Decizia nr. 208/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Mariana Trofimescu - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a

Legii nr. 105/1997

pentru soluționarea obiectiunilor, contestațiilor și a plangerilor asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, excepție ridicată de Societatea Comercială "Vipet 38" - S.R.L. din București în Dosarul nr. 1.953/1999 al Curții Supreme de Justiție - Secția de contencios administrativ.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 26 septembrie 2000 și au fost consemnate în Încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 10 octombrie 2000 și apoi pentru datele de 17 octombrie 2000, 24 octombrie 2000 și 25 octombrie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 8 martie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 1.953/1999, Curtea Suprema de Justiție - Secția de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a

Legii nr. 105/1997

pentru soluționarea obiectiunilor, contestațiilor și a plangerilor asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, excepție ridicată de Societatea Comercială "Vipet 38" - S.R.L. din București într-o cauza având ca obiect contestarea de către aceasta societate a legalității și temeiniciei unui proces-verbal încheiat în temeiul

Legii nr. 105/1997

de Administrația financiară a sectorului 3 București.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca procedura administrativă instituită prin

Legea nr. 105/1997

pentru soluționarea obiectiunilor, contestațiilor și a plangerilor asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, încalcă prevederile constituționale ale art. 48 alin. (1) și (2), ale art. 24, 21, ale art. 16 alin. (2), ale art. 49 și ale art. 11, precum și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, cu privire la încălcarea prevederilor art. 48 din Constituție se arata ca vătămarea dreptului persoanei se produce prin actul administrativ de control sau de impunere ce se întocmește de către organele Ministerului Finanțelor act care nu poate fi contestat în justiție. Potrivit art. 9 din legea criticata, persoana al carei drept a fost vătămat poate sesiza instanța de judecată doar cu privire la decizia Ministerului Finanțelor pronunțată în soluționarea căilor administrative de atac, asa încât obligația stabilită prin actul administrativ de control sau de impunere își păstrează valabilitatea, mentinandu-se deci vătămarea dreptului persoanei. Se considera ca

Legea nr. 105/1997

a fost adoptată ca lege ordinară, incalcandu-se în felul acesta dispozițiile art. 48 alin. (2) din Constituție, care prevăd ca limitele și condițiile exercitării dreptului persoanei vătămate se stabilesc prin lege organică. Se mai arata ca dispozițiile acestei legi contravin dispozițiilor art. 21 din Constituție, prin aceea ca instituie taxa de timbru pentru soluționarea căilor administrative de atac, taxa care uneori este mai mare decât taxa judiciară de timbru, fiind deci de natura sa ingradeasca accesul liber la justiție. De asemenea, se susține ca legea criticata contravine și dreptului la apărare consacrat de art. 24 din Constituție, deoarece soluționarea căilor administrative de atac se realizează fără participarea petentilor. În ceea ce privește încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16, se susține ca prin instituirea căilor administrative de atac Ministerul Finanțelor capata o poziție privilegiată în raport cu petentii, prin faptul ca termenele stabilite de lege pentru depunerea obiectiunilor, contestațiilor și plangerilor sunt termene de prescripție, iar termenele de soluționare a acestora de către organele Ministerului Finanțelor sunt termene de recomandare, a căror depasire nu este sancționată. Absenta unei asemenea sancțiuni contravine, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu se asigura un termen rezonabil pentru judecarea cauzelor. Se apreciază ca prevederile art. 6 din convenție prevalează în raport cu dreptul intern și, în consecința, legea criticata încalcă și dispozițiile art. 11 din Constituție. În sfârșit, se mai susține ca prin conținutul sau

Legea nr. 105/1997

împiedica repararea dreptului vătămat în timp util, ceea ce are ca efect încălcarea art. 49 din Constituție privind restrangerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Curtea Suprema de Justiție - Secția de contencios administrativ apreciază ca excepția de neconstituționalitate a

Legii nr. 105/1997

este neîntemeiată sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 16 și 21 din Constituție, deoarece instituirea procedurii administrativ-jurisdicționale nu inlatura intervenția instanțelor judecătorești, iar principiul egalității în fața legii se referă la cetățeni, iar nu la persoane juridice. Se mai arata ca dispozițiile legii criticate nu încalcă nici prevederile art. 48 din Constituție, care dispun ca limitele și condițiile exercitării dreptului de a sesiza instanța de judecată se stabilesc prin lege organică, întrucât

Legea nr. 105/1997

este, în sensul prevederilor

art. 3 din Legea nr. 29/1990 , legea specială care reglementează procedura administrativă prealabilă în cazul contestarii impozitelor, taxelor și a altor venituri bugetare. Se considera, de asemenea, ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și față de dispozițiile art. 24 și 11 din Constituție, raportate la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții care se referă la proceduri judiciare, iar nu la procedurile administrativ-jurisdicționale care au reguli de desfășurare diferite de cele dintâi.

Potrivit prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se apreciază ca

Legea nr. 105/1997 , care instituie procedura administrativă pentru soluționarea obiectiunilor, contestațiilor și plangerilor privind sumele constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor și competența de soluționare în cadrul acestei proceduri, nu este contrară principiilor liberului acces la justiție și egalității în drepturi a cetățenilor. Se arata, de asemenea, ca potrivit prevederilor

art. 3 din Legea nr. 29/1990 , care este lege organică, cererile formulate în materia impozitelor și taxelor se soluționează de organele și în condițiile stabilite prin lege ordinară, iar

Legea nr. 105/1997

este legea ordinară în acest domeniu, astfel încât nu este încălcat art. 48 alin. (2) din Constituție. În ceea ce privește susținerea referitoare la neconstituționalitatea instituirii unor taxe de timbru în cadrul procedurii prevăzute de legea criticata, se apreciază ca art. 48 din Constituție, invocat ca fiind încălcat, nu prevede sub acest aspect nici o interdicție. În legătură cu contrarietatea dispozițiilor

Legii nr. 105/1997

cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se considera întemeiate argumentele instanței de judecată, sub aspectul "distinctiei dintre procedurile administrativ-jurisdicționale și cele judiciare, acestea din urma făcând obiectul convenției în cauza".

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

Legii nr. 105/1997

pentru soluționarea obiectiunilor, contestațiilor și a plangerilor asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, modificată prin

Ordonanța Guvernului nr. 13/1999 .

Autorul excepției de neconstituționalitate susține ca dispozițiile

Legii nr. 105/1997 , prin care se instituie procedura administrativ-jurisdicțională de soluționare a obiectiunilor, contestațiilor și a plangerilor asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, sunt contrare prevederilor art. 11, art. 16 alin. (2), art. 21, 24, art. 48 alin. (1) și (2) și ale art. 49 din Constituție, precum și prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În esenta, în opinia autorului excepției încălcarea prevederilor constituționale menționate consta în aceea ca legea criticata nu stabilește sancțiuni pentru depășirea de către organele competente ale Ministerului Finanțelor a termenelor de soluționare pe cale administrativă a obiectiunilor, contestațiilor sau a plangerilor formulate de contestatori împotriva actelor de control sau de impunere întocmite de acele organe. În consecința, se apreciază ca "Procedura căilor administrative de atac amana în mod nepermis perioada când partea se poate adresa instanței pentru apărarea dreptului vătămat", "neasigurand un termen rezonabil pentru judecarea cauzelor", ceea ce contravine art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând aceste sustineri ale autorului excepției, Curtea Constituțională constata ca dispoziții referitoare la procedura administrativ-jurisdicțională de soluționare a obiectiunilor, contestațiilor și a plangerilor formulate de contestatori împotriva actelor de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor se regăsesc în

art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 , astfel cum au fost modificate prin

Ordonanța Guvernului nr. 13/1999 .

În conformitate cu

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, aceasta "decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei". Asa fiind, în cauza de fața Curtea Constituțională urmează să se pronunțe numai cu privire la constituționalitatea dispozițiilor

art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 , astfel cum au fost modificate prin

Ordonanța Guvernului nr. 13/1999 , dispoziții al căror conținut este următorul:

- Art. 2: "Împotriva măsurilor dispuse prin procesele-verbale sau prin alte acte ale organelor cu atribuții de control sau de impunere se pot face obiecțiuni care se depun, în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare, la organul care a încheiat procesul-verbal sau alt act al organului cu atribuții de control sau de impunere.

Răspunsul la obiecțiuni se comunică în termen de 15 zile de la înregistrarea acestora, prin hotărâre motivată, semnată de șeful organului care a întocmit procesul-verbal sau care a comunicat actul organului cu atribuții de control sau de impunere.";

- Art. 3: "Împotriva hotărârii se poate depune, în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia, la organele care au emis hotărârea, contestație care se soluționează de direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului București, după caz.

Contestația, împreună cu actele care au stat la baza hotărârii, va fi remisă direcției generale a finanțelor publice și controlului financiar de stat județene sau a municipiului București, după caz, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia.

Contestația adresată direcției generale a finanțelor publice și controlului financiar de stat județene sau a municipiului București, după caz, nu poate avea ca obiect alte sume și alte măsuri decât cele asupra cărora s-au emis hotărâri prin care s-au soluționat obiectiunile.

Contestația se soluționează în termen de 30 de zile de la înregistrarea ei, prin dispoziție motivată, semnată de directorul general.";

- Art. 4: "Împotriva dispoziției date de directorul general al direcției generale a finanțelor publice și controlului financiar de stat județene sau a municipiului București, după caz, se poate face plângere la Ministerul Finanțelor în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia.

Ministerul Finanțelor soluționează plângerea, prin decizie motivată, în termen de 60 de zile de la primirea acesteia." ;

- Art. 5: "Plângerea adresată Ministerului Finanțelor se depune la direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului București, după caz, care o va inainta, în termen de 5 zile, Ministerului Finanțelor, împreună cu documentul original de plată a taxei de timbru și cu dosarul contestației." ;

- Art. 6: "Contestațiile adresate direcțiilor generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat județene sau a municipiului București, după caz, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% la suma contestată, dar nu mai puțin de 10.000 lei, iar plângerile adresate Ministerului Finanțelor sunt supuse unei taxe de timbru de 1% la suma contestată, dar nu mai puțin de 10.000 lei.

Sumele plătite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestației și plângerii, se restituie, la cerere, integral sau parțial, în raport cu admiterea integrală sau parțială a acestora.";

- Art. 7: "Plângerile adresate Ministerului Finanțelor nu pot avea ca obiect alte sume și alte măsuri decât cele asupra cărora s-au emis dispoziții prin care s-au soluționat contestațiile de către direcțiile generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat județene sau a municipiului București, după caz."

Textele constituționale invocate ca fiind incalcate prin dispozițiile criticate sunt, în ordinea indicarii lor de către autorul excepției, următoarele:

- Art. 48: "(1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este indreptatita să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.

(2) Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. [...].";

- Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.";

- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

- Art. 16 alin. (2): "Nimeni nu este mai presus de lege.";

- Art. 49: "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrangerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existenta dreptului sau a libertății.";

- Art. 11: "(1) Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai și cu buna-credința obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."

În susținerea excepției de neconstituționalitate este invocată și încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, al căror conținut este următorul: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa [...]."

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea Constituțională constata următoarele:

În legătură cu legitimitatea constituțională a procedurilor administrativ-jurisdicționale, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituțională a statuat, de principiu, ca instituirea unor astfel de proceduri nu contravine principiilor constituționale.

Curtea Constituțională retine ca existenta unei proceduri prealabile administrativ-jurisdicționale este acceptată și în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenta prin care, în legătură cu aplicarea art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a subliniat ca "Ratiuni de flexibilitate și eficienta, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [...] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele mentionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de traditia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei" (cazul "Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei", 1981).

Având în vedere cele statuate prin Decizia Plenului nr. 1/1994, precum și jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională retine ca instituirea prin lege a unei proceduri administrativ-jurisdicționale nu este, eo ipso, neconstitutionala.

În ceea ce privește însă susținerea potrivit căreia procedura administrativ-jurisdicțională instituită prin

Legea nr. 105/1997

nu asigura un termen rezonabil pentru judecarea cauzelor, Curtea Constituțională constata ca sub acest aspect excepția de neconstituționalitate este intemeiata, urmând să fie admisă, pentru considerentele care urmează.

1. Astfel, în lumina dispozițiilor constituționale ale art. 11, care prevăd ca "(1) Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai și cu buna-credința obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.", precum și în lumina prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție, conform cărora, "Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.", prevederile

art. 2-7 din Legea nr. 105/1997

contravin dispozițiilor art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]."

În jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, în legătură cu aplicarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din convenție, s-a stabilit ca imperativul soluționării cauzei "într-un termen rezonabil" include dies a quo și durata unor asemenea proceduri prealabile sesizării instanței judecătorești (de exemplu, cazurile "Golder contra Regatului Unit", 1975 și "Vallee contra Frantei", 1994), precum și ca "termenul rezonabil" se calculează până la dies ad quem soluționarea finala a cauzei (de exemplu, cazurile "Eckle contra Republicii Federale a Germaniei", 1982 și "Bricmont contra Belgiei", 1986). În sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se considera ca fiind soluționare finala a cauzei pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care doar se recunoaște existenta dreptului (de exemplu, existenta dreptului de a fi despăgubit, în cadrul răspunderii civile), fără a se fi stabilit însă și cuantumul concret al sumei de bani (de exemplu, cuantumul despăgubirii), ceea ce ar presupune un proces separat (în acest sens, cazurile "Guincho contra Portugaliei", 1984, și "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994). De asemenea, aceeași jurisprudenta stabilește ca procedurile pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești nu sunt acoperite de garanția "termenului rezonabil" (cazurile "X contra Regatului Unit", 1981 și "Alsterlund contra Suediei", 1988).

În stabilirea modului în care cerința "termenului rezonabil" este satisfacuta Curtea Europeană a Drepturilor Omului acorda o relevanta specială situației în care, pe parcursul soluționării litigiului, sunt percepute penalități sau dobânzi asupra sumei de bani ce constituie obiectul acestuia, astfel încât întârzierea soluționării procesului are un caracter impovarator pentru reclamant (cazul "Schouten și Meldrum contra Olandei", 1994).

În sfârșit, Curtea Constituțională constata ca cerința ca litigiul să fie soluționat "într-un termen rezonabil" interesează nu numai sub aspectul pur "temporal" al procedurii administrativ-jurisdicționale instituite prin

art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 , ci, în contextul dispozițiilor art. 6 din convenție, cu privire la dreptul la un "proces echitabil", finalitatea acestei locutiuni atrage și conotatia "într-o modalitate rezonabila". De aceea, procedura administrativ-jurisdicțională prevăzută la

art. 2-7 din Legea nr. 105/1997

contravine acestei finalitati, întrucât stabilește trei proceduri intermediare similare ("organele cu atribuții de control sau de impunere", "direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului București", "Ministerul Finanțelor"), care împiedica desfășurarea unui "proces echitabil".

2. Curtea Constituțională constata ca, pe de altă parte, potrivit

art. 10 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

privind executarea creanțelor bugetare, "Obligațiile bugetare stabilite de organele competente, prin documente de verificare sau de constatare, se plătesc în termen de cel mult 15 zile de la data semnării sau a comunicării documentului de verificare sau de constatare, care constituie și înștiințare de plată", iar conform alin. 2 al aceluiași text legal, în redactarea data prin

art. I pct. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 53/1997

pentru modificarea și completarea

Ordonanței Guvernului nr. 11/1996

privind executarea creanțelor bugetare, aprobată și modificată prin

Legea nr. 108/1996 , "Exercitarea căilor de atac la organele competente, de către plătitori, cu privire la stabilirea obligațiilor bugetare, nu suspenda obligația acestora de plată". În temeiul acestor dispoziții, actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, la care se referă obiectiunile, contestațiile și plângerile reglementate prin

art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 , sunt puse în executare înainte de parcurgerea procedurii administrativ-jurisdicționale prealabile stabilite de aceste texte, iar până la obținerea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care se stabilește dacă suma contestată este datorată sau nu, cerința "termenului rezonabil" impus de prevederile art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este satisfacuta. Totodată trebuie avută în vedere și împrejurarea ca de cele mai multe ori, după obținerea unei hotărâri judecătorești prin care se constata nelegalitatea actului de control sau de impunere întocmit de organele Ministerului Finanțelor, este necesară promovarea unui nou proces în justiție, prin care să se ceara actualizarea cuantumului sumei ce trebuie restituită, precum și stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat contestatorului prin lipsirea sa de posibilitatea utilizării acelei sume de bani pe parcursul procesului. Acest nou proces, a cărui durata poate fi comparabila cu durata celui anterior, trebuie analizat - sub aspectul îndeplinirii exigenței "termenului rezonabil" - împreună cu durata celui dintâi proces.

Este adevărat ca

art. 10 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

prevede la alin. 3, în redactarea modificată prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 113/1999 , ca "[...] Ministerul Finanțelor sau, după caz, autoritățile administrației publice locale, prin organele lor competente în soluționarea obiectiunilor, pot dispune, la cererea plătitorului și ținând seama de motivele invocate de acesta, suspendarea obligației de plată la bugetul de stat sau, respectiv, la bugetele locale, până la soluționarea primei cai de atac.", iar

art. 76 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

permite formularea unei contestații la instanța judecătorească, dar suspendarea executării silite nu operează eo ipso, ci se pronunța, asa cum prevede art. 78 alin. 1 din aceeași ordonanța, de către instanța, "[...] la cerere, prin încheiere motivată [...]". Din acest ansamblu de reglementări legale rezultă ca procedura executării creanțelor bugetare, care se caracterizează în mod justificat printr-o deosebită celeritate și eficienta, asigura punerea foarte rapida în executare a actelor de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, la care se referă obiectiunile, contestațiile și plângerile reglementate prin

art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 .

Aceasta înseamnă ca în cea mai mare parte a cazurilor executarea creanțelor bugetare este finalizată anterior parcurgerii procedurii prealabile administrativ-jurisdicționale astfel reglementate, cu consecința ca în momentul în care organele Ministerului Finanțelor desfășoară aceasta procedura subiectul de drept care a formulat obiecțiunea, contestația sau plângerea se vede deja lipsit, după caz, de sume de bani executate din contul sau bancar ori de alte bunuri mobile sau de bunuri imobile din patrimoniul sau, ce au constituit obiectul executării silite.

3. În aceste condiții apare evident ca parcurgerea procedurii prealabile administrativ-jurisdicționale, astfel cum este reglementată în prezent, devine deosebit de împovărătoare și, prin urmare, în discordanta cu conceptul "termen rezonabil" stabilit la art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

4. Pronunțând soluția de constatare a neconstitutionalitatii prevederilor

art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 , astfel cum au fost modificate prin

Ordonanța Guvernului nr. 13/1999 , Curtea Constituțională revine asupra jurisprudenței sale referitoare la constituționalitatea acestor prevederi legale (de exemplu, Decizia nr. 134 din 20 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 9 februarie 1999, și Decizia nr. 50 din 23 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 30 iunie 1999). Curtea observa ca în motivarea acelor excepții de neconstituționalitate nu fusese invocată contrarietatea dispozițiilor

Legii nr. 105/1997

cu prevederile art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la cerința "termenului rezonabil". Pe de altă parte, potrivit

art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare".

5. În sfârșit, ținând seama de prevederile

art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , republicată, potrivit cărora "În exercitarea controlului, Curtea Constituțională se pronunța numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. [...]", precum și de propria jurisprudenta referitoare la limitele competentei sale (de exemplu, Decizia nr. 159 din 10 noiembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 4 februarie 1999), Curtea retine că nu poate îndeplini rolul de "legislator pozitiv" și nici nu se poate substitui legiuitorului pentru înlocuirea, parțială sau totală, a dispozițiilor neconstituționale ale

art. 2-7 din Legea nr. 105/1997

ori pentru selectarea, în vederea declarării ca fiind neconstitutional, a unuia sau a altuia dintre textele legale prin care sunt reglementate cele 3 etape ale procedurii prealabile administrativ-jurisdicționale.

În aceste condiții și având în vedere totodată ca instituirea prin lege a unei asemenea proceduri nu constituie eo ipso o măsura neconstitutionala, nimic nu exclude posibilitatea ca legiuitorul, exercitandu-și atribuțiile constituționale, sa reglementeze din nou procedura prealabilă, anterioară accesului la justiție, dar care, de această dată, să asigure soluționarea cauzei într-un "termen rezonabil".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite în parte excepția de neconstituționalitate a prevederilor

Legii nr. 105/1997

pentru soluționarea obiectiunilor, contestațiilor și a plangerilor asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, modificată prin

Ordonanța Guvernului nr. 13/1999 , excepție ridicată de Societatea Comercială "Vipet 38" - S.R.L. din București în Dosarul nr. 1.953/1999 al Curții Supreme de Justiție - Secția de contencios administrativ, și constata ca prevederile art. 2-7 sunt neconstituționale.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 25 octombrie 2000.