Decizia nr. 455/2024
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 452 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, precum și ale art. 8 alin. (1) și ale art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 95/2006 14 aprilie 2006 (prevederi anume) privind reforma în domeniul sănătății
Marian Enache
- președinte
Mihaela Ciochină
- judecător
Cristian Deliorga
- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu
- judecător
Gheorghe Stan
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Elena-Simina Tănăsescu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Simina Popescu-Marin
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 452 alin. (4) din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătății, precum și ale
art. 8
și ale
art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , excepție ridicată de Bogdana Laura Alina Elisei-Uzun în Dosarul nr. 410/43/2016/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.989D/2020.
2.
La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3.
Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul este la al doilea termen de judecată. La primul termen de judecată, din data de 17 septembrie 2024, având în vedere cererea formulată de autoarea excepției, a fost acordat un nou termen, pentru data de 15 octombrie 2024, în vederea asigurării dreptului la apărare. Totodată, învederează Curții că autoarea excepției a transmis la dosar note scrise în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate.
4.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În esență, arată că nu pot fi reținute criticile de neconstituționalitate formulate prin raportare la dispozițiile
art. 1 alin. (3)
și
(5) din Constituție , deoarece aspectele esențiale referitoare la răspunderea disciplinară trebuie reglementate prin lege, însă normele de aplicare pot fi stabilite prin acte juridice cu forță inferioară legii. În acest sens, invocă, ad similis, deciziile Curții Constituționale
nr. 658 din 15 decembrie 2022
și
nr. 213 din 30 martie 2021 . Totodată, precizează că nu este încălcat dreptul fundamental la apărare, de vreme ce, astfel cum este reglementat de
art. 24 din Constituție , acesta vizează posibilitatea de a se apăra în cadrul unui proces, în fața unei instanțe judecătorești. Referitor la criticile de neconstituționalitate formulate cu privire la dispozițiile criticate din legea contenciosului administrativ, arată că acestea sunt inadmisibile.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
5.
Prin Încheierea din 8 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 410/43/2016/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 452 alin. (4) din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătății, precum și ale
art. 8
și
18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 . Excepția a fost ridicată de Bogdana Laura Alina Elisei-Uzun într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului împotriva unei hotărâri judecătorești prin care a fost respinsă cererea privind anularea unor prevederi din Statutul Medicilor din România.
6.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că prevederile legale criticate sunt neconstituționale deoarece generează un „cadru juridic“ arbitrar, ostil și obstacular pentru efectivitatea soluționării plângerilor victimelor în materia răspunderii disciplinare a medicilor, cadru general obligatoriu și pentru instanțele judecătorești.
7.
Astfel, se arată că prevederile
art. 452 alin. (4) din Legea nr. 95/2006
permit, contrar principiului separației puterilor în stat, ca procedura judecării cauzelor disciplinare să fie reglementată nu prin lege, de Parlament, ca unică autoritate legiuitoare, ci printr-un act administrativ (statut), de către un organ administrativ. De asemenea, prevederile legale criticate permit, în mod neconstituțional, ca procedura judecării cauzelor disciplinare să nu fie reglementată prin lege organică, după principiile
contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale, și să nu cuprindă garanții ale drepturilor constituționale la apărare și la un proces echitabil, lăsând organului administrativ reglementarea în mod partizan a acestei proceduri.
8.
Totodată, dispozițiile legale criticate sunt contrare
art. 20 din Constituție , prin încălcarea
art. 2 paragraful 1 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care recunoaște dreptul la un remediu eficient în materie disciplinară în cazul decesului pacientului spitalizat. Se arată că obligația statului în raport cu
art. 2 din Convenție
nu poate fi considerată îndeplinită decât dacă mecanismele de protecție prevăzute (inclusiv răspunderea disciplinară) funcționează efectiv și eficient în practică. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că din conținutul complex al dreptului la viață consacrat de
art. 2 din Convenție
fac parte și dreptul cetățenilor la un remediu disciplinar efectiv care să permită accesul neîngrădit la procedura disciplinară, investigarea amănunțită a plângerii și angajarea răspunderii disciplinare a medicilor vinovați de neglijență medicală; or, dreptul la un remediu disciplinar efectiv este flagrant vătămat prin reglementările legale criticate ca fiind neconstituționale, deoarece acestea lasă libertate totală, abuzivă și arbitrară organului administrativ, spre a reglementa el însuși procedura de judecată.
9.
De asemenea, în condițiile lipsei oricăror garanții legale pentru efectivitatea plângerii victimelor, prevederile legale criticate încalcă
art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție , întrucât sunt discriminatorii pentru reclamanții-victime ale abaterilor disciplinare ale medicilor, aceștia fiind lipsiți de absolut orice drepturi procedurale în comparație cu cei reclamați, care sunt privilegiați.
10.
În plus, prevederile legale criticate nu prevăd absolut nicio garanție de independență (obiectivă și subiectivă) pentru membrii organului jurisdicțional, care sunt astfel vădit părtinitori în favoarea colegilor lor medici.
11.
În opinia autoarei excepției, se încalcă și
art. 13
coroborat cu
art. 2 paragraful 1
și
art. 6 paragraful 1 din Convenție
și
art. 4 din Protocolul nr. 7
adițional la Convenție pentru că se împiedică recursul efectiv, care să asigure dreptul la un remediu disciplinar efectiv în cazul răspunderii medicilor. Lipsa recursului efectiv este evidențiată de împiedicarea, prin
art. 459 din Legea nr. 95/2006 , a titularilor plângerilor disciplinare de a se adresa instanțelor judecătorești împotriva deciziilor comisiilor de disciplină ale Colegiului Medicilor din România, iar prin rămânerea definitivă a deciziilor la nivelul organului administrativ victimele sunt blocate și nu mai pot uza de calea penală, întrucât s-ar încălca principiul ne bis in idem, medicul disculpat disciplinar nemaiputând fi inculpat pentru aceeași faptă, pe baza unei alte proceduri.
12.
Se mai susține că dispozițiile legii sunt neconstituționale în măsura în care plângerea disciplinară a rudelor de gradul I ale pacientului decedat poate fi respinsă ca urmare a refuzului acestora de a se supune unei proceduri descurajante orale, inchizitoriale, care le încalcă dreptul fundamental de a nu fi supuse la suferințe psihice legate de decesul rudei lor, sens în care sunt invocate dispozițiile
art. 53 din Constituție
și ale
art. 8 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
13.
Referitor la dispozițiile
art. 8
și
18 din Legea nr. 554/2004 , se susține, în esență, că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care ar constitui temeiul unui fine de neprimire a acțiunii prin care se solicită obligarea autorității publice să emită un act administrativ normativ de modificare/completare a prevederilor actului administrativ normativ precedent, care a fost emis contrar legii și/sau prin exces de putere.
14.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 452 alin. (4) din Legea nr. 95/2006
este întemeiată. Reține că norma este neconstituțională, întrucât procedura disciplinară reprezintă un aspect esențial al raportului de muncă al medicului, iar
art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituție
prevede că regimul general privind raporturile de muncă se reglementează prin lege organică. Prin urmare, norma atacată pe calea excepției de neconstituționalitate încalcă
art. 1 alin. (4) din Constituție
referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat (prin delegarea unei competențe ce aparține în exclusivitate legiuitorului către un organism profesional), precum și
art. 1 alin. (5) din Constituție , în componenta sa referitoare la previzibilitatea legii. Instanța judecătorească invocă jurisprudența Curții Constituționale ( Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014 ,
Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015
și
Decizia nr. 803 din 24 noiembrie 2015 ), potrivit căreia actele de reglementare secundară au, de obicei, un grad sporit de instabilitate, suportând schimbări succesive în timp, iar omisiunea deliberată de reglementare la nivel de normă primară a procedurii disciplinare și delegarea atribuțiilor de a stabili aceste norme Colegiului Medicilor determină o stare de incertitudine juridică, având consecințe prejudiciabile asupra drepturilor persoanelor. Ținând seama și că actele administrative cu caracter normativ pot fi emise numai pe baza și în executarea legii, ele ar trebui să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise, neputând conține soluții normative care să înlocuiască legea. De asemenea, instanța judecătorească apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 8
și
18 din Legea nr. 554/2004
este neîntemeiată. Reține că a fost invocată încălcarea
art. 1 alin. (3)-(5) , a
art. 11 alin. (1) și (2) , a
art. 15 alin. (1) , a
art. 16 alin. (1) și (2) , a
art. 20
și
21 , a
art. 61 alin. (1) , a
art. 24 alin. (1) , a
art. 52 alin. (1) și (2) , a
art. 53 ,
124
și
126 din Constituție , raportat la
art. 2 paragraful 1
și
art. 6 paragraful 1 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, însă nu au fost prezentate argumente concrete în sprijinul celor invocate. Dimpotrivă, soluțiile normative cuprinse în
art. 8
și
18 din Legea nr. 554/2004
sunt în acord cu
art. 1 alin. (4) din Constituție , care impune inadmisibilitatea cererii de obligare a autorității publice pârâte la a statua infralegislativ în sensul cerut de titularul acțiunii în contencios administrativ.
15.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
16.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse de autoarea excepției, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
17.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
18.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile
art. 452 alin. (4) din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătății, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, precum și ale
art. 8
și
18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.
19.
Din analiza considerentelor încheierii de sesizare și a notelor scrise ale autoarei excepției rezultă că, referitor la
art. 8 din Legea nr. 554/2004 , criticile de neconstituționalitate vizează doar
alin. (1)
al acestui articol și, în consecință, Curtea reține ca obiect al excepției aceste prevederi legale.
20.
Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins:
–
Articolul 452
alin. (4) din Legea nr. 95/2006 : „Procedura judecării abaterilor este prevăzută în Statutul Colegiului Medicilor din România.“;
–
Articolul 8
alin. (1) din Legea nr. 554/2004 : „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la
art. 2 alin. (1) lit. h) , poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.“;
–
Articolul 18
din Legea nr. 554/2004 :
Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.
Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.
În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
Atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcție de starea de fapt, instanța poate:
a)
dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;
b)
obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;
c)
impune uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații;
d)
suplini consimțământul unei părți, când interesul public o cere;
e)
obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale.
Soluțiile prevăzute la alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere.
În toate situațiile, instanța poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate, un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2).
21.
În opinia autoarei excepției, prevederile de lege ce formează obiectul excepției contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în
art. 1 alin. (3)-(5)
privind statul român,
art. 11 alin. (1) și (2)
privind dreptul internațional și dreptul intern,
art. 15 alin. (1)
privind universalitatea,
art. 20
referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,
art. 16 alin. (1) și (2)
privind egalitatea în drepturi,
art. 21
privind accesul liber la justiție,
art. 24 alin. (1)
privind dreptul la apărare,
art. 52 alin. (1) și (2)
privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică,
art. 53
privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți,
art. 61 alin. (1)
privind rolul Parlamentului,
art. 124
privind înfăptuirea justiției și
art. 126
privind instanțele judecătorești.
22.
De asemenea, sunt invocate prevederile
Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
cuprinse în art . 2 paragraful 1
privind dreptul la viață,
art. 6 paragraful 1
privind dreptul la un proces echitabil,
art. 13
privind dreptul la un remediu efectiv, precum și prevederile
Protocolului nr. 7 la Convenție
cuprinse în
art. 4
privind dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă.
23.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile
art. 452 alin. (4) din Legea nr. 95/2006
stabilesc că, în cazul medicilor, procedura judecării abaterilor disciplinare este prevăzută în Statutul Colegiului Medicilor din România (CMR).
24.
În același timp, Curtea reține că prevederile de lege criticate fac parte din secțiunea 6: Răspunderea disciplinară, cuprinsă în capitolul III, intitulat Organizarea și funcționarea CMR, din
Legea nr. 95/2006 , care prin dispozițiile art. 450-459 reglementează răspunderea disciplinară a medicilor, prevăzând, în esență, posibilitatea formulării unei plângeri împotriva unui medic la colegiul al cărui membru este acel medic; organizarea și funcționarea comisiei de disciplină de la nivelul colegiului teritorial și a Comisiei superioare de disciplină de la nivelul CMR, reguli privind membrii comisiilor; sancțiunile disciplinare; examinarea dosarului cauzei disciplinare de către comisia de disciplină de la nivelul colegiului teritorial; dreptul persoanei fizice sau juridice care a făcut sesizarea de a fi informată cu privire la soluționarea cauzei de către comisia de disciplină de la nivelul colegiului teritorial; posibilitatea contestării deciziei acestei comisii de către medicul sancționat, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătății, președintele colegiului teritorial sau de către președintele Colegiului Medicilor din România la Comisia superioară de disciplină; termenul în care poate fi pornită acțiunea disciplinară și dreptul medicului sancționat de a ataca în contencios administrativ decizia de sancționare dată de Comisia superioară de disciplină.
25.
În consecință, Curtea reține că
trasează reguli esențiale privind răspunderea disciplinară a medicilor, în timp ce aspectele de ordin procedural privind judecarea abaterilor disciplinare sunt, potrivit opțiunii legiuitorului, lăsate la nivelul de reglementare al unui act normativ de reglementare secundară, susceptibil a fi supus controlului judecătoresc de legalitate pe calea contenciosului administrativ.
26.
Curtea observă că însăși
conferă CMR posibilitatea de a adopta reglementări prin care să aducă la îndeplinire rolul său privind monitorizarea și controlul exercitării profesiei de medic, astfel cum acesta este consacrat de
art. 379 din lege . În acest sens, relevante sunt și dispozițiile din
care instituie pentru Adunarea generală națională - organ de conducere la nivel național al CMR - atribuția de a adopta Statutul Colegiului Medicilor din România [ art. 433 lit. a)]
și cele care stabilesc atribuția Consiliului național al CMR de a elabora Statutul Colegiului Medicilor din România, precum și proiectele de modificare a acestuia.
27.
În acest context, Curtea precizează că, potrivit dispozițiilor
art. 34 alin. (3) din Constituție , controlul exercitării profesiilor medicale se stabilește „potrivit legii“. În consecință, Curtea reține că Legea fundamentală nu impune reglementarea prin lege a controlului exercitării profesiilor medicale, ci lasă legiuitorului libertatea de a stabili reguli privind acest control, evident cu respectarea principiilor și normelor constituționale.
28.
Prin urmare, nu pot fi reținute criticile de neconstituționalitate formulate prin raportare la dispozițiile
art. 1 alin. (4) din Constituție
referitoare la principiul separației și echilibrului puterilor în stat, pe considerentul invocat de autoarea excepției, potrivit căruia o competență obligatorie a Parlamentului, aceea de a reglementa prin lege organică în materia procedurii judecării abaterilor disciplinare, în cazul medicilor, ar fi fost în mod neconstituțional delegată Colegiului Medicilor din România.
29.
De asemenea, Curtea observă că, în jurisprudența sa (a se vedea
Decizia nr. 871 din 10 iulie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, și
Decizia nr. 222 din 13 martie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 15 mai 2012), instanța de contencios constituțional a reținut că răspunderea disciplinară a medicilor își are temeiul în obligațiile ce izvorăsc din prevederile legilor și regulamentelor profesiei medicale, ale Codului de deontologie medicală și ale regulilor de bună practică profesională, ale Statutului Colegiului Medicilor din România ori ale deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, obligații a căror nerespectare prejudiciază onoarea și prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România. Prin urmare, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte, și categoria profesională din care face parte sau reprezentantul acestei categorii, Colegiul Medicilor din România, ale căror interese sunt prejudiciate, de cealaltă parte.
30.
Acest cadru al răspunderii disciplinare justifică soluția legislativă criticată care consacră dreptul de a ataca în justiție decizia Colegiului Medicilor din România doar pentru medicul sancționat prin această decizie.
31.
Aceasta nu are însă semnificația restrângerii dreptului persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obține în justiție repararea drepturilor sau intereselor sale vătămate prin conduita medicului. În acest sens, trebuie observat că
art. 442 din Legea nr. 95/2006
[devenit
art. 450 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 , republicată] prevede că „Răspunderea disciplinară a membrilor CMR, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă, conform prevederilor legale“.
32.
Din analiza ansamblului normelor legale dedicate problematicii în discuție și având în vedere considerentele reținute în jurisprudența sa, antereferită, Curtea constată că prevederile legale menționate oferă suficiente elemente care să configureze un cadru clar și previzibil privind răspunderea disciplinară a medicilor, fiind respectate exigențele deduse din prevederile
art. 1 alin. (5) din Constituție .
33.
Referitor la invocarea în cuprinsul opiniei instanței judecătorești a considerentelor și soluțiilor cuprinse în jurisprudența Curții Constituționale ( Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014,
Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015,
Decizia nr. 803 din 24 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 18 ianuarie 2016), Curtea precizează că prin deciziile menționate a fost constatată neconstituționalitatea unor prevederi legale care vizau o categorie profesională al cărei statut este de rang constituțional (funcționari publici).
34.
Or, astfel cum dispune
art. 381 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 , medicul nu este funcționar public și nu poate fi asimilat acestuia. O asemenea soluție legislativă, instituită de legiuitor având în vedere natura profesiei de medic și obligațiile fundamentale ale medicului față de pacientul său, plasează, fără echivoc, categoria profesională a medicilor în afara categoriei profesionale a funcționarilor publici, analizată din perspectiva dreptului administrativ. Așadar, în lumina prevederilor legale evocate, Curtea reține că medicul nu este funcționar public, iar profesia de medic nu beneficiază de un statut constituțional.
35.
În consecință, întrucât vizează o ipoteză juridică distinctă, Curtea constată că în prezenta cauză nu pot fi aplicate mutatis mutandis considerente reținute de Curtea Constituțională în deciziile
nr. 392 din 2 iulie 2014 ,
nr. 637 din 13 octombrie 2015
și
nr. 803 din 24 noiembrie 2015 , precitate.
36.
Referitor la critica de neconstituționalitate formulată în raport cu
art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție , invocată din perspectiva unei discriminări a persoanei care sesizează presupusa abatere disciplinară săvârșită de medic, pe de o parte, și medicul vizat, pe de altă parte, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută, fiind impropriu să se pună problema instituirii unui tratament juridic discriminatoriu prin prisma unor comparații între persoane aflate în ipoteze juridice distincte.
37.
În ceea ce privește critica de neconstituționalitate formulată prin raportare la dispozițiile
art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituție , Curtea reține că, potrivit normei constituționale de referință, regimul general privind raporturile de muncă se reglementează prin lege organică. Or, procedura judecării abaterilor disciplinare în cazul medicilor nu se circumscrie domeniului privind regimul general al raporturilor de muncă, în sensul dispozițiilor constituționale antereferite. Prin urmare, Curtea constată că aceste norme fundamentale nu au incidență în cauză.
38.
Întrucât, prin conținutul lor normativ, prevederile de lege criticate nu pun în discuție restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale, Curtea constată că dispozițiile
art. 53 din Constituție
nu sunt incidente în cauză.
39.
De asemenea, Curtea subliniază că aspectele referitoare la interpretarea și aplicarea normelor juridice nu pot fi supuse controlului de constituționalitate, fiind, în caz de litigiu, de competența instanțelor judecătorești.
40.
În consecință, reținând că reglementarea procedurii judecării abaterilor disciplinare prin statutul adoptat de Colegiul Medicilor din România nu este de natură să se convertească într-un viciu de neconstituționalitate, Curtea urmează să respingă ca neîntemeiate criticile de neconstituționalitate formulate cu privire la dispozițiile
art. 452 din Legea nr. 95/2006 .
41.
În continuare, referitor la dispozițiile
art. 8 alin. (1)
și ale art.
18 din Legea nr. 554/2004 , Curtea reține că aceste norme juridice au mai fost supuse controlului de constituționalitate, iar prin mai multe decizii (a se vedea, spre exemplu,
Decizia nr. 1.093 din 22 noiembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 18 decembrie 2007,
Decizia nr. 1.210 din 18 decembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 6 februarie 2008,
Decizia nr. 638 din 3 octombrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 7 noiembrie 2006,
Decizia nr. 282 din 17 mai 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 12 august 2022,
Decizia nr. 429 din 4 iulie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 23 octombrie 2019) Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate.
42.
În esență, Curtea a reținut că dispozițiile
art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
reglementează obiectul acțiunii judiciare în fața instanței de contencios administrativ și constituie însăși transpunerea în planul legii organice a prevederilor
art. 52 din Constituție , cu privire la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
43.
În ceea ce privește dispozițiile
art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 , Curtea a constatat că acestea conțin norme procedurale specifice materiei contenciosului administrativ, care nu contravin dispozițiilor constituționale ale
art. 52 alin. (1) , ce oferă persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, posibilitatea de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. De asemenea, Curtea a reținut că textul de lege criticat dă expresie prevederilor
art. 52 alin. (2) din Constituție , care stabilesc că exercitarea acestui drept se face în condițiile și în limitele stabilite prin lege organică.
44.
Distinct de aceste considerente, raportat la criticile formulate în prezenta cauză, Curtea reține că modificarea sau completarea unui act administrativ normativ excedează controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ, fiind de competența instituției emitente.
45.
În consecință, întrucât criticile de neconstituționalitate formulate cu privire la
art. 8 alin. (1)
și art.
18 din Legea nr. 554/2004
nu pot fi reținute, excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.
46.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , al
art. 1-3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d ) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Bogdana Laura Alina Elisei-Uzun în Dosarul nr. 410/43/2016/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile
art. 452 alin. (4) din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătății, precum și ale
art. 8 alin. (1)
și ale
art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 15 octombrie 2024.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Simina Popescu-Marin
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.