de Justiție a respins cererea de amânare a cauzei și a acordat cuvântul pe motivele de recurs, amanand pronunțarea pentru data de 1 martie 1995, data până la care reclamantul urma să depună concluzii scrise.
23. Prin concluziile scrise reclamantul a solicitat respingerea recursului în anulare. El a subliniat, pe de o parte, ca
contravenea Constituției din 1948 datorită faptului ca a fost publicat parțial și a încălcat principiul conform căruia orice expropriere trebuie facuta pentru un scop de utilitate publică și cu plata unei despăgubiri rezonabile. Pe de altă parte, reclamantul a susținut ca naționalizarea casei nu era conformă dispozițiilor decretului, deoarece părinții săi erau salariați, iar locuintele aparținând salariaților nu puteau fi naționalizate. Reclamantul a mai făcut referire și la art. 21 din actuala Constituție a României, care garantează accesul liber și nelimitat la justiție.
24. Prin decizia pronunțată la data de 1 martie 1995 Curtea Suprema de Justiție a anulat hotărârea din 9 decembrie 1993 și a respins acțiunea reclamantului. Motivand ca legea este un mod de dobândire a proprietății, a constatat ca imobilul a fost preluat de stat chiar în ziua intrării în vigoare a
și ca instanțele judecătorești nu au competența sa examineze modul de aplicare a dispozițiilor sale. Prin urmare, Curtea Suprema de Justiție a apreciat ca Judecătoria București nu ar fi putut constata ca reclamantul era adevăratul proprietar al imobilului decât modificând decretul mai sus menționat. S-a constatat deci ca judecătoria a depășit limitele competentelor judecătorești, aducând atingere competentelor puterii legislative. Curtea Suprema de Justiție nu a negat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a considerat ca, în cauza, reclamantul nu a făcut dovada dreptului sau de proprietate, în timp ce statul a demonstrat ca titlul sau era întemeiat pe decretul de naționalizare. Curtea Suprema de Justiție a concluzionat ca, în orice caz, o noua lege ar trebui sa prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile însușite de stat în mod abuziv.
25. Administrația financiară a comunicat ulterior reclamantului ca începând cu data de 2 aprilie 1996 imobilul în chestiune a trecut din nou în patrimoniul statului.
B. Evenimente survenite după raportul Comisiei: acțiunea în restituire a proprietății
26. La o dată neprecizata reclamantul a depus o cerere prin care solicită Comisiei de aplicare a
(denumita în continuare comisia) restituirea imobilului. El a arătat ca fusese deposedat în anul 1950, cu încălcarea dispozițiilor
Decretului nr. 92/1950 , ca Judecătoria București, în sentinta sa definitivă din 9 decembrie 1993, considerase ilegala aceasta privare de proprietate și ca, prin urmare, era îndreptățit sa redobandeasca dreptul de proprietate asupra întregului imobil.
27. Într-un proces-verbal întocmit în noiembrie 1997 comisia tehnica de evaluare, înființată prin
Legea nr. 112/1995 , a apreciat valoarea totală a imobilului la 274.621.286 lei, din care 98.221.701 lei reprezintă valoarea apartamentului locuit de reclamant.
28. Prin decizia din 24 martie 1998 comisia a restituit reclamantului apartamentul în care locuia în calitate de chiriaș și i-a acordat o despăgubire pentru restul casei. Având în vedere
art. 12 din Legea nr. 112/1995 , care plafoneaza despăgubirile, și ținând seama de plafonul în vigoare în noiembrie 1997, și anume 225.718.800 lei, comisia a evaluat despăgubirile la care reclamantul avea drept la 147.497.099 lei.
29. La data de 14 mai 1998 reclamantul a formulat plângere împotriva hotărârii comisiei. El a criticat refuzul nemotivat de a i se restitui în totalitate imobilul. A arătat ca în cazul sau, fiind vorba de o privare ilegala de proprietate,
cu privire la imobilele trecute cu titlu în proprietatea statului nu era aplicabilă. Prin urmare, singura soluție care să permită apărarea dreptului sau de proprietate era acțiunea în revendicare. Totuși, pentru ca a introdus deja o astfel de acțiune, iar judecătoria a constatat prin sentinta civilă din data de 9 decembrie 1993 ca el era proprietarul imobilului, reclamantul a considerat că nu mai putea introduce o alta acțiune în revendicare. În consecința, a cerut recunoașterea dreptului sau de proprietate asupra întregului imobil și a arătat că nu avea de gand să solicite o despăgubire în baza
30. Plângerea reclamantului a fost respinsă prin sentinta din data de 21 aprilie 1999. Reclamantul a introdus apel. Aceasta procedura este în prezent pe rol la Tribunalul Municipiului București.
II. Jurisprudenta și dreptul intern
A. Constituția
31. Articolul 21 din Constituție are următorul cuprins:
"(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."
B. Legea nr. 59 din 23 iulie 1993, care modifica Codul de procedură civilă
32. Dispozițiile aplicabile ale acestei legi sunt următoarele:
Articolul 330
"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Suprema de Justiție, hotărârile judecătorești irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;
2. (...)"
Articolul 330
^1
"Recursul în anulare se poate declara oricând."
C. Legea nr. 17 din 17 februarie 1997, care modifica articolul 330^1 din Codul de procedură civilă
33. Articolul 330^1 a fost modificat după cum urmează:
"Art. 330^1. - Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 1, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă (...)."
D.
pentru naționalizarea unor imobile
34. Dispozițiile aplicabile au următorul conținut:
Articolul I
"(...) pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuințe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii și a exploatatorilor care dețin un mare număr de imobile;
Pentru a lua din mana exploatatorilor un important mijloc de exploatare;
Se naționalizeaza imobilele prevăzute în listele-anexa (...) care fac parte integrantă din prezentul decret și la a căror alcătuire s-a ținut seama de următoarele criterii:
1. Imobilele cladite care aparțin foștilor industriasi, foștilor mosieri, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți și celorlalte elemente ale marii burghezii.
2. Imobilele cladite care sunt deținute de exploatatorii de locuințe."
Articolul II
"Nu intră în prevederile decretului de fața și nu se naționalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti și pensionarilor."
E.
Decretul nr. 524 din 24 noiembrie 1955 , care modifica
35. Dispozițiile aplicabile sunt redactate în felul următor:
Articolul XI
"În baza criteriilor stabilite în art. I pct. 1-5 inclusiv și art. II, Consiliul de Miniștri va putea face completarea sau modificarea listelor-anexa prevăzute în art. I alin. 4 din prezentul decret."
"Consiliul de Miniștri poate hotărî scoaterea de sub naționalizare a oricăror imobile sau apartamente."
F. Jurisprudenta Curții Supreme de Justiție
Jurisprudenta dinainte de 2 februarie 1995
36. Secția civilă a Curții Supreme de Justiție a confirmat în repetate randuri jurisprudenta instanțelor inferioare care au apreciat ca au competența de a se pronunța în cauze ce au ca obiect bunuri imobile naționalizate, în special cele naționalizate în baza
Decretului nr. 92/1950 . Astfel, în Decizia nr. 518 din 9 martie 1993 s-a exprimat, în ceea ce privește competența instanțelor în examinarea litigiilor legate de aplicarea
Decretului nr. 92/1950 , după cum urmează:
"Hotărând cu privire la acțiunea în revendicare promovata de reclamant, instanțele - cărora legea le conferă o competența generală de soluționare - nu au făcut altceva decât să aplice
Decretul nr. 92/1950 . Mai precis, au aplicat, pe de o parte, dispozițiile care exclud de la naționalizare anumite bunuri imobile și dispozițiile privind restituirea bunurilor în caz de aplicare abuzivă sau eronată, pe de altă parte."
Revirimentul jurisprudenței din 2 februarie 1995
37. La data de 2 februarie 1995 Curtea Suprema de Justiție, constituită în Secțiile Unite, a hotărât, cu o majoritate de 25 de voturi împotriva a 20, schimbarea jurisprudenței Secției civile. Astfel, s-a motivat:
"Instanțele judecătorești nu au atributia de a cenzura și dispune restituirea imobilelor naționalizate prin
(...); numai legea poate dispune cu privire la conformitatea naționalizarilor efectuate în temeiul
cu dispozițiile actualei Constituții (...)."
Revirimentul jurisprudenței din 28 septembrie 1998
38. La data de 28 septembrie 1998 Curtea Suprema de Justiție, constituită în Secțiile Unite, a hotărât în unanimitate sa revină asupra hotărârii sale din data de 2 februarie 1995, prin care apreciase ca tribunalele nu aveau competența să soluționeze litigiile privind încălcări ale dreptului de proprietate comise între anii 1944 și 1989. În hotărâre s-au menționat următoarele:
"Instanțele judecătorești sunt competente sa judece toate acțiunile deduse judecații prin care se reclama încălcarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale, intervenite în perioada 1944-1989."
G. Poziția Curții Constituționale
39. La 19 iulie 1995 Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea proiectului de lege care precizează situația juridică a imobilelor cu destinația de locuințe, devenite proprietate a statului. Astfel, analizând posibilitatea oferită proprietarilor lipsiți de proprietate în mod abuziv sau fără titlu de a obține fie restituirea bunurilor printr-o acțiune în justiție, fie o despăgubire:
"[...] Alta este însă situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur și simplu un fapt, asadar fără titlu, în condițiile inexistentei unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al carei obiect este reglementarea situației juridice a locuințelor trecute în proprietatea statului. În alți termeni, excepția cazurilor în care, potrivit legii, apartamentele ar urma să fie, fără limitări valorice, restituite în natura fostului proprietar ori moștenitorilor acestuia, măsurile cuprinse în lege (acordarea de despăgubiri, vânzarea locuințelor către chiriașii care le ocupa ori păstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuințe cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate.
A considera, într-o dispoziție a legii, ca și imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate, ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietății persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu îl cunoaște și care, de aceea, nu poate fi acceptat.
Urmează, asadar, ca obiecția de neconstituționalitate a acelei părți din lege care se referă la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fără titlu, să fie primite (...).
Ar rămâne, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminarii legii, posibilitatea adoptării unor măsuri de completare a dispozițiilor acesteia privind dreptul persoanelor ale căror locuințe au fost preluate de către stat, fără titlu, și al moștenitorilor acestora - locuințe cu privire la care statul nu a dobândit dreptul de proprietate - de a opta pentru beneficiul aplicării legii, în ipoteza în care vor dori sa renunțe la calea incerta, lenta și costisitoare a unei acțiuni în revendicare (...)."
H.
Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995
pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, intrata în vigoare la 29 ianuarie 1996
40. Dispozițiile aplicabile ale acestei legi sunt:
Articolul 1
"Foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege.
De prevederile alin. 1 beneficiază și moștenitorii foștilor proprietari, potrivit legii."
Articolul 2
"Persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natura, prin redobandirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12.
În cazul apartamentelor trecute în proprietatea statului pentru care s-au primit despăgubiri, dacă sunt ocupate de foștii proprietari sau sunt libere, ele se restituie în natură. Redobandirea dreptului de proprietate este condiționată de restituirea sumei primite cu titlu de despăgubire, actualizată în condițiile prevederilor art. 13."
Articolul 13
"Valoarea despăgubirilor care se acordă foștilor proprietari și moștenitorilor acestora, pentru apartamentele nerestituite în natura, precum și prețul de vânzare, după caz, se stabilesc pe baza prevederilor
Decretului nr. 93/1977 , ale
și ale
Legii nr. 85/1992 , republicată, iar valoarea terenurilor aferente, pe baza Criteriilor privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat nr. 2.665 din 28 februarie 1992, elaborate de Ministerul Finanțelor și Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, cu completările ulterioare. La valorile astfel calculate se vor aplica coeficienții de actualizare, care nu vor fi mai mici decât coeficientul de creștere a veniturilor salariale medii pe economie.
Valoarea totală a apartamentului restituit în natura și a despăgubirilor cuvenite pentru apartamentele nerestituite în natura și pentru terenurile aferente nu poate depăși suma veniturilor salariale medii pe economie ale unei persoane pe o perioadă de 20 de ani, calculată la data stabilirii despăgubirii.
În cazul în care fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia ori rudelor până la gradul al doilea ale fostului proprietar în viața li se restituie în natura un apartament conform prevederilor art. 2, a cărui valoare, calculată potrivit alin. 1, depășește suma prevăzută la alin. 2, ei nu pot fi obligați sa plătească diferența.
Plata despăgubirilor se face de către Ministerul Finanțelor, prin serviciile publice descentralizate ale acestuia, de la nivelul județelor, municipiului București și sectorului agricol Ilfov, în conturile bancare sau C.E.C., indicate de beneficiarii despăgubirilor, pe baza actului prin care se dispune acordarea despăgubirii și comunicat conform art. 19, după 12 luni de la încheierea lucrărilor de evaluare, dar nu mai târziu de 24 de luni.
Valoarea despăgubirilor stabilite în condițiile anterioare se actualizează la data plății, luând ca baza salariul mediu pe economie din ultima luna a trimestrului expirat.
La dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din:
a) sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natura, reprezentând plati integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor;
b) sumele obținute din lansarea unor împrumuturi de stat cu aceasta destinație, în condițiile prevăzute de
privind datoria publică.
Din fondul astfel constituit se vor efectua cheltuieli în următoarea ordine:
a) plata despăgubirilor cuvenite - în condițiile prezentei legi - proprietarilor și moștenitorilor acestora;
b) plati pentru restituirea împrumuturilor contractate și plata costurilor care decurg din aceste împrumuturi de stat;
c) construirea de locuințe, care să fie repartizate cu prioritate chiriașilor aflați în situația prevăzută la art. 5 alin. 3."
I. Punctul de vedere al Executivului cu privire la
41. La data de 23 ianuarie 1996 Guvernul a adoptat
pentru aplicarea
Legii nr. 112/1995 , conform căreia erau considerate ca trecute, cu titlu, în proprietatea statului, imobilele preluate în aplicarea unei dispoziții legale. Conform aceleiași hotărâri,
nu era aplicabilă imobilelor deținute de stat în absenta unei dispoziții legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului de proprietate al statului.
42. La data de 18 februarie 1997 Guvernul a adoptat
Hotărârea nr. 11/1997
care completa
Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 . Conform
art. 1 alin. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 11/1997 , dobândirea de către stat a bunurilor în temeiul
trebuia să respecte condițiile impuse de art. 1 alin. 1-5 și de art. II din decretul mai sus menționat și trebuia sa existe identitate între persoanele ce figurau ca proprietari în anexele la decret și adevaratii proprietari la data naționalizarii.
J. Jurisprudenta instanțelor inferioare în ceea ce privește autoritatea lucrului judecat
43. După intrarea în vigoare a
Hotărârii Guvernului nr. 11 din 18 februarie 1997
unii proprietari, față de care Curtea Suprema de Justiție, în urma admiterii recursurilor în anulare, anulase hotărâri judecătorești definitive, au introdus noi acțiuni în revendicare. Problema excepției autorității lucrului judecat, invocată în cadrul acestor noi proceduri, nu a primit o soluționare unitară din partea instanțelor:
Judecătoria Sectorului 2 București, Sentinta civilă nr. 5.626 din 16 mai 1997, irevocabilă
"Imobilul în cauza a mai constituit obiectul unui litigiu între aceleași părți, pronunțându-se Sentinta civilă nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă, sentinta prin care a fost admisă acțiunea reclamantului P.I. și s-a constatat ca acesta este unicul proprietar al imobilului (...)
Împotriva sentinței civile nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a fost declarat recurs în anulare de către procurorul general, recurs ce a fost admis de Curtea Suprema de Justiție - Secția civilă - prin Decizia nr. 2.495 din 28 septembrie 1995, ce a casat respectiva sentinta respingând acțiunea reclamantului P.I.
(...) instanța, având în vedere prevederile art. 1201 din Codul civil, în sensul că <<este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecata are același obiect, este intemeiata pe aceeași cauza și este între aceleași părți, făcute de ele în contra lor și în aceeași calitate>>, urmează a se constată că între aceleași părți, asupra aceluiași imobil, a mai avut loc o judecata ce a fost soluționată definitiv (...) de Curtea Suprema de Justiție (...).
(...) instanța va admite excepția autorității de lucru judecat, urmând a respinge acțiunea reclamantului."
Judecătoria Fagaras, Sentinta civilă nr. 3.276 din 10 decembrie 1998, apelata
"Constata ca asupra imobilului (...) s-au aplicat în mod nelegal dispozițiile
Decretului nr. 92/1950 , imobilul fiind trecut abuziv în proprietatea statului român (...), dispune restituirea imobilului (...), respinge excepția autorității de lucru judecat (...)."
K.
Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998
privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia
44. Dispozițiile aplicabile ale acestei legi sunt:
Articolul 6
"(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.
(3) Instanțele judecătorești sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului."
PROCEDURA DIN FAȚA COMISIEI
45. Domnul Brumarescu a sesizat Comisia la data de 9 mai 1995. El sustinea ca, în pofida prevederilor art. 6 alin. 1 din convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Suprema de Justiție i-a încălcat dreptul de acces la o instanța care să îi permită reintrarea în posesia imobilului.
46. Comisia a reținut plângerea (nr. 28.342/1995) la data de 22 mai 1997. În raportul din data de 15 aprilie 1998 (fostul articol 31 din convenție) a concluzionat în unanimitate ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție.
Concluzii prezentate curții
47. Reclamantul roaga Curtea sa respingă excepțiile preliminare ridicate de Guvern, să constate ca a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 și sa îi acorde o satisfactie echitabila, conform art. 41 din convenție.
Guvernul invita Curtea să constate ca, în urma unor schimbări intervenite în situația de fapt după adoptarea raportului Comisiei, reclamantul a pierdut calitatea de victima și ca, în orice caz, nu a epuizat căile de recurs interne. În ceea ce privește fondul cauzei, roaga Curtea sa respingă plângerea.
ÎN DREPT
1. Cu privire la excepțiile preliminare ale Guvernului
A. Cu privire la calitatea de victima
48. Conform opiniei Guvernului, faptele noi intervenite după decizia asupra admisibilității din data de 22 mai 1997 atrag pierderea calității de victima a reclamantului, în sensul art. 34 din convenție.
Guvernul susține ca procedura initiata de reclamant în aplicarea
s-a finalizat prin hotărârea din 24 martie 1998 prin care reclamantului i s-a restituit o parte din imobilul revendicat și i s-a acordat o despăgubire pentru partea nerestituita în natură. Aceasta despăgubire este suficienta pentru ca reclamantul sa nu se mai poată pretinde victima a unei încălcări a dreptului la respectarea bunurilor. Deși aceasta procedura se afla încă pe rol, reclamantul contestand în fața instanțelor refuzul restituirii integrale în natura, Guvernul apreciază ca tribunalele nu vor putea pronunța o hotărâre mai puțin favorabilă decât cea din 24 martie 1998.
49. Reclamantul invita Curtea sa continue examinarea cauzei. El argumenteaza ca a fost lipsit de bunul sau care nu i-a fost restituit nici la ora actuala. Subliniaza, de asemenea, că nu a dorit niciodată sa renunțe la bunul în chestiune, acceptând despăgubiri, și ca, în orice caz, suma despăgubirilor oferite este derizorie în comparatie cu valoarea imobilului. Prin urmare, acordarea despăgubirilor în cauza nu are drept efect pierderea calității de victima pe care continua sa o aibă.
50. Conform jurisprudenței constante a Curții, victima, în sensul art. 34 din convenție, este persoana direct vizata de acțiunea sau de omisiunea în litigiu, existând o încălcare a cerințelor Convenției chiar și în absenta vreunui prejudiciu; acesta are importanța numai în ceea ce privește art. 41. Prin urmare, o hotărâre sau măsura favorabilă reclamantului, în principiu, nu este suficienta pentru pierderea calității de "victima", decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanța, și apoi au reparat încălcarea convenției (a se vedea, între altele, Hotărârea Ludi împotriva Elvetiei din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, pag 18, alin. 34).
În cauza de fața Curtea observa ca în prezent reclamantul se găsește în aceeași situație cu cea de la 1 martie 1995, din moment ce nici o hotărâre definitivă nu a recunoscut, cel puțin în substanța, și nici nu a reparat eventuala încălcare a convenției, care rezultă din hotărârea Curții Supreme de Justiție.
Într-adevăr, în ceea ce privește dreptul de proprietate al reclamantului, procedura în restituire care a urmat deciziei Curții Supreme de Justiție nu s-a finalizat încă printr-o hotărâre definitivă. Deși hotărârile deja intervenite în acest demers - care nu face în sine obiectul procedurii în fața Curții - merg în sensul unei oarecare îmbunătățiri a situației reclamantului -, restituirea parțială a imobilului în chestiune și acordarea de despăgubiri pentru partea nerestituita - și deși nu este exclus ca în final reclamantul să poată avea câștig de cauza, rezultă ca punctul de plecare al acestei proceduri este chiar situația creata în urma deciziei contestate a Curții Supreme de Justiție, și anume faptul ca imobilul în chestiune a redevenit proprietatea statului. Prin urmare, aceasta procedura nu poate inlatura în nici un caz în totalitate consecințele deciziei Curții Supreme de Justiție asupra folosinței dreptului de proprietate, eventuala restituire a imobilului având o alta baza legală decât cea care se afla la originea litigiului adus în fața Curții.
În plus Curtea constata ca plângerea reclamantului nu se limitează la încălcarea de către Curtea Suprema de Justiție a dreptului sau de proprietate, ci reclama, ca efect al aceleiași decizii, și o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție. Reclamantul arata ca motivul pentru care este victima se datorează anulării unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în favoarea sa și constatării ca instanțele nu aveau competența să soluționeze acțiunile în revendicare de genul celei introduse de reclamant. Imposibilitatea de a aduce în fața instanțelor o asemenea acțiune a durat mai mulți ani.
Chiar dacă în urma adoptării unor noi reglementări și a schimbării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție calea judecătorească este acum deschisă în asemenea împrejurări, Curtea considera ca ar fi impovarator sa i se ceara reclamantului sa initieze aceeași procedura a doua oara, cu atât mai mult cu cat, în lumina jurisprudenței contradictorii a instanțelor românești, rezultatul unei noi acțiuni în revendicare rămâne incert, avându-se în vedere principiul autorității lucrului judecat.
În aceste împrejurări nu se poate nega ca reclamantul, asa cum susține, este afectat de hotărârea Curții Supreme de Justiție și continua să fie victima a unor încălcări ale convenției, care, după părerea lui, rezultă din aceasta hotărâre.
Prin urmare, excepția va fi respinsă.
B. Asupra epuizarii căilor de recurs interne
51. Guvernul susține, de asemenea, inadmisibilitatea cererii datorită faptului că nu au fost epuizate căile de recurs interne. Admițând ca în dreptul românesc nu exista nici o cale de recurs eficienta împotriva Deciziei Curții Supreme de Justiție din 1 martie 1995, Guvernul argumenteaza ca reclamantul ar trebui sa introducă o noua acțiune în revendicare. Deși aceasta cale de recurs a existat înaintea hotărârii de admisibilitate a Comisiei, ea a devenit eficienta numai după intrarea în vigoare a
Legii nr. 112/1995 , interpretată în lumina
Hotărârii Guvernului nr. 11/1997 , a
asupra domeniului public, și după schimbarea din 28 septembrie 1998 a jurisprudenței Curții Supreme de Justiție.
52. Curtea observa ca Guvernul pârât a ridicat aceasta excepție pentru prima oara în fața Comisiei la 7 aprilie 1998, după ce s-a pronunțat decizia asupra admisibilității plângerii din 22 mai 1997 și după ce a transmis Comisiei propriile observații pe fond la 11 iulie 1997.
53. Curtea reaminteste ca o astfel de excepție ar trebui, în principiu, să fie ridicată înainte de examinarea admisibilității unei plângeri (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Campbell și Fell împotriva Regatului Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, pag. 31, alin. 57; Hotărârea Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 13, alin. 27). Cu toate acestea, Curtea nu considera necesar sa examineze dacă exista în speta circumstanțe particulare care să permită Guvernului ridicarea acestei excepții după examinarea admisibilității, întrucât ea considera, în orice caz, ca aceasta excepție se dovedește neîntemeiată.
54. Curtea observa ca înaintea introducerii plângerii la Comisie reclamantul a folosit calea de recurs indicată de Guvern, adică o acțiune în revendicare. La acea data, ca și astăzi, aceasta cale de recurs exista și era eficienta, ceea ce de altfel Guvernul nu contesta.
55. Curtea considera ca Guvernul, care este răspunzător de anularea unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în urma unei acțiuni în revendicare, nu putea sa nu se prevaleze de o neepuizare datorată faptului ca reclamantul nu a introdus o noua acțiune în revendicare (a se vedea și alin. 50 în fine).
Prin urmare, aceasta excepție preliminară va fi respinsă.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție
56. Conform susținerilor reclamantului, decizia din 1 martie 1995 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alin. 1 din convenție, care dispune:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanța (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil(...)."
57. În memoriul sau reclamantul arata ca refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrar dreptului la justiție garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 3 din Codul civil român, care reglementează denegarea de dreptate. În plus, subliniaza ca afirmatia Curții Supreme de Justiție, în sensul că nu era proprietarul bunului în litigiu, vine în contradictie cu motivul invocat de aceasta pentru admiterea recursului în anulare, și anume lipsa de competența a instanțelor în soluționarea pe fond a cauzei.
58. Guvernul admite ca reclamantului i s-a refuzat dreptul la justiție, dar apreciază ca acest refuz a fost temporar și ca în orice caz era justificat, pentru ca trebuia să asigure respectarea normelor de procedura și a principiului separației puterilor în stat.
59. Pentru Comisie dreptul de acces la justiție solicita cu necesitate o cale judiciară care să permită revendicarea drepturilor civile. Prin urmare, anularea hotărârii din 9 decembrie 1993, pe motivul ca instanțele nu au competența să soluționeze o asemenea acțiune, a afectat însăși substanța dreptului de acces la justiție în sensul art. 6 alin. 1.
60. În consecința, Curtea trebuie să verifice dacă decizia din 1 martie 1995 a încălcat art. 6 alin. 1 din convenție.
61. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunta preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, ca o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutata.
62. În speta, Curtea observa ca în perioada în care au avut loc evenimentele procurorul general al României care nu era parte în proces - dispunea, în virtutea art. 330 din Codul de procedură civilă, de autoritatea de a ataca o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare. Curtea observa ca, în exercițiul autorității sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel ca hotărârile puteau fi rediscutate oricând.
Curtea subliniaza ca, admițând recursul în anulare introdus în virtutea autorității mai sus menționate, Curtea Suprema de Justiție a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curții Supreme de Justiție, la o hotărâre judecătorească "irevocabilă", dobândind deci autoritatea lucrului judecat și fiind, în plus, executată.
Aplicând în acest mod dispozițiile art. 330 mai sus citat, Curtea Suprema de Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice. În speta și în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenție a fost ignorat.
A existat deci o încălcare a articolului mai sus menționat.
63. În plus, în ceea ce privește susținerea reclamantului conform căreia a fost privat de dreptul de acces la justiție, Curtea constata ca în decizia din 1 martie 1995 Curtea Suprema de Justiție a considerat ca acțiunea promovata de intimați ducea la lezarea unui act al legislativului,
Decretul nr. 92/1950 . În consecința, a considerat ca aceasta cauza exceda competentelor instanțelor și ca numai Parlamentul se putea pronunța cu privire la legalitatea naționalizarii în chestiune.
64. Cu toate acestea, în hotărârea sa Curtea Suprema de Justiție afirma ca reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu.
Curtea nu are competența de a analiza hotărârea pronunțată la 1 martie 1995 în lumina dreptului intern, nici de a examina dacă litigiul putea fi sau nu putea fi soluționat pe fond de Curtea Suprema de Justiție însăși, față de dispozițiile art. 330 din Codul de procedură civilă.
65. Curtea subliniaza ca prin hotărârea din 1 martie 1995 s-a motivat ca instanțele nu erau competente să soluționeze litigii civile similare celui în discuție. Apreciază ca o asemenea excludere este în sine contrară dreptului de acces la justiție, garantat de art. 6 alin. 1 din convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Vasilescu împotriva României din 22 mai 1998, Colecția 1998 - III, nr. 73, pag. 1.075-1.076, alin. 39-41).
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 și în aceasta privinta.
III. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție
66. Reclamantul se plange ca decizia din 1 martie 1995 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului la respectarea proprietății, asa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1:
"Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosință bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."
A. Cu privire la existenta unui bun
67. Guvernul admite ca dreptul consacrat prin hotărârea din 9 decembrie 1993 reprezenta un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, în ședința publică din data de 17 iunie 1999 Guvernul arata pentru prima data ca hotărârea din 9 decembrie 1993 nu se referea la parterul casei, vândut de stat în 1973.
68. Conform reclamantului, statul nu ar fi putut vinde în mod legal un bun care nu-i apartinea. Pe de altă parte, locatarii parterului nu ar fi putut cumpara acest apartament decât actionand cu rea-credința, din moment ce stiau foarte bine ca părinții reclamantului fuseseră deposedati în mod ilegal.
Terțul intervenient susține ca eventualul bun al reclamantului nu poate să includă și apartamentul de la parterul imobilului, cumpărat în anul 1973 de unchii săi, pe care i-a mostenit. El arata ca respectiva cumpărare era conform legilor în vigoare în anul 1973.
69. Curtea ia nota de faptul ca dreptul reclamantului asupra apartamentului aflat la parterul imobilului în litigiu este contestat de terțul intervenient. Ea reaminteste totuși ca procedura initiata de reclamant împotriva statului român nu poate produce efecte decât asupra drepturilor și obligațiilor acestor părți. Curtea mai subliniaza ca terțul intervenient nu a fost parte în vreo procedura interna care să facă obiectul prezentei plângeri, singurele părți la aceste proceduri fiind reclamantul și guvernul pârât.
70. Curtea apreciază ca reclamantul avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, hotărârea judecătoriei din 9 decembrie 1993 a stabilit ca imobilul fusese naționalizat cu încălcarea
și a constatat, cu efect retroactiv, ca reclamantul era proprietarul legitim al acestuia, în calitate de succesor al părinților săi. Curtea mai subliniaza ca dreptul reclamantului, astfel recunoscut, nu era revocabil. De altfel, reclamantul s-a putut bucura de bunul sau în liniste, ca proprietar legitim, de la 9 decembrie 1993 până la 1 martie 1995. De asemenea, a achitat taxele și impozitele aferente imobilului.
B. Cu privire la existenta unei ingerințe
71. Pentru reclamant anularea hotărârii din 9 decembrie 1993 a avut ca efect imposibilitatea absolută de a-și valorifica dreptul de proprietate, ceea ce constituie o încălcare a dreptului la respectarea proprietății.
72. Din punctul de vedere al Guvernului, decizia Curții Supreme de Justiție, deși nu a transat chestiunea dreptului de proprietate al reclamantului, a creat o nesiguranta de scurta durata cu privire la acest drept și a constituit astfel o încălcare temporară în dreptul intimatului la respectarea bunului sau.
73. Comisia observa ca reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre definitivă și ca, prin urmare, putea spera în mod legitim să se bucure de dreptul sau în mod pașnic. Anularea hotărârii din 9 decembrie 1993 constituie o ingerinta în dreptul de proprietate al reclamantului.
74. Curtea recunoaște ca disputa asupra dreptului de proprietate al reclamantului nu a constituit obiectul de analiza al Curții Supreme de Justiție. Constata însă ca a existat o încălcare a dreptului de proprietate al intimatului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, prin aceea ca hotărârea Curții Supreme de Justiție din 1 martie 1995 a casat hotărârea definitivă din 9 decembrie 1993, care îi atribuia domnului Brumarescu imobilul, hotărârea respectiva fiind deja executată.
C. Cu privire la justificarea ingerintei
75. Rămâne de stabilit dacă ingerinta constatată de Curte a dus sau nu a dus la o încălcare a art. 1. Pentru a face aceasta, trebuie examinat dacă, asa cum susține Guvernul, ingerinta în cauza poate fi analizata din punctul de vedere al principiului consacrat de prima fraza a primului alineat al art. 1, apreciind ca hotărârea Curții Supreme de Justiție nu a reprezentat nici o lipsire formala de proprietate, nici o reglementare a folosinței proprietății, sau dacă, asa cum a apreciat Comisia, cauza vizează o lipsire de proprietate, reglementată de a doua fraza din același alineat.
76. Curtea reaminteste ca pentru a stabili dacă a existat o privare de bunuri în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu doar să se examineze dacă a existat o lipsire de proprietate sau o expropriere formala, ci, dincolo de aparente, să se analizeze circumstanțele faptelor. Din moment ce convenția protejeaza drepturi "concrete și efective", este important să se analizeze dacă situația mai sus amintita nu echivala cu o expropriere de fapt (hotărârile Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 24 alin. 63, și Vasilescu împotriva României mai sus citata, pag. 1.078 alin. 51).
77. Curtea observa ca în speta hotărârea judecătoriei, prin care s-a dispus autorităților administrative sa restituie reclamantului imobilul, devenise definitivă și irevocabilă, ca în conformitate cu aceasta hotărâre primarul municipiului București a dispus restituirea casei către reclamant și ca întreprinderea C. a executat dispoziția primarului în mai 1994. În plus, la acea data reclamantul a încetat sa plătească chiria datorată pentru apartamentul ocupat în imobil, iar din aprilie 1994 până în aprilie 1996 a achitat taxele aferente imobilului. Curtea arata ca hotărârea Curții Supreme de Justiție l-a lipsit pe reclamant de toate efectele hotărârii definitive pronunțate în favoarea sa, considerând ca statul demonstrase ca titlul sau de proprietate se întemeia pe decretul de naționalizare. După aceasta hotărâre intimatul a fost informat ca începând cu luna aprilie 1996 casa va fi reintegrata în patrimoniul statului. Hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut deci ca urmare lipsirea reclamantului de dreptul de proprietate asupra imobilului pe care hotărârea definitivă i-l conferise. În special reclamantul nu mai avea facultatea de a vinde sau de a lasă moștenire bunul, de a consimți la donarea acestuia sau de a dispune de el în orice alt mod. În aceste condiții, Curtea constata ca hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect lipsirea de proprietate, în sensul celei de-a doua norme consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție.
78. O lipsire de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate fi justificată numai dacă se demonstreaza, în special, ca ea a intervenit pentru o cauza de utilitate publică și a avut un temei legal. În plus, orice ingerinta în folosirea proprietății trebuie să răspundă exigenței de proportionalitate. Curtea reaminteste mereu: trebuie menținut un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerenta mecanismului convenției. Curtea reaminteste, de asemenea, ca echilibrul este distrus atunci când persoana în cauza suporta o sarcina specială și exorbitanta (Hotărârea Sporrong și Lonnroth mai sus citata, pag. 26-28).
79. Adoptând punctul de vedere al Comisiei, Curtea observa ca situația rezultată în urma hotărârii Curții Supreme de Justiție nu are nici o justificare. Nici instanța suprema și nici Guvernul nu au încercat sa indice care este acel motiv atât de serios care să justifice lipsirea de proprietate pentru "cauza de utilitate publică". În plus Curtea constata ca reclamantul este lipsit de bunul sau de mai bine de 4 ani, fără sa fi încasat vreo despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestuia, și ca eforturile depuse pentru a-și recupera proprietatea au fost până în prezent zadarnice.
80. În aceste condiții, admițând chiar ca lipsirea de proprietate era justificată de o cauza de interes public, Curtea apreciază ca echilibrul rezonabil a fost rupt și ca reclamantul a suportat și încă mai suporta o sarcina specială și exorbitanta. Prin urmare, a existat și continua sa existe o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție
III. Aplicarea art. 41 din convenție
81. În termenii art. 41 din convenție,
"În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecințelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabila."
A. Prejudiciu
82. În principal, reclamantul solicita restituirea bunului în litigiu. În caz de nerestituire înțelege sa primească o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului, mai precis, conform raportului de expertiza înaintat Curții, 3.681.000.000 lei românești (ROL). Cu titlu de daune morale, solicita 75.000 dolari americani (USD). În plus solicita sa i se plătească 26.000.150 ROL, reprezentând onorariile avocatului pentru procedurile în fața organelor de la Strasbourg, precum și 1.543.650 ROL, 500 USD și 300 franci francezi cu titlu de cheltuieli diverse pentru procedurile în fața Curții, inclusiv pentru participarea la ședința publică din data de 17 iunie 1999.
83. Guvernul susține în primul rând ca acordarea unei sume cu titlu de despăgubire materială ar fi injusta, din moment ce reclamantul încă își mai poate revendica cu succes imobilul în fața instanțelor interne. În orice caz, Guvernul apreciază ca suma maxima care ar putea fi acordată este de 69.480 USD, reprezentând, conform raportului de expertiza pe care l-a înaintat Curții, valoarea de piața a imobilului în litigiu, mai puțin valoarea apartamentului ocupat de reclamant.
În ceea ce privește suma solicitată cu titlu de daune morale, Guvernul susține ca aceasta cerere nu este intemeiata.
Guvernul arata ca este de acord cu plata taxelor și a cheltuielilor de judecată, în măsura în care reclamantul va dovedi ca au fost justificate, urmând să fie deduse sumele acordate cu titlu de asistența judiciară.
84. Date fiind circumstanțele cauzei, Curtea apreciază ca problema aplicării art. 41 nu poate fi încă soluționată și va dispune amânarea discutarii acestei chestiuni, având în vedere și un eventual acord între statul pârât și reclamant (art. 75 alin. 1 și 4 din regulament).
DIN ACESTE MOTIVE,
CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. hotărăște ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție, în sensul că nu a existat un proces echitabil.
2. hotărăște ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție, datorită faptului ca reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justiție.
3. hotărăște ca a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție.
4. hotărăște ca problema aplicării art. 41 din convenție nu poate fi discutata în acest stadiu al procedurii.
În consecința,
a) amana discutarea acestei chestiuni;
b) invita Guvernul și reclamantul sa adreseze în scris Curții, în termen de 3 luni, observațiile asupra satisfactiilor echitabile și, în special, sa aducă la cunoștința orice acord la care s-ar ajunge;
c) amana procedura ulterioară și împuternicește pe președintele Marii Camere sa stabilească data noii proceduri atunci când va fi cazul.
Redactată în limbile franceza și engleza, apoi pronunțată în ședința publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 28 octombrie 1999.
Maud De Boer-Buquicchio, Luzius Wildhaber,
grefiera adjuncta președinte
La prezenta hotărâre se atașează, conform art. 45 alin. 2 din convenție și art. 74 alin. 2 din regulamentul Curții, următoarele opinii separate:
a) opinia separată a domnului C. Rozakis;
b) opinia separată a judecătorului Șir Nicolas Bratza, impartasita de domnul Zupancic.
OPINIA SEPARATĂ
a domnului judecător Rozakis
Deși în prezenta cauza am votat pentru constatarea unei duble încălcări a art. 6 alin. 1 din convenție, apreciez ca în realitate cele doua aspecte ale încălcării sunt interdependente și trebuie analizate ca o încălcare a dreptului de "acces la justiție".
Curtea, în majoritate, a considerat ca decizia Curții Supreme de Justiție a României "a anulat în totalitate o procedură judiciară care se finalizase (...) printr-o hotărâre judecătorească <<irevocabilă>>, care dobandise deci autoritatea lucrului judecat și care, în plus, fusese deja executată (...), a încălcat principiul securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil".
Eu vad lucrurile dintr-o alta perspectiva: noțiunea "drept la justiție" sau "drept de acces la instanța" s-a dezvoltat în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului și acoperă tot felul de circumstanțe în care unui individ i se neagă, prin acțiuni sau omisiuni ale autorităților publice, posibilitatea de a obține o hotărâre definitivă a unei instanțe, cu privire la o contestație în materie civilă sau o acuzație în materie penală. Jurisprudenta actuala arata ca noțiunea "drept la justiție" sau "drept de acces la instanța" nu se limitează în nici un caz la posibilitatea acordată de a te adresa instanțelor și nici la faptul ca exista posibilitatea ca o procedură judiciară în materie penală să se finalizeze printr-o hotărâre; aceasta notiune include și dreptul la punerea în practica a verdictului sau sentinței pronunțate de instanța și funcționarea justiției fără presiuni din afară. Dreptul la instanța nu este un simplu drept teoretic constând în posibilitatea acordată unui individ de a apela la o instanța naționala, ci include și speranta legitima ca autoritățile interne vor fi obligate să respecte o hotărâre definitivă, care va fi deci executată.
În cauza de fața reclamantului i s-a acordat dreptul de a sesiza instanțele cu un litigiu împotriva statului. A beneficiat, conform legii, de capacitatea de a face să se execute o hotărâre judecătorească care a dobândit autoritatea lucrului judecat și de a i se restitui proprietatea bunului. Dar dreptul sau la justiție a devenit iluzoriu atunci când procurorul general și Curtea Suprema de Justiție au intervenit, aplicând art. 330 din Codul de procedură civilă, anuland sentinta judecătoriei și consecințele sale favorabile pentru intimați. Atunci când un sistem judiciar conferă unei instanțe competența de a pronunța hotărâri definitive, iar apoi permite ca acestea să fie anulate de niște proceduri ulterioare, este afectată nu numai securitatea juridică, dar este discutabila însăși existenta instanței, aceasta neavând în substanța nici o competența sa dispună definitiv asupra unei chestiuni juridice.
Se naște deci întrebarea dacă o persoană care sesizează instanța pentru ca aceasta să se pronunțe cu privire la plângerea respectiva a beneficiat cu adevărat de "dreptul la justiție" sau de "dreptul de acces la instanța".
OPINIA SEPARATĂ
a judecătorului Șir Nicolas Bratza,
la care se alătură și domnul judecător Zupancic
Impartasesc punctul de vedere al celorlalți membri ai Curții, în sensul că a existat o încălcare a art. 6 din convenție sub doua aspecte și o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție. Sunt de acord, în ceea mai mare parte, cu rationamentul din hotărârea Curții cu privire la aceste doua articole, dar doresc sa aduc argumente suplimentare cu privire la prima chestiune analizata prin prisma art. 6.
Curtea a concluzionat ca, aplicând dispozițiile art. 330 din Codul de procedură civilă, Curtea Suprema de Justiție "a încălcat principiul securității raporturilor juridice" și ca, în speta, "dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenție a fost încălcat" (alin. 62).
Consider ca acest rationament nu este pe deplin satisfăcător; într-adevăr, exprimand acest punct de vedere, Curtea nu a făcut referire la propria jurisprudenta și nici nu a dat explicații în detaliu asupra relatiei dintre notiunile "securitate a raporturilor juridice" și "proces echitabil".
Este posibil, consider, ca aceasta relație sa includă și principiul "egalității armelor", esențial pentru existenta unui proces echitabil. Cu toate acestea, în cadrul unei proceduri în care și statul este parte, principiul "egalității armelor" poate fi încălcat atunci când legislativul intervine în administrarea justiției în asa fel încât să poată influența soluția în cauza. (Hotărârea Rafinariile grecesti Stran și Stratis Andreadis din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B); prin urmare, se poate argumenta ca principiul "egalității armelor" este încălcat atunci când, ca în cazul de fața, într-o procedură în care statul este implicat, procurorul general, funcționar al statului, are competența, conform art. 330 din Codul de procedură civilă, să solicite oricând anularea unei hotărâri judecătorești irevocabile.
În ceea ce ma privește, apreciez ca modalitatea de aplicare a art. 330 din Codul de procedură civilă nu a pus probleme atât din punctul de vedere al unui "proces echitabil", ci a reprezentat mai degraba o încălcare a "dreptului la justiție", analizat din punctul de vedere al "dreptului de acces", mai exact, al dreptului de a sesiza o instanța (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Philis împotriva Greciei din 27 august 1991, seria A nr. 209, pag. 20, alin. 59).
În Hotărârea sa Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997 (Colectie de hotărâri și decizii, 1997-II, pag. 495), Curtea a admis plângerea reclamanților, prin care se arata ca refuzul autorităților administrative de a se conformă hotărârilor Consiliului de Stat a încălcat dreptul lor la o protecție judiciară efectivă a unui drept civil, incalcand astfel art. 6 alin. 1. Reamintind jurisprudenta sa constanta, în sensul că art. 6 consacra "dreptul la justiție", Curtea a arătat:
"Cu toate acestea, acest drept este iluzoriu atunci când ordinea juridică interna a unui stat contractant permite ca o hotărâre judiciară definitivă și obligatorie sa rămână fără efect, prejudiciind astfel una dintre părți. Într-adevăr, ar fi de neconceput ca art. 6 alin. 1 sa descrie în detaliu garanțiile de procedura acordate părților - echitate, publicitate și celeritate - și sa nu protejeze executarea hotărârilor judecătorești; o interpretare a art. 6, în sensul că el vizează exclusiv dreptul de acces la instanța și garanțiile procedurale, ar risca sa creeze situații incompatibile cu principiul preeminentei dreptului pe care statele contractante s-au angajat sa-l respecte, o dată cu ratificarea convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Golder împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, pag. 16-18, alin. 34-36). Executarea unei hotărâri pronunțate de o instanța trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă din <<procedura>> în sensul art. 6; de altfel, Curtea s-a pronunțat în acest sens (a se vedea hotărârile Di Pede împotriva Italiei și Zappia împotriva Italiei din 26 septembrie 1996, Colecția de hotărâri și decizii, 1996-IV, pag. 1.383-1.384, alin. 20-24 și, respectiv, pag. 1.410-1.411, alin. 16-20)." (Hotărârea Hornsby mai sus citata, pag. 510, alin. 40).
Atunci când circumstanțele cauzei sunt diferite, mi se pare ca se aplică un rationament analog. Dreptul unui justițiabil de a se adresa instanțelor ar fi și el iluzoriu, dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să fie anulată de Curtea Suprema de Justiție în urma unui recurs introdus în orice moment de procurorul general. Cu atât mai mult cu cat hotărârea pronunțată de Judecătoria București este nu numai definitivă și executorie, ci a fost și executată de autoritățile care au dispus punerea în posesie cu câteva luni înaintea introducerii recursului în anulare.
Sunt de acord ca principiul securității raporturilor juridice are o importanța fundamentală; totuși, atunci când, ca în cazul de fața, încălcarea acestui principiu se datorează posibilității de a anula, fără limita în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată, apreciez ca încălcarea trebuie considerată ca o infrangere a "dreptului la justiție" garantat de art. 6 din convenție.
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.