Decizia nr. 63/2025

Articolul 272

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 297/2004 : „(2) Constituie contravenții următoarele fapte: a) nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de autorizare, supraveghere, reglementare și control sau în urma acestora;“;

–

Articolul 274

alin. (1)

și

(3) din Legea nr. 297/2004 :

(1)

Săvârșirea contravențiilor prevăzute la art. 272 și 273^2 se constată de către C.N.V.M. (...)

(3)

La primirea actelor de verificare rezultate în urma activității de autorizare, supraveghere sau control, în situația în care se constată săvârșirea unei contravenții, C.N.V.M dispune aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 273 sau 273^2. De asemenea, prin acte individuale, C.N.V.M. poate dispune extinderea investigațiilor, luarea de măsuri conservatorii și/sau audierea persoanelor vizate de actele de verificare.

–

Articolul 21

^3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 : „Deciziile și orice alte acte administrative emise de A.S.F. se contestă conform

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 , cu modificările și completările ulterioare.“

12.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind principiul legalității, în componenta privind calitatea legii, ale

art. 16

- Egalitatea în drepturi, ale

art. 21

privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale

art. 23 alin. (11)

privind principiul prezumției de nevinovăție și ale

art. 53

- Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, sunt menționate dispozițiile

art. 6 , referitoare la dreptul la un proces echitabil și garanțiile procesuale, inclusiv prezumția de nevinovăție, din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , precum și ale

art. 10

referitor la dreptul oricărei persoane, în deplină egalitate, de a fi audiată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial din

Declarația Universală a Drepturilor Omului .

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că

art. 272 alin. (2) lit. a)

și

art. 274 alin. (1)

și

(3) din Legea nr. 297/2004

fac parte din

titlul X : Răspunderi și sancțiuni și stabilesc, în esență, care fapte intră sub incidența contravențiilor - în speță, nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de autorizare, supraveghere, reglementare și control sau în urma acestora -, precum și autoritatea care este îndrituită cu procedura de stabilire și constatare a contravențiilor și de aplicare a sancțiunilor în această materie - Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), în prezent Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.) (procedură care derogă de la Ordonanța

Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001), iar

art. 21^3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012

face parte din

capitolul IV^1 : Regim sancționator și statuează că deciziile și orice alte acte administrative emise de A.S.F. se contestă conform

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

14.

Având în vedere acest context legislativ, Curtea observă că dispozițiile criticate au mai format obiectul controlului de constituționalitate, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, sens în care sunt, spre exemplu,

Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 15 februarie 2018, și

Decizia nr. 641 din 21 noiembrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 26 septembrie 2024, prin care instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Astfel, prin

Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2017 , precitată, paragrafele 27-29, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 272 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 297/2004 , în raport cu

art. 1 alin. (5) din Constituție , Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, deoarece textele criticate îndeplinesc condițiile de calitate a legii, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu, prin

Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-19, 26 și 27, respectiv cerințele de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, specifice standardului calității legii, precum și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a fost avută în vedere de instanța de contencios constituțional la pronunțarea deciziilor în această materie. În acest context, Curtea a avut în vedere

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, prin care sa statuat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde întro mare măsură de conținutul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. La fel se întâmplă și cu profesioniștii, obișnuiți să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea activității lor. Astfel, poate fi de așteptat ca aceștia să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă.

15.

Ca atare, textele criticate reglementează, în mod clar și precis, conduita pe care trebuie să o urmeze părțile aflate în ipoteza normei legale, respectiv faptul că actele de autorizare, supraveghere, reglementare și control date în aplicarea

Legii nr. 297/2004

trebuie respectate, în caz contrar, persoanelor care se află în ipoteza normei - persoane care sunt profesioniști în domeniul pieței de capital - li se poate atrage răspunderea contravențională, și sunt accesibile, întrucât, după caz, au fost aduse la cunoștință publică prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar între normele legale și cele infralegale există atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conținutul domeniului reglementat, cât și o corespondență sub aspectul forței lor juridice. Destinatarii acestora, având în vedere conținutul normativ, pot avea reprezentarea consecințelor nerespectării lor. În acest context, Curtea a reținut că normele criticate nu pot fi privite prin prisma unei pretinse nerespectări a prevederilor ce reglementează materia redactării actelor normative, acestea fiind în consonanță și cu dispozițiile

Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate mai sus își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

16.

Referitor la problema procedurii de stabilire și constatare a contravențiilor și aplicării sancțiunilor a cărei reglementare se regăsește la

art. 274 alin. (1)

și

(3) din Legea nr. 297/2004 , cu modificările și completările ulterioare, în coroborare cu

art. 21^3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 , raportată la dreptul de acces liber la justiție în materia pieței de capital, prin prisma egalității justițiabililor în funcție de materie, inclusiv cu privire la principiul prezumției de nevinovăție, prin jurisprudența precitată, Curtea a constatat că posibilitatea utilizării căilor de atac este prevăzută împotriva tuturor deciziilor și a oricăror alte acte administrative ale Autorității de Supraveghere Financiară, în condițiile legii, astfel cum reiese chiar din normele supuse controlului de constituționalitate. În acest context, Curtea a învederat că Autoritatea de Supraveghere Financiară a fost înființată prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 , ca autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, independentă, autofinanțată, care își exercită atribuțiile potrivit prevederilor legale, prin preluarea și reorganizarea tuturor atribuțiilor și prerogativelor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, și se substituie în toate drepturile și obligațiile decurgând din toate actele normative, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele, memorandumurile, acordurile și altele asemenea, precum și în toate litigiile în care Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private sunt parte [ art. 1 alin. (1)

și

art. 25 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 ]. De asemenea, Curtea a reținut că, potrivit

art. 7 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 , orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a se adresa instanțelor judecătorești competente dacă se consideră vătămată de aplicarea necorespunzătoare sau de neaplicarea de către A.S.F. a dispozițiilor acestei ordonanțe de urgență, iar, în virtutea

art. 21^3

din același act normativ, deciziile și orice alte acte administrative emise de A.S.F. se contestă conform

Legii nr. 554/2004 , cu modificările și completările ulterioare.

17.

Față de această împrejurare, cu privire la competența de soluționare a litigiilor în materia criticată atribuită instanțelor de contencios administrativ, prin

Decizia nr. 142 din 12 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 15 mai 2015, paragraful 20, Curtea a subliniat că, potrivit prevederilor

art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Întrucât A.S.F. este o autoritate administrativă autonomă, de specialitate și își îndeplinește obiectivele sale prin adoptarea de norme și emiterea de acte individuale, rezultă că actele emise de această instituție sunt acte de autoritate, care intră sub incidența prevederilor

Legii nr. 554/2004 , și, prin urmare, întreaga procedură prevăzută de acest act normativ le este aplicabilă. Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.

18.

Totodată, cu privire la competența de soluționare a litigiilor în materia criticată atribuită instanțelor de contencios administrativ, prin

Decizia nr. 302 din 8 mai 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 9 august 2018, paragrafele 18 și 19, Curtea a reținut că verificarea legalității actelor A.S.F., care sunt acte administrative unilaterale, se face de către o instanță judecătorească, ce se bucură de independență și se caracterizează prin imparțialitate, printr-o procedură care respectă exigențele unui proces echitabil, în condițiile asigurării dreptului la apărare al părților, acestea având posibilitatea de a beneficia de toate garanțiile procesuale pentru a-și valorifica în mod eficient drepturile procedurale. De altfel, Curtea a mai învederat că și în alte materii legiuitorul a instituit competența materială specială a Curții de Apel București (s.n. secția de contencios administrativ), de exemplu, prin dispozițiile

art. 19 alin. (7) din Legea concurenței nr. 21/1996 , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 29 februarie 2016, care prevăd că deciziile adoptate de Consiliul Concurenței în plen vor putea fi atacate în procedura de contencios administrativ la Curtea de Apel București, sau prin dispozițiile

art. 4 alin. (4) , ale

art. 10 alin. (2)

și ale

art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008

privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008, potrivit cărora acțiunea în constatarea calității de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia ori contestația împotriva adeverinței prevăzute la

art. 8 lit. b)

și

art. 9

din aceeași ordonanță de urgență se introduce la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

19.

În acest context, Curtea a reținut că atât procedura de soluționare a plângerilor formulate împotriva proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, ce urmează calea prevăzută de

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , cât și procedura de stabilire și constatare a contravențiilor, de aplicare a sancțiunilor, de contestare a deciziilor și a oricăror alte acte administrative emise de A.S.F., care urmează calea

Legii nr. 554/2004 , așa cum dispun prevederile

art. 21^3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012

și ale celor cuprinse în titlul X: Răspunderi și sancțiuni - în parte referitoare la aplicarea sancțiunilor [spre exemplu,

art. 278 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 , titlu din care face parte și

art. 274 alin. (1)

și

(3)

criticat în cauza de față] -, sunt norme de procedură edictate de legiuitor în virtutea dispozițiilor constituționale ale

art. 61 alin. (1) , potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“, coroborate cu ale

art. 126 alin. (2)

și ale

art. 129 , care statuează cu privire la competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, ce sunt prevăzute numai prin lege, și cu privire la căile de atac, respectiv cu privire la faptul că, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

20.

În ceea ce privește criticile formulate în raport cu

art. 16

și

21 din Constituție , Curtea observă că, în prezenta cauză, în mare parte, acestea sunt deduse din compararea dispozițiilor

Legii nr. 297/2004

și ale

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012

cu cele ale

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 , în ceea ce privește configurarea procedurii de stabilire și constatare a contravențiilor, de aplicare a sancțiunilor, precum și a utilizării căilor de atac în materia pieței de capital. Față de această împrejurare, Curtea observă că, din această perspectivă, critica vizează, mai degrabă, compararea căilor de atac prevăzute de cele două acte normative. Or, cu privire la aspectul comparării unor proceduri judiciare cuprinse în diferite acte normative, Curtea a arătat că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispozițiile și principiile constituționale, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale

Constituției

( Decizia nr. 343 din 24 septembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie 2013).

21.

Cu toate acestea, referitor la procedurile diferite prevăzute de anumite acte normative (astfel cum în discuție sunt puse procedurile prevăzute de

Legea nr. 297/2004

și de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 , raportat la

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 ), în jurisprudența sa, Curtea a arătat că existența unor reglementări diferențiate sub aspectul normelor de procedură în funcție de specificul materiei reglementate reprezintă o particularizare la specificitățile și necesitățile fiecăreia dintre acestea. Stabilirea regulilor procedurale în funcție de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, în toate componentele sale, ține de opțiunea legiuitorului, fiind impropriu să se pună problema încălcării egalității în drepturi, a accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil prin prisma unor comparații între reguli aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, reguli adaptate specificului materiei în care sunt edictate (pentru identitate de rațiune, a se vedea și

Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2022, paragraful 23).

22.

Astfel, prin

Decizia nr. 641 din 21 noiembrie 2023 , referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 16 alin. (1) din Constituție , Curtea a observat că acestea nu sunt afectate prin normele criticate, întrucât, potrivit jurisprudenței sale, nu se poate vorbi despre încălcarea principiului egalității decât atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă. De asemenea, în concordanță cu ceea ce instanța de contencios constituțional a statuat în mod constant, respectiv că egalitatea de tratament presupune în mod necesar identitatea de situații juridice, calificarea unei reglementări ca fiind discriminatorie se justifică doar atunci când pentru situații similare se instituie regimuri juridice diferite pentru persoanele cărora li se aplică (a se vedea

Decizia nr. 432 din 21 octombrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1176 din 13 decembrie 2004). Or, prevederile criticate se aplică deopotrivă, în mod egal, tuturor persoanelor care intră sub incidența acestora și care beneficiază de același tratament juridic.

23.

În ceea ce privește pretinsa contradicție a prevederilor criticate cu dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 , ca urmare a faptului că acestea din urmă stabilesc, de principiu, că plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții suspendă executarea sancțiunilor dispuse prin acesta, fie că sunt principale, fie că sunt complementare, Curtea a reținut că, într-adevăr, această ordonanță reprezintă cadrul general comun în materia privind regimul juridic al contravențiilor, ceea ce nu înseamnă că prin legi speciale, în funcție de valorile sociale ocrotite și de materia reglementată, legiuitorul nu ar putea institui derogări și excepții de la regula generală, întrucât chiar la

art. 5 alin. (4)

din acest act normativ se prevede că „prin legi speciale se pot stabili și alte sancțiuni principale sau complementare“, iar prevederile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

nu dispun de plano suspendarea executării oricăror sancțiuni contravenționale, ci țin seama de anumite elemente prevăzute de lege (spre exemplu, natura și gravitatea sancțiunii contravenționale, partea vătămată care utilizează instituția contestării în materie etc.).

24.

De altfel, și

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

prevede următoarele: (i) în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea autorității publice (în procedura prealabilă) care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond, cererea de suspendare soluționându-se de către instanța judecătorească de urgență și cu precădere, cu citarea părților ( art. 14 ); (ii) posibilitatea solicitării suspendării prin acțiunea principală a executării actului administrativ unilateral, pentru motivele antereferite, care se soluționează după regulile deja amintite; (iii) hotărârea dată cererii de suspendare este executorie de drept, iar introducerea recursului împotriva sa, potrivit

art. 14 alin. (4)

din aceeași lege, nu suspendă executarea.

25.

Referitor la accesul liber la justiție și la dreptul la un proces echitabil, analizat prin prisma

art. 6 paragraful 1 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , precum și la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (spre exemplu, Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38, și Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93). În

Hotărârea din 26 ianuarie 2006 , pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului, care poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, iar în Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, paragrafele 51 și 52, s-a reținut că sunt admise anumite restricții procedurale atât timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanța sa.

26.

De asemenea, cu referire la aplicarea sancțiunilor contravenționale de către autoritățile administrative, accesul liber la justiție și posibilitatea utilizării căilor de atac împotriva actelor prin care se constată și se sancționează contravenții, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 și 27 septembrie 2011, pronunțate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Štefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini Diagnostics - S.R.L. împotriva Italiei, paragraful 58, a reținut că încredințarea către autoritățile administrative a sarcinii de a constata și de a sancționa contravențiile nu este incompatibilă cu

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și trebuie subliniat că este obligatoriu ca partea sancționată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunța asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanțiile prevăzute de

art. 6

cu privire la dreptul la un proces echitabil din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

( Decizia nr. 198 din 28 mai 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 6 iulie 2020, paragraful 20). În acest context, s-a menționat faptul că

art. 6 din Convenție

dispune, printre altele, că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

27.

Față de această împrejurare, Curtea a constatat că prevederile criticate sunt tocmai o aplicare a dispozițiilor convenționale menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, prin prisma

art. 20 din Constituție , coroborate cu prevederile

art. 126

și ale

art. 129 din Legea fundamentală , întrucât, așa cum Curtea a arătat mai sus, prevăd posibilitatea soluționării contestației formulate împotriva deciziei de constatare și sancționare a contravențiilor în materia pieței de capital, urmând procedura contenciosului administrativ, de către o instanță independentă și imparțială, astfel cum sunt instanțele judecătorești stabilite în virtutea

art. 124 din Constituție , potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

28.

Cu privire la critica potrivit căreia, în contencios administrativ, posibilitatea exercitării recursului nu are semnificația asigurării dublului grad de jurisdicție, având în vedere că recursul nu are caracter devolutiv, fapt ce nu conduce la o nouă judecată în fond, ci este o cale de atac care asigură doar un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate, prin

Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 6 februarie 2015, paragrafele 25 și 26, Curtea a reținut că dreptul la două grade de jurisdicție este garantat numai în materie penală, potrivit prevederilor

art. 2 din Protocolul nr. 7

adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , chiar și aici putând fi instituite însă unele excepții de la această regulă. În același sens este și

Decizia nr. 491 din 6 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 13 iunie 2008, prin care Curtea, analizând o critică referitoare la lipsa posibilității de a declara și calea de atac a apelului împotriva hotărârii instanței de contencios administrativ, a reținut că intră în competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești și modalitatea de exercitare a căilor de atac, iar principiul accesului liber la justiție presupune posibilitatea celor interesați de a le exercita, în condițiile stabilite prin lege, astfel încât accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția. Ca atare, niciun text din Constituție nu garantează dreptul la două grade de jurisdicție și nici reglementările internaționale în domeniul drepturilor omului, mai sus menționate, nu garantează dreptul la dublul grad de jurisdicție în cauzele de natură administrativă, ci exclusiv în materie penală.

29.

Referitor la procedura prevăzută de

Legea nr. 554/2004 , în jurisprudența sa, Curtea a reținut că legiuitorul are îndreptățirea constituțională de a considera materia contenciosului administrativ ca fiind una aparte, cu reguli specifice, inclusiv în ceea ce privește stabilirea căilor de atac. În prezent, în lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele. Așadar, ca urmare a acestei noi reglementări, hotărârile primei instanțe date în litigiile de contencios administrativ rămân supuse în continuare recursului ( Decizia nr. 217 din 17 aprilie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 11 iulie 2018, paragraful 19,

Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014 , precitată, paragraful 23, sau

Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 46).

30.

Astfel,

art. 20 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 554/2004 , a cărei procedură este aplicabilă în contestarea deciziilor A.S.F., prevede că hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, iar recursul suspendă executarea și se judecă de urgență. Față de această împrejurare, Curtea a constatat că, prin derogare de la regimul de drept comun prevăzut în Codul de procedură civilă, în contenciosul administrativ, recursul este, în toate cazurile, suspensiv de executare, așadar hotărârea pronunțată în primă instanță, potrivit legii contenciosului administrativ, deși nu este susceptibilă de apel, nu poate fi pusă în executare. În cazul admiterii recursului, instanța casează sentința și rejudecă procesul în fond. Casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanță este permisă o singură dată în cursul unui proces, în două cazuri expres și limitativ prevăzute în

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 , și anume atunci când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul sau dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. Nu se poate dispune casarea cu trimitere dacă judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, în acest caz urmând ca instanța de recurs să caseze sentința și să rejudece litigiul în fond. Prin urmare, partea interesată va avea astfel posibilitatea de a-și realiza o apărare eficientă. De altfel, această opțiune a legiuitorului a fost impusă de exigența soluționării cu celeritate a procesului dedus judecății, aceasta fiind una dintre caracteristicile acțiunii în contencios administrativ (pentru identitate de rațiune, a se vedea

Decizia nr. 217 din 17 aprilie 2018 , paragraful 18, și

Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014 , paragrafele 21 și 24, precitate).

31.

Ca atare, persoanelor interesate să conteste deciziile A.S.F., respectiv autorilor excepției de neconstituționalitate, li se asigură, fără nicio îngrădire, dreptul de a se adresa justiției, cerând anularea deciziilor prin care au fost constatate și sancționate contravențiile prevăzute de cadrul legal în materie, desigur urmând procedura dispusă de normele criticate, respectiv de

art. 278 alin. (1) din Legea nr. 297/2004

și de

art. 21^3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 , care fac trimitere la

Legea nr. 554/2004

și care, așa cum Curtea a arătat deja, instituie atât posibilitatea suspendării executării actului administrativ unilateral, cât și posibilitatea oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată, beneficiind de o judecată în fond, precum și de calea de atac a recursului ce are regimul juridic stabilit prin legea contenciosului administrativ. În contextul dat, este firesc ca acestea să susțină și să dovedească netemeinicia ori nelegalitatea deciziilor contestate (emise ca urmare a constatării contravenției și aplicării sancțiunii aferente), ceea ce reprezintă aplicarea principiului general al procedurii civile, potrivit căruia cel ce face o afirmație în cadrul judecății trebuie să o dovedească (a se vedea, în acest sens, spre exemplu,

Decizia nr. 504 din 5 decembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2014), nefiind convertită într-o încălcare a prezumției de nevinovăție.

32.

Prin urmare, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, iar prin reglementarea criticată legiuitorul a dat efectivitate drepturilor constituționale pretins a fi încălcate, transpunându-le la nivel infraconstituțional prin normele supuse controlului de constituționalitate.

33.

Având în vedere specificul și complexitatea materiei pieței de capital, a operațiunilor cu instrumente financiare, a asigurărilor și reasigurărilor etc., precum și a profesioniștilor care operează în domeniu, legiuitorul a stabilit norme speciale și specifice, atât de constatare și sancționare a nerespectării normelor legale în materie apărute în desfășurarea activităților respective, cât și în ceea ce privește procedura de contestare a actelor de constatare și sancționare a contravențiilor în contextul dat, derogând de la cadrul general prevăzut de

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , fără ca prin această modalitate de legiferare să fie adusă atingere prevederilor constituționale și convenționale menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate.

34.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia menționată mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis și își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

35.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 53 din Legea fundamentală , menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că, potrivit jurisprudenței sale dezvoltate în dinamica controlului de constituționalitate, acestea nu au incidență în cauză, nefiind aplicabilă ipoteza prevăzută de normele constituționale invocate, deoarece dispozițiile criticate nu reglementează cu privire la restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale în sensul prevăzut de textul constituțional ( Decizia nr. 267 din 4 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 25 august 2020, paragraful 26).

36.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihai Fercală, Iulian Stan, Sorin Mihăilă și Elena Mihăilă și de Societatea de Investiții Financiare Transilvania - S.A. din Brașov în Dosarul nr. 435/64/2014* al Curții de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 272 alin. (2) lit. a)

și ale

art. 274 alin. (1)

și

(3) din Legea nr. 297/2004

privind piața de capital, raportate la

art. 21^3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012

privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 februarie 2025.