Decizia nr. 139/2026

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Asztalos Csaba-Ferenc

- judecător

Mihai Busuioc

- judecător

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dacian-Cosmin Dragoș

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Andrei Grigoraș

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Nicolae Sandu în Dosarul nr. 5.765/120/2017 al Tribunalului Dâmbovița - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.782D/2021.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. În susținerea caracterului inadmisibil al excepției, arată că motivele invocate vizează aspecte ce țin de verificarea temeiniciei și legalității probatoriului administrat de organul judiciar, aspecte care excedează competenței Curții Constituționale. În ceea ce privește caracterul neîntemeiat al excepției, susține că, prin

Decizia nr. 289 din 29 mai 2025 , Curtea Constituțională s-a pronunțat deja asupra constituționalității dispozițiilor

art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală , pentru critici similare, statuând că acestea sunt conforme cu prevederile

Constituției .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 30 august 2021, pronunțată în Dosarul nr. 5.765/120/2017, Tribunalul Dâmbovița - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată de Nicolae Sandu într-o cauză penală având ca obiect stabilirea vinovăției autorului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută de

art. 289 alin. (1) din Codul penal , raportat la

art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea

art. 5 alin. (1) din Codul penal .

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile

art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală

sunt constituționale doar în măsura în care nu sunt aplicabile și martorului denunțător. În acest sens, se arată că dispozițiile legale criticate, care permit instanței să dispună citirea depoziției martorului date în cursul urmăririi penale, în condițiile reglementate de

art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală , nu pot fi aplicate martorului denunțător, întrucât, prin prisma calității acestuia, susținerile sale se circumscriu funcției de acuzare. Prin urmare, se susține că aplicarea dispozițiilor criticate martorului denunțător încalcă prevederile

art. 1 alin. (5) din Constituție , întrucât nesocotesc două dintre principiile fundamentale specifice fazei de judecată, prevăzute de

art. 351 din Codul de procedură penală , respectiv oralitatea și nemijlocirea. Se face trimitere la

Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2020 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu privire la cele reținute în sensul că declarațiile martorului denunțător pot fi „asimilate“ unei declarații de martor. Cu privire la dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, se susține că acestea sunt încălcate, de vreme ce, la soluționarea cauzei, instanța poate ține cont de declarația unui martor denunțător audiat exclusiv în cursul urmăririi penale, anterior dispunerii începerii urmăririi penale in personam. Or, în aceste condiții, se susține că acuzatul nu are posibilitatea de a contesta depoziția martorului denunțător. De asemenea, se apreciază că pentru a putea servi ca mijloc de probă, principiul egalității armelor în procesul penal impune ca declarația martorului denunțător să fie obținută în fața instanței de judecată.

6.

Se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, printre care, Hotărârea din 15 iunie 1992, pronunțată în Cauza Lüdi împotriva Elveției, și Hotărârea din 19 decembrie 1990, pronunțată în Cauza Delta împotriva Franței, paragraful 78.

7.

Tribunalul Dâmbovița - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că motivele de neconstituționalitate invocate vizează aspecte ce țin de temeinicia și legalitatea probatoriului administrat în cauzele penale, a căror verificare revine instanțelor judecătorești, în situațiile în care o persoană este menționată în rechizitoriu atât în calitate de martor, cât și în calitate de denunțător.

8.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală , care au următorul conținut: „(7) Dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat declarații în fața organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi și libertăți în condițiile

art. 308 , instanța dispune citirea depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale și ține seama de ea la judecarea cauzei.“

12.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind calitatea legii, precum și ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil și ale

art. 24

privind dreptul la apărare, astfel cum acestea se interpretează, potrivit

art. 11

și

art. 20 alin. (1) din Constituție , și prin prisma exigențelor

art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea, referitor la critica potrivit căreia martorului denunțător nu îi sunt aplicabile prevederile

art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală , reține că, potrivit prevederilor

art. 114 alin. (1)

din același cod, poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Curtea reține că

art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală

prevede că poate fi citată și audiată în calitate de martor orice persoană, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali. În ceea ce privește denunțătorul, Curtea constată că această calitate nu este definită de legiuitor, însă având în vedere prevederile

art. 290 alin. (1) din Codul de procedură penală , denunțătorul este acea persoană care sesizează organele de urmărire penală cu privire la comiterea unei infracțiuni. Prin urmare, noțiunea de „martor denunțător“ nu este definită expres în legislația penală română, ci reprezintă o construcție doctrinară și jurisprudențială derivată din prevederile referitoare la denunț [ art. 290 alin. (1) din Codul de procedură penală ] și din cele referitoare la martor [ art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală ].

14.

Plecând de la aceste premise, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, paragrafele 36, 37 și 39, a statuat că ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului constă în aceea că persoana fizică sau juridică ce formulează denunțul are cunoștință despre săvârșirea unor fapte susceptibile de a constitui infracțiune. Prin urmare, Curtea a apreciat că denunțul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de martor. Astfel, din examinarea dispozițiilor

art. 114 alin. (1)

și ale

art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală , coroborate cu

art. 290 alin. (1)

din același cod, rezultă că legiuitorul nu a instituit o categorie distinctă de martori în funcție de modalitatea de sesizare a organelor judiciare, denunțătorul fiind subsumat noțiunii generale de martor. De asemenea, în ceea ce privește forța probantă a declarației de martor dată de denunțător, Curtea a reținut că, potrivit

art. 103 alin. (1)

din Codul de procedură penală, „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză“.

15.

Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea constată că distincția operată de autorul excepției nu prezintă relevanță juridică, întrucât probele nu au o valoare prestabilită de legiuitor, importanța acestora rezultând exclusiv din aprecierea realizată de instanță prin raportare la ansamblul materialului probatoriu administrat în cauză. În consecință, faptul că, în temeiul

art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală , instanța dispune citirea depoziției martorului date în cursul urmăririi penale, acest martor având și calitatea de denunțător, nu este de natură să confere declarației respective o valoare probatorie prestabilită și nici să afecteze, prin ea însăși, caracterul echitabil al procesului penal.

16.

Curtea reține că dispozițiile

art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală

au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, iar prin

Decizia nr. 322 din 9 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1069 din 12 noiembrie 2020, paragrafele 22-27, instanța de control constituțional a realizat o analiză a textului criticat cu raportare, în baza

art. 20 alin. (1) din Constituție , la dispozițiile

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la interpretarea sa în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obținute în faza instrucției penale nu contravine

art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție , atât timp cât dreptul la apărare este respectat. De aceea, citirea declarațiilor unor martori care au refuzat să depună mărturie în fața tribunalului nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să interogheze persoanele ale căror declarații sunt citite în ședința de judecată (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saïdi împotriva Franței, paragrafele 43 și 44, și Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 și 54). Totodată, pentru a determina dacă admiterea unor astfel de probe este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil, se impune ca mai întâi să se stabilească dacă a existat un motiv temeinic pentru neprezentarea martorului, iar, în măsura în care depoziția unui martor absent este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare, sunt necesare măsuri de contrabalansare suficiente care să permită o apreciere echitabilă și corespunzătoare a fiabilității probelor în cauză. Cerința de a exista un motiv întemeiat pentru a admite depoziția unui martor absent este o chestiune preliminară, care trebuie examinată înainte de a se pronunța dacă proba a fost unică sau decisivă. Astfel, atunci când martorii nu se înfățișează pentru a depune mărturie, există obligația de a verifica dacă absența lor este justificată (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 2015, pronunțată în Cauza Colac împotriva României, paragrafele 43 și 44).

17.

Așa fiind, Curtea a constatat că dreptul suspectului sau al inculpatului de a propune probe și de a contesta temeinicia probelor în acuzare se păstrează în tot cursul urmăririi penale. Astfel, în acord cu

art. 78

și

83 din Codul de procedură penală , avocatul suspectului sau al inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu două excepții (referitoare la utilizarea metodelor speciale de supraveghere ori cercetare prevăzute în

capitolul IV din titlul IV

și la percheziția corporală sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante), poate solicita să fie încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți și are, de asemenea, dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi și libertăți, să formuleze plângeri, cereri și memorii [a se vedea

art. 92 alin. (1) ,

(2)

și

(4) din Codul de procedură penală ]. Totodată, avocatul părților și al subiecților procesuali principali are dreptul să solicite consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv (a se vedea

art. 94 din Codul de procedură penală ). De aceea, în situația în care martorul nu se mai poate prezenta pentru a fi audiat în instanță, punerea în discuție și valorificarea declarației date de acesta în cursul urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legale, nu pot afecta dreptul la apărare al inculpatului, deoarece acesta a avut posibilitatea să cunoască această declarație în cursul urmăririi penale, iar dacă se consideră prejudiciat, poate formula plângere în condițiile

art. 95

raportat la

art. 336 - 339 din Codul de procedură penală . De asemenea, din perspectiva legalității administrării probelor, Curtea a constatat că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu

art. 342 din Codul de procedură penală , în fața judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit

art. 346 alin. (4)

din același cod, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale.

18.

De altfel, soluționarea unei cauze penale în baza unei probe care nu este readministrată de instanța de judecată în fața acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispozițiile

art. 6 din Convenție

referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerința ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în fața persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situații particulare de excepție, cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată și suficientă de a contesta proba și de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 27 martie 2014, pronunțată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153).

19.

Curtea a mai reținut că, potrivit dispozițiilor legale criticate, dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanța de judecată dispune citirea depoziției date de martor în cursul urmăririi penale și ține seama de ea la judecarea cauzei. Așa fiind, reglementarea criticată dă eficiență viziunii Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că o astfel de procedură este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil în măsura în care depoziția unui martor absent nu este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare. Faptul că instanța de judecată ține seama de o astfel de declarație la judecarea cauzei nu înseamnă că își va fundamenta hotărârea de condamnare exclusiv pe aceasta, deoarece, potrivit

art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală , în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate (deci și asupra unei astfel de declarații). Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Practic, prin sintagma „ține seama de ea la judecarea cauzei“, cuprinsă în textul legal criticat, se înțelege faptul că proba respectivă - în măsura în care acuzatul a avut posibilitatea în procedura anterioară să o conteste - este legală și face parte din ansamblul probator care fundamentează hotărârea, neputând fi exclusă din cauza imposibilității audierii de către instanță a martorului care a dat declarații în fața organelor de urmărire penală.

20.

Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Nicolae Sandu în Dosarul nr. 5.765/120/2017 al Tribunalului Dâmbovița - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Dâmbovița - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 februarie 2026.