Decizia nr. 61/2003

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Florentina Balta - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 392 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Mircea Todericiu în Dosarul nr. 6.822/2002 al Tribunalului Cluj - Secția civilă.

La apelul nominal se constata lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată, întrucât art. 392 din Codul de procedură civilă nu încalcă, în nici un fel, dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție. Se arata, totodată, ca, referitor la prevederile legale criticate, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 126/2000 și prin Decizia nr. 297/2001. Prin aceste decizii s-a statuat, în principiu, ca stabilirea unor condiții privind exercitarea unor drepturi, de natura sa împiedice abuzul de drept, nu constituie o ingradire a liberului acces la justiție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 26 iunie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 6.822/2002, Tribunalul Cluj - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 392 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Mircea Todericiu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esenta, ca textul de lege criticat încalcă dispozițiile art. 21 din Constituție care consacra accesul liber la justiție.

În argumentarea sustinerii, autorul excepției considera ca suma de 1.000.000.000 lei, stabilită cu titlu de cauțiune prin încheierea pe care a atacat-o cu apel, împiedica accesul sau liber la instanța judecătorească, întrucât are calitatea de pensionar. Se invoca, în susținerea excepției, hotărârea din 9 octombrie 1979 și cea din 13 mai 1990 ale Curții Europene a Dreptului Omului, care s-a pronunțat "în sensul că articolul 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este încălcat dacă cheltuielile de judecată împiedica accesul liber la justiție" (Cazul Artico versus Italia).

Tribunalul Cluj - Secția civilă considera ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. S-a reținut ca "acest cuantum stabilit pentru cauțiune este în conformitate cu dispozițiile legale, și anume cu art. 392 Cod procedura civilă și proporțional cu debitul datorat de către contestator care consta în 111.419 USD și 62.117.000 lei".

Potrivit prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.

Guvernul considera ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

În acest sens, invoca dispozițiile art 125 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora reglementarea competentei și a procedurii de judecată se face "prin lege". Totodată, apreciază ca "normele conținute de articolul 392 din Codul de procedură civilă, concepute de legiuitor ca o măsura de evitare a abuzului procesual, constituie, asadar, în ansamblul lor, expresia aplicării dispozițiilor constituționale invocate mai sus".

Guvernul susține, de asemenea, ca "autorul excepției își exprima nemultumirea numai cu privire la cuantumul cauțiunii stabilite în speta, ceea ce, evident, nu reprezintă o problemă de neconstituționalitate, ci de aplicare a textului procedural criticat în funcție de datele concrete ale cauzei". Pe de altă parte, Guvernul arata ca "textul art. 392 din Codul de procedură civilă nu se referă și la cuantumul cauțiunii, acesta rămânând de la caz la caz la aprecierea instanței de judecată".

Avocatul Poporului apreciază ca dispozițiile legale criticate se referă, de fapt, la "aplicarea dispozițiilor art. 392 din Codul de procedură civilă, fapt ce intră în competența de soluționare a instanței de judecată". Totodată, precizează, în concluzie, ca dispozițiile legale invocate de autorul excepției "sunt constituționale". În punctul de vedere al Avocatului Poporului se face referire și la jurisprudenta Curții Constituționale, care a stabilit ca "este de competența exclusiva a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești" și ca "judecătorul spune dreptul pentru soluționarea unui litigiu, dar numai în formele și în condițiile procedurale instituite de lege" (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, se precizează ca, în legătură cu constituționalitatea măsurii obligării la plata unei cauțiuni, Curtea s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000, și prin Decizia nr. 297 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 17 ianuarie 2002. Prin aceste decizii s-a statuat ca stabilirea unor condiții privind exercitarea unor drepturi, de natura sa împiedice abuzul de drept, nu constituie o ingradire a liberului acces la justiție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și celor ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 392 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

- Art. 392: "Hotărârea care obliga pe o parte ca sa dea o cauțiune sau un garant va arata și termenul când să se aducă acea cauțiune sau să se înfățișeze acel garant."

Critica de neconstituționalitate se bazează pe susținerea încălcării accesului liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție, text care are următorul cuprins:

- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."

Din examinarea actelor din dosarul cauzei, Curtea retine ca autorul excepției, invocand neconstituționalitatea dispozițiilor art. 392 din Codul de procedură civilă, se referă, în motivarea apelului sau adresat instanței de judecată, atât la instituirea cauțiunii, cat și la cuantumul acesteia, stabilit de instanța, iar nu prin lege. Autorul excepției are în vedere, în mod evident, modul în care instanța a aplicat legea, fixând cauțiunea la suma de 1.000.000.000, pe care o considera exagerata, deși, în punctul sau de vedere, Tribunalul Cluj apreciază ca aceasta este proporțională cu debitul datorat de contestator (111.419 USD și 62.117.000 lei). Acest ultim aspect excede însă controlului de constituționalitate.

Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată. Din examinarea comparativa a textului de lege criticat și a textului constituțional invocat în motivarea excepției, nu rezultă existenta unor elemente de incompatibilitate. Textul de lege criticat nu încalcă dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției.

Curtea Constituțională a mai examinat constituționalitatea unor dispoziții legale (altele decât textul criticat în prezenta cauza), care reglementau cauțiunea, stabilind, de principiu, ca obligarea la plata unei cauțiuni nu este neconstitutionala (în acest sens sunt deciziile Curții Constituționale: nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000; nr. 297 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 17 ianuarie 2002; nr. 235 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 7 noiembrie 2001; nr. 236 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 20 noiembrie 2001; nr. 231 din 10 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 25 noiembrie 2002). În aceste cazuri au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate întemeiate pe invocarea încălcării dreptului de acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție.

Prin aceste decizii s-a reținut, pe de o parte, ca instituirea cauțiunii, ca o condiție a sesizării instanței judecătorești, reprezintă o garanție a exercitării cu bunacredinta a drepturilor subiective, iar pe de altă parte, ca specificul cauțiunii îl constituie restituirea ei reclamantului (contestatorului), cu excepția cazului când cererea a fost respinsă.

În ceea ce privește hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, invocate de autorul excepției (Cazul Artico contra Italiei, 1980, și Cazul Airey contra Irlandei, 1979), Curtea retine ca aceasta jurisprudenta nu este de natura sa conducă la reconsiderarea soluțiilor pronunțate de Curtea Constituțională cu privire la problema de principiu a instituirii unei cauțiuni. Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului se referă la cu totul alte situații, care nu au legătură cu aceasta cauza. Astfel, în cazul Artico contra Italiei, 1980 (cauza penală), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, pe fondul cauzei, ca prevederile art. 6 paragraful 3.c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale au fost incalcate, întrucât, potrivit acestui text, care garantează o apărare efectivă, "aceasta nu este asigurata prin simpla desemnare a unui avocat din oficiu, deoarece acesta poate să moara, să se imbolnaveasca grav, poate să fie împiedicat o lungă perioada sa exerseze sau se poate sustrage de la îndatoririle sale. Dacă sunt avertizate, autoritățile trebuie să-l înlocuiască sau sa-l facă să se achite de sarcina. În speta, dl. Artico nu s-a bucurat de asistența efectivă în fața Curții de Casație". Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reținut, totodată, ca "art. 6 paragraful 3.c) nu face obligatorie acordarea asistenței judiciare decât atunci când interesele justiției o reclama", cerința îndeplinită în cazul dat. În același timp, în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului se subliniaza ca "nu s-ar putea imputa unui stat orice deficienta a unui avocat din oficiu; în speta, Convenția nu cerea mai puține măsuri pozitive din partea autorităților italiene care ar fi trebuit sa înlocuiască avocatul desemnat sau sa-l aducă în situația de a-și îndeplini sarcina". În baza acestor considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în cazul respectiv "existenta unei încălcări a art. 6 paragraful 3.c)" din Convenție.

În cauza Airey contra Irlandei, 1979 (în materie civilă), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit ca "Doamna Airey nu a beneficiat de un drept de acces efectiv la Înaltă Curte pentru a cere o hotărâre de separare de corp", ceea ce constituie o încălcare a articolului 6 paragraful 1 al Convenției. Curtea a mai reținut, în esenta, ca, deși Convenția nu cuprinde nici o clauza cu privire la ajutorul judiciar pentru contestațiile cu caracter civil, prevăzut de art. 6 paragraful 3.c) numai în materie penală, totuși "articolul 6 paragraful 1 poate uneori sa oblige statul să asigure asistența unui membru al baroului când ea este indispensabila pentru un acces efectiv în justiție fie pentru ca legea prescrie reprezentarea de către un avocat, cum legislația naționala a unor state contractante o face pentru diverse categorii de litigii, fie datorită complexității procedurii sau a cauzei".

În concluzie, în primul caz s-a reținut nu încălcarea liberului acces la justiție, ci a dreptului efectiv la apărare în materie penală [a prevederilor art. 6 paragraful 3.c) din Convenție]. În cel de al doilea caz, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea liberului acces la justiție (a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție) doar datorită neasigurarii posibilității de a se recurge la un avocat pentru ca reclamanta sa ceara, în condițiile specifice prevăzute de legislația irlandeza, separarea de corp.

În consecința, Curtea retine ca nici una dintre cele doua hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, invocate de autorul excepției, nu are relevanta în cauza de fața.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 392 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Mircea Todericiu în Dosarul nr. 6.822/2002 al Tribunalului Cluj - Secția civilă.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 11 februarie 2003.