Decizia nr. 99/2003

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Claudiu Stroe în Dosarul nr. 3.355/2002 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocand în acest sens jurisprudenta Curții în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 12 noiembrie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 3.355/2002, Curtea Suprema de Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Claudiu Stroe, contestator recurent în dosarul menționat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate invocate se arata ca dispozițiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, care nu prevăd calea de atac a recursului împotriva unei decizii prin care se respinge contestația în anulare, contravin prevederilor art. 21 și 49 din Constituție, care statuează liberul acces la justiție, respectiv principiul nerestrangerii acestui drept, prevederilor art. 24 din Legea fundamentală, care reglementează dreptul la apărare, precum și dispozițiilor art. 128 din Constituție, care asigura dreptul părților de a exercita căile de atac, în condițiile legii, împotriva hotărârilor judecătorești. De asemenea, autorul excepției considera ca sunt incalcate și prevederile art. 20 alin. (1) din Constituție cu raportare la reglementările din art. 1, art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind obligația de a respecta drepturile omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, public, desfășurat într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe independente și impartiale, respectiv dreptul la un recurs efectiv.

Curtea Suprema de Justiție - Secția penală considera ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece liberul acces la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea unor reguli de procedura pentru desfășurarea procesului și reglementarea căilor de atac sunt de competența exclusiva a legiuitorului. Se mai arata ca textul de lege criticat este în concordanta și cu dispozițiile art. 6 paragraful 1, precum și cu cele ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.

Președintele Camerei Deputaților considera ca dispozițiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală sunt constituționale. Se argumenteaza ca accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar stabilirea procedurii de judecată, inclusiv reglementarea căilor de atac, este de competența exclusiva a legiuitorului ordinar. Instituirea unor reguli speciale, inclusiv cu privire la căile de atac, nu este contrară principiului egalității cetățenilor sau dreptului la apărare, atâta timp cat se asigura egalitatea cetățenilor în utilizarea lor.

Guvernul apreciază ca excepția ridicată este neîntemeiată, deoarece contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, iar ratiunea sa este aceea de a asigura remedierea erorilor ce s-ar putea produce în activitatea instanțelor judecătorești. Întrucât contestația în anulare, ca toate căile extraordinare de atac, reprezintă o prelungire a procesului penal, aceasta trebuie să fie folosită sub un strict control judecătoresc. Se arata ca, în jurisprudenta sa, Curtea Constituțională a statuat ca accesul la justiție nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale și la toate căile de atac. De asemenea, se apreciază ca dispozițiile de lege criticate nu sunt contrare nici prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituție raportate la dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în speta cele ale art. 6 paragraful 1 și ale art. 13, deoarece nu aduc atingere în nici un fel dreptului de a se adresa justiției sau elementelor care caracterizează un proces echitabil.

Avocatul Poporului considera ca dispozițiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală sunt constituționale. Referitor la neconstituționalitatea acestor dispoziții în raport cu art. 1, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se apreciază ca între acestea nu exista contradictii. În acest sens, se arata ca practica europeană a statuat ca prevederile art. 6 din convenție nu sunt aplicabile căilor extraordinare de atac, iar conceptul de "proces echitabil" nu implica în mod necesar existenta mai multor grade de jurisdicție, deci a unor cai de atac împotriva hotărârilor judecătorești, inclusiv cele extraordinare, și posibilitatea exercitării lor de către toate părțile din proces. Dreptul la recurs, prevăzut în art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la convenție, poate fi exercitat de orice persoană declarata vinovata de către o instanța, dar nu pentru toate hotărârile ce se pot da în cursul procesului penal. Totodată, se invoca jurisprudenta Curții Constituționale referitoare la textul de lege criticat.

Președintele Senatului nu a transmis punctul sau de vedere asupra excepției.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Președintelui Camerei Deputaților, Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Sentinta data în contestație este supusă apelului, iar decizia data în apel este supusă recursului." Aceste dispoziții legale privesc căile de atac ce pot fi folosite împotriva hotărârilor judecătorești date în soluționarea contestației în anulare.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține ca acest text contravine dispozițiilor constituționale ale art. 21, art. 20 alin. (1), cu referire la art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 24, 49 și ale art. 128 din Legea fundamentală, deoarece nu prevede nici o cale de atac împotriva deciziei date de instanța de recurs în soluționarea contestației în anulare.

Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată.

Asupra constituționalității dispozițiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, precum și asupra argumentelor invocate în susținerea acestei excepții, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii, dintre care menționăm Decizia nr. 261 din 5 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 5 aprilie 2001, și Decizia nr. 171 din 23 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 16 iulie 2001. Prin aceste decizii Curtea Constituțională, respingând excepțiile ridicate, a subliniat netemeinicia argumentelor invocate în susținerea lor.

Astfel, în Decizia nr. 261/2000, cu privire la contrarietatea dispozițiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală în raport cu art. 21 din Constituție, Curtea a reținut ca în activitatea sa jurisdicțională anterioară a examinat semnificatia principiului liberului acces la justiție. Astfel, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat ca liberul acces la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare și extraordinare de atac, este de competența exclusiva a legiuitorului. Aceasta soluție decurge din dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege", precum și din cele ale art. 128 din Constituție, conform cărora "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

În considerentele aceleiași decizii s-a reținut ca semnificatia art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia accesul liber la justiție nu poate fi îngrădit, este aceea ca nici o categorie sau grup social nu poate fi exclus de la exercițiul drepturilor procesuale prevăzute de lege. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedura, astfel încât accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. Lipsa posibilității de a exercita o cale de atac împotriva încheierii de respingere în principiu a contestației în anulare nu împiedica accesul la justiție, în condițiile în care calea de atac a contestației în anulare poate fi promovata numai după ce au fost exercitate toate căile ordinare de atac prevăzute de lege [în cazurile prevăzute la art. 386 lit. a)-c) din Codul de procedură penală], partea beneficiind de toate gradele de jurisdicție prevăzute de lege.

Curtea a constatat, de asemenea, ca dispozițiile legale criticate sunt în concordanta și cu prevederile art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Aceste considerente sunt valabile și în cauza de fața.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 24 din Constituție, Curtea constata ca imposibilitatea legală de a exercita o cale de atac împotriva încheierii de respingere în principiu a contestației în anulare nu este de natura sa aducă atingere dreptului la apărare, deoarece nu afectează modul în care partea își exercită mijloacele procesuale pentru apărarea sa.

Referitor la susținerea ca prevederile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală contravin dispozițiilor art. 49 din Constituție, Curtea constata ca aceasta nu poate fi reținută, deoarece prin reglementarea legală supusă controlului de constituționalitate nu se restrânge exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți.

În sfârșit, Curtea constata ca este nefondata și susținerea potrivit căreia textul de lege criticat contravine dispozițiilor art. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece conținutul dispozițiilor legale nu are nici o legătură cu obiectul de reglementare al acestei norme juridice internaționale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) și (6) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Claudiu Stroe în Dosarul nr. 3.355/2002 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 6 martie 2003.