Decizia nr. 516/2025

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Asztalos Csaba-Ferenc

- judecător

Mihai Busuioc

- judecător

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dacian-Cosmin Dragoș

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Cristian-Lucian Dumitra

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Laurențiu Sorescu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , excepție ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 745/122/2019 și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.732D/2021.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, invocă

Decizia Curții Constituționale nr. 457 din 22 iunie 2017 . Arată că termenul stabilit de legiuitor este rezonabil și nu aduce atingere dreptului de acces la justiție, fiind aplicabil tuturor persoanelor care beneficiază de drepturi izvorâte din contractul colectiv de muncă.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.

Prin Încheierea din 15 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 745/122/2019, Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii . Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească într-o cauză având ca obiect soluționarea unor cereri de acordare cu titlu gratuit a unui număr de acțiuni potrivit prevederilor contractului colectiv de muncă, formulate de salariați, cauză aflată în etapa procesuală a apelului.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile

art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

sunt neconstituționale, contravenind prevederilor constituționale ale

art. 16 alin. (1)

și ale

art. 41 alin. (5) . Astfel, afirmă că termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în care pot fi formulate acțiuni în justiție în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia este prea scurt prin raportare la termenul de 3 ani pe care îl are la dispoziție salariatul pentru acțiunile privind drepturile derivate din calitatea de salariat și din clauzele contractului individual de muncă.

6.

De asemenea, instanța judecătorească apreciază că nu există niciun raționament obiectiv care să justifice stabilirea unor termene de prescripție substanțial diferite între salariații care au încheiat un contract colectiv de muncă și cei care au încheiat un contract individual de muncă, fiind astfel încălcate prevederile

art. 16 din Constituție

în ceea ce privește dreptul de a acționa angajatorul în instanță în cazul încălcării drepturilor derivate din calitatea acestora de salariați.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile

art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. Examinând motivarea excepției și obiectul cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în realitate, critica formulată vizează doar dispozițiile

art. 268 alin. (1) lit. e) , care privesc contractul colectiv de muncă, astfel că doar acestea urmează să fie supuse controlului de constituționalitate. Dispozițiile de lege criticate au următorul conținut: „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: [...] e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.“

11.

Instanța judecătorească, autoare a excepției de neconstituționalitate, consideră că dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea în drepturi și ale

art. 41 alin. (5)

privind munca și protecția socială a muncii.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile

art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii

reglementează termenul de prescripție în cadrul căruia pot fi formulate cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

13.

Curtea constată că soluția legislativă criticată a mai format obiectul controlului de constituționalitate. Astfel, prin

Decizia nr. 1.007 din 8 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 3 august 2010, Curtea a reținut că legiuitorul se bucură de atributul exclusiv de a stabili normele de procedură aplicabile în fața instanțelor judecătorești, potrivit dispozițiilor

art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală . Existența unor situații deosebite justifică instituirea de către legiuitor a unor norme de procedură derogatorii, care vin să servească intereselor specifice avute în vedere, fără a contraveni accesului liber la justiție. Curtea a mai reținut că rațiunea instituirii unui termen de 6 luni este acela de a asigura restabilirea, cu celeritate, a situației de legalitate în care trebuie să se desfășoare raporturile de muncă, având în vedere natura specifică a acestora. Din această perspectivă, textul de lege nu face decât să vină în sprijinul exercitării dreptului la muncă în limitele constituționale, astfel că, din perspectiva criticii raportate la prevederile

art. 41 din Constituție , excepția este neîntemeiată.

14.

Distinct de cele constatate prin decizia antereferită, Curtea reține că, în ceea ce privește susținerea că textul de lege criticat încalcă prevederile constituționale ale

art. 16 alin. (1)

referitoare la egalitatea în drepturi, autoarea excepției compară termenul de prescripție reglementat de

art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii

cu dispozițiile

art. 268 alin. (1) lit. c)

și

alin. (2) , care reglementează termenul de prescripție de 3 ani în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, respectiv în toate situațiile, altele decât cele prevăzute la

art. 268 alin. (1) din Codul muncii .

15.

Cu privire la această critică, Curtea reține că prevederile

art. 268 din Codul muncii

sunt norme care stabilesc o procedură specială, derogatorie, simplă și urgentă, aplicabilă în cazul cererilor referitoare la conflictele de muncă și adaptată raporturilor de muncă și exercitării dreptului la muncă. Specificul litigiilor de muncă justifică astfel, în mod obiectiv, instituirea unor termene distincte de cele stabilite prin Codul de procedură civilă, al căror obiectiv este, așa cum s-a reținut mai sus, acela de a asigura restabilirea, cu celeritate, a situației de legalitate în care trebuie să se desfășoare raporturile de muncă.

16.

În ceea ce privește termenele de prescripție prevăzute de

art. 268 alin. (1) din Codul muncii , Curtea observă că legiuitorul a reglementat regimul prescripției extinctive în materia conflictelor de muncă stabilind un regim juridic distinct, în funcție de obiectul cauzelor și natura juridică a drepturilor implicate. Astfel, textul prevede termene de prescripție diferite, de la 30 sau 45 de zile, 6 luni, 3 ani sau chiar un termen nelimitat, dar raportat la întreaga perioadă de derulare a contractului de muncă.

17.

Astfel, analizând ipotezele legale comparate de autoarea excepției, Curtea reține că obiectul cauzelor la care se referă dispozițiile

art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii

privește plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și răspunderea patrimonială a salariaților față de angajator. În ceea ce privește dispozițiile

art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii , obiectul conflictelor de muncă privește neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, în timp ce dispozițiile

alin. (2) al art. 268 din Codul muncii

se referă la orice alte situații care pot genera un conflict de muncă, distincte de cele prevăzute de

alin. (1)

al aceluiași articol.

18.

Așa cum s-a reținut mai sus, instituirea unui termen de 6 luni, în ipoteza

art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii , se subordonează obiectivului general al procedurii jurisdicționale în materia conflictelor de muncă de restabilire cu celeritate a situației de legalitate în care trebuie să se desfășoare raporturile de muncă. De asemenea, acest termen este reglementat în considerarea specificului contractelor colective de muncă și al duratei încheierii acestora pe o perioadă determinată, care, conform legii, nu poate fi, de regulă, mai mică de 12 luni și mai mare de 24 de luni [ art. 141 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, în prezent abrogat și preluat de

art. 108 alin. (1) din Legea nr. 367/2022

privind dialogul social, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1238 din 22 decembrie 2022].

19.

Cât privește dispozițiile

art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii , Curtea apreciază că instituirea unui termen de 3 ani pentru soluționarea cauzelor privind drepturile patrimoniale ce decurg din raporturile de muncă are în vedere protecția sporită de care se bucură, potrivit Legii fundamentale, dreptul la muncă și dreptul de proprietate. De asemenea, instituirea termenului general de 3 ani de prescripție a acțiunii se raportează, în acest caz, și la regula potrivit căreia contractele individuale de muncă se încheie, spre deosebire de contractele colective de muncă, pe perioadă nedeterminată [ art. 12 alin. (1) din Codul muncii ].

20.

În sensul celor mai sus reținute sunt relevante cele statuate de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 169 din 19 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2015, paragraful 15, în care a reținut că dreptul la salariu se bucură, în egală măsură, de protecția acordată dreptului la muncă, fiind o componentă a acestuia, dar și de protecția acordată dreptului de proprietate, întrucât reprezintă un „bun“ în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional

la

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, prin

Decizia nr. 356 din 5 iulie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 13 septembrie 2005, Curtea a reținut că munca este considerată un factor esențial pentru existența și propășirea societății umane, iar remunerația aferentă muncii prestate reprezintă pentru cea mai mare parte a membrilor acestei societăți principala, dacă nu chiar unica sursă de subzistență. Astfel, dreptul la muncă este inclus în categoria drepturilor fundamentale ale omului, fiind consacrat ca atare de

Constituție , iar contractul de muncă, instituție juridică prin care este valorificat în principal, beneficiază de o atenție prioritară din partea legiuitorului, materializată în adoptarea unei legislații complexe și unitare, constituind o ramură distinctă de drept, destinată reglementării multitudinii de drepturi și obligații pe care, direct sau mediat, cu titlu principal ori în subsidiar, le generează.

21.

Referitor la dispozițiile

art. 268 alin. (2) din Codul muncii , Curtea reține că acestea nu au în vedere un obiect distinct al conflictelor de muncă, ipoteza legală aplicându-se tuturor situațiilor care pot genera un conflict de muncă. Prin urmare, neputând aprecia asupra importanței obiectului acestor cauze, legiuitorul a optat pentru termenul general de 3 ani.

22.

Având în vedere cele mai sus reținute, Curtea apreciază că nu se poate susține încălcarea

art. 16 alin. (1) din Constituție , referitor la principiul egalității în drepturi, deoarece diferența de regim juridic este justificată de particularitățile fiecărui tip de contract de muncă, respectiv contractul colectiv de muncă și contractul individual de muncă, astfel cum acestea sunt prevăzute în legislația aplicabilă, de obiectul cauzelor și natura distinctă a drepturilor protejate prin cererile formulate în vederea soluționării unui conflict de muncă în fiecare caz prevăzut de

art. 268 din Codul muncii , precum și de finalitatea urmărită de legiuitor.

23.

În jurisprudența sa, prin

Decizia nr. 1.154 din 13 septembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 8 noiembrie 2011, Curtea a reținut, în virtutea dispozițiilor

art. 126 alin. (2) din Constituție , că legiuitorul are dreptul de a opta pentru instituirea unor termene diferite în considerarea deosebirilor ce există între natura și obiectul diferitelor litigii. Aceasta nu contravine nici principiului constituțional al egalității în drepturi, întrucât acest principiu nu presupune uniformitate, astfel încât situația obiectiv diferită în care se află persoanele care se adresează instanțelor judecătorești pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime care izvorăsc dintr-un contract individual de muncă, față de celelalte categorii de justițiabili, justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat. Curtea reține că aceeași concluzie rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza D.H. și alții împotriva Republicii Cehe, paragrafele 175 și 196, și Hotărârea din 18 februarie 2009, pronunțată în Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, paragraful 81), care a statuat, cu valoare de principiu, că „discriminarea“ presupune a trata diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane aflate în situații similare. O asemenea situație intervine în cazul în care distincția în cauză nu urmărește un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

24.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 745/122/2019 și constată că dispozițiile

art. 268 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 23 octombrie 2025.