Decizia nr. 96/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Simina Popescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminița Nicolescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Camelia-Maria Pancu în Dosarul nr. 34.503/3/2013 (nr. în format vechi 3.042/2014) al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului nr. 1.016D/2015 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cererii formulate de partea Autoritatea Națională pentru Calificări prin care se solicită judecarea cauzei în lipsă.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Precizează că dreptul fundamental la informație are un conținut juridic distinct de dreptul salariatului de a fi informat cu privire la clauzele esențiale ale contractului de muncă și că instituirea termenului de 20 de zile lucrătoare de la data apariției modificării unuia dintre elementele esențiale ale contractului de muncă, pentru încheierea unui act adițional la contract, respectă dispozițiile constituționale privind dreptul la muncă și protecția socială a muncii.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5. Prin Decizia civilă nr. 5.093 din 29 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 34.503/3/2013 (nr. în format vechi 3.042/2014), Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Camelia-Maria Pancu cu prilejul soluționării recursului împotriva Sentinței civile nr. 10.791 din 4 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații împotriva deciziei unilaterale de modificare a contractului individual de muncă.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că, prin

art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, se încalcă atât dreptul la informație, garantat de art. 31 din Constituție, normă de drept care nu prevede nicio limitare sau posibilitate de restrângere sau îngrădire prin prevederi legale cu forță juridică inferioară Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 53/2003

- Codul muncii, care statuează expres, la nivel de principiu al legii, obligația angajatorului de a informa salariatul cu privire la condițiile de muncă și la cuantumul remunerației pe care o va primi. Astfel, prevederile de lege criticate limitează dreptul cetățeanului salariat de a fi informat de către angajatorul, persoana juridică de drept public, asupra condițiilor sau a modificării condițiilor de exercitare a raporturilor de muncă, permițând înfăptuirea unor abuzuri de drept constând în modificarea unilaterală și nenotificată a acestor raporturi și a cuantumului salariului, fără ca salariatul să poată opta, în termen rezonabil, pentru încetarea raporturilor de muncă. Principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii în fața unei instanțe judecătorești nu poate fi aplicabil unor raporturi juridice de natură contractuală, cum sunt cele de dreptul muncii, în care nu legea este pusă în discuție, ci acordul salariatului, manifestat expres prin contractul individual de muncă, de a mai continua sau nu munca și dreptul său de a refuza aplicarea unilaterală a legii de către angajator.

7. Autoarea excepției de neconstituționalitate susține, totodată, că prevederile

art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii instituie două categorii de cetățeni angajați, una care este informată (cei din mediul economic privat) și una care nu este informată (cei care lucrează în sfera publică), producând o discriminare asupra dreptului la muncă al cetățenilor. Lipsa unei informări corecte și în termen rezonabil a angajatului cu privire la incidența și aplicarea în concret a dispozițiilor unei legi de modificare a drepturilor sale salariale încalcă cert dreptul său la informare și îi viciază consimțământul dat pentru executarea unui raport juridic de muncă în anumite condiții cu care a fost de acord și care, de la o anumită dată, nu îi mai sunt aplicabile.

8. În ceea ce privește încălcarea dreptului la muncă, garantat de art. 41 din Constituție, autoarea excepției susține că, prin

art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, se instituie posibilitatea pentru autoritățile publice angajatoare de a nu informa salariatul cu privire la modificarea raportului de muncă și de a modifica unilateral încadrarea în muncă (funcția) și cuantumul drepturilor salariale, fără acordul salariatului. Or, art. 41 din Constituție garantează dreptul persoanei angajate de a munci în anumite condiții alese și însușite de aceasta, pentru un salariu pe care îl negociază și îl cunoaște. Posibilitatea angajatorului de drept public de a modifica unilateral elementele contractului de muncă, fără acordul salariatului, inclusiv în cazul în care salariul se diminuează printr-un act normativ, reprezintă muncă forțată.

9. Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care reține că obligația angajatorului de informare a viitorului salariat sau a salariatului cu privire la clauzele inițiale ale contractului individual de muncă sau cu privire la cele pe care intenționează să le modifice nu este identică cu obligația de informare ce revine autorităților publice. În cazul raporturilor de muncă, informarea este o etapă prealabilă a negocierii dintre angajator și salariat cu privire la elementele raportului de muncă ce va fi stabilit de comun acord între aceștia, raport de drept privat, iar nu de drept public. Cu toate acestea, părțile nu pot negocia încheierea unui contract individual de muncă cu clauze care contravin conținutului minimal instituit de legiuitor în reglementarea dreptului fundamental la protecție a muncii. O astfel de ipoteză ar atrage nulitatea absolută a clauzelor respective. Informarea și negocierea liberă dintre părți sunt permise de legiuitor și pentru situația modificării unor clauze ale contractului individual de muncă, cu respectarea unei exigențe formale de încheiere a unui act adițional la contract într-un termen legal, dar și a exigenței de fond a respectării nivelului minimal al tuturor drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege în sarcina salariatului și angajatorului. Prin excepție de la obligația de informare și de negociere a oricărei modificări a contractului individual de muncă, clauzele lui se pot modifica prin efectul legii, caz în care nu este necesară îndeplinirea vreunei formalități de emitere a unui act unilateral al angajatorului sau de încheiere a unui act adițional la contract. Opțiunea legiuitorului este justificată câtă vreme dreptul fundamental la protecția muncii poate cunoaște reglementări diferite la momente de timp diferite, pe rațiuni de politică socială a statului. Astfel, legiuitorul a recunoscut posibilitatea de a stabili alt conținut al elementelor obligatorii ale raportului de muncă, elemente care produc efecte și asupra contractelor aflate în executare. În categoria acestor elemente se includ, de exemplu: stabilirea salariului minim brut pe țară garantat în plată, stabilirea salariilor pentru personalul plătit din fonduri publice, durata preavizului, durata concediului de odihnă minim etc. Informarea salariatului cu privire la noul conținut al clauzelor contractului său de muncă se produce ca urmare a publicării legii care le reglementează în Monitorul Oficial al României, ceea ce face de prisos orice informare suplimentară din partea angajatorului. În măsura în care salariatul nu este de acord cu executarea contractului individual de muncă în noile condiții, modificate prin efectul legii, fără intervenția angajatorului, are posibilitatea recunoscută de

Legea nr. 53/2003

- Codul muncii de a-l înceta din inițiativa sa.

10. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 41 din Constituție, instanța judecătorească reține că libertatea muncii presupune dreptul persoanei de a alege singură și liberă profesia, dacă muncește sau nu, unde, pentru cine și în ce condiții. Forma sa de exprimare este tocmai caracterul contractual al tuturor formelor raportului juridic de muncă. Libertatea muncii este asigurată prin reglementarea încetării contractului individual de muncă din inițiativa salariatului, fără nicio limitare sau constrângere, cu excepția dreptului la preaviz, în egală măsură fiind garantată prin stabilirea limitativă prin lege a cazurilor și motivelor pentru care încetarea contractului poate avea loc din inițiativa angajatorului.

11. În cazul recurentei, libertatea muncii nu a fost încălcată prin faptul că s-au modificat condițiile de muncă stabilite inițial cu angajatorul, condiții referitoare la funcție și salariu, tocmai pentru că aceasta avea posibilitatea legală de a înceta raportul de muncă, modificat prin efectul legii. Prin emiterea de către angajator a unei decizii de reîncadrare a salariatei, aceasta nu poate pretinde cu temei că a fost constrânsă să presteze munca în noile condiții salariale, calificate drept muncă forțată, după cum nu poate pretinde cu temei că noul salariu, stabilit în baza legii-cadru de salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice, a instituit sclavia, munca fără remunerație.

12. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 17 alin. (5) teza finală din Codul muncii sunt neconstituționale în raport cu dispozițiile art. 31 și art. 41 din Constituție, sens în care arată că informarea și consultarea angajaților reprezintă o măsură de protecție socială a muncii și are drept premisă existența unor raporturi de muncă, plasate, la rândul lor, în sfera de protecție a dreptului la muncă, consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituție. În consecință, obligația legiuitorului de a institui măsuri concrete de informare și consultare a angajaților vizează, din punct de vedere temporal, perioada cuprinsă între începerea și încetarea raporturilor de muncă, astfel încât, în tot acest interval de timp, angajatorul trebuie să se manifeste activ în îndeplinirea cu bună-credință a acestei obligații. Stabilind obligativitatea interpretării drepturilor și libertăților cetățenilor în concordanță cu tratatele internaționale la care România este parte, legiuitorul constituant a impus în mod implicit un nivel de protecție constituțională a drepturilor și libertăților fundamentale cel puțin la nivelul celui prevăzut în actele juridice internaționale. În acest context, reglementarea unei măsuri de protecție socială a muncii într-un tratat internațional, coroborată cu importanța și amplitudinea sa socială, are drept rezultat conferirea dreptului sau libertății prevăzute în cuprinsul Constituției, a unei interpretări în consonanță cu tratatul internațional, cu alte cuvinte a unei interpretări care dezvoltă în mod evolutiv conceptul constituțional. De altfel, potrivit părții I pct. 21 și 29 din Carta socială europeană revizuită adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin

Legea nr. 74/1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, "lucrătorii au dreptul de a fi informați și consultați în cadrul întreprinderii", respectiv "lucrătorii au dreptul de a fi informați și consultați în procedurile de concediere colectivă" [a se vedea art. 17 alin. (3) lit. i) din Codul muncii care prevede condițiile de acordare a preavizului de către părțile contractante și durata acestuia] - ceea ce, prin prisma art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (1) si art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituție, nu poate duce decât la interpretarea dreptului la protecția socială a muncii în sensul că acesta cuprinde ca elemente componente informarea și consultarea angajaților, acestea fiind, astfel, integrate conținutului normativ al dreptului fundamental anterior menționat. Având în vedere cele anterior expuse, apreciază că teza întâi a art. 41 alin. (2) din Constituție are un conținut normativ flexibil tocmai pentru a putea fi adaptat la schimbările social-economice la care este supusă societatea de-a lungul timpului. Această concluzie este susținută și de faptul că teza a doua a aceluiași text constituțional, pentru a defini elementele componente ale dreptului la măsuri de protecție socială a muncii, dezvoltă teza întâi a art. 41 alin. (2) din Constituție, printr-o trimitere generică la lege. Această trimitere la lege permite Curții Constituționale ca, prin jurisprudența sa, să constituționalizeze acele drepturi ale angajaților prevăzute de lege care reprezintă fie o transpunere a unor prevederi din tratate internaționale la care România este parte, fie măsuri de protecție socială a muncii, cu un impact social-economic deosebit. Invocă

Decizia Curții Constituționale nr. 64 din 24 februarie 2015 .

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, având următorul cuprins: "Orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (3) în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adițional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariției modificării, cu excepția situațiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege."

17. În opinia autoarei excepției, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 31 privind dreptul la informație și art. 41 privind munca și protecția socială a muncii.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile

art. 17 alin. (5) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii stabilesc regula privind obligativitatea încheierii unui act adițional la contractul individual de muncă, în cazul modificării elementelor contractului, precum și excepția de la această regulă, pentru situația în care o asemenea modificare este prevăzută expres de lege.

19. Astfel, contrar susținerilor autoarei excepției referitoare la existența unei discriminări între salariații din mediul public și cel privat, în sensul că numai în cazul ultimei categorii există obligația încheierii unui act adițional la contractul individual de muncă în cazul modificării elementelor contractului, Curtea reține că prevederile

art. 17 alin. (5) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii vizează, de principiu, toate raporturile de muncă existente la un moment dat și care sunt modificate în mod expres printr-o lege, indiferent că este vorba de angajați din mediul public sau privat.

20. Curtea constată că această prevedere legală permite legiuitorului să își îndeplinească obligația pozitivă de a crea cadrul legal necesar în care să se desfășoare raporturile de muncă, expresie a dispozițiilor art. 41 din Constituție. Cu alte cuvinte, în reglementarea dreptului fundamental la protecție socială a muncii, legiuitorul are deplina competență de a stabili condițiile minimale ale unui contract individual de muncă. Totodată, informarea și negocierea liberă dintre părțile contractului de muncă sunt permise de legiuitor pentru situația modificării unor elemente ale contractului individual de muncă, cu respectarea exigenței formale de încheiere a unui act adițional la contractul individual de muncă. Prin excepție, elementele contractului individual de muncă se pot modifica prin efectul legii, caz în care nu este necesară îndeplinirea formalității de încheiere a unui act adițional la contract.

21. În același timp, Curtea precizează că există unele cazuri în care legea nu poate interveni în raporturile dintre angajații și angajatorii privați, respectiv în privința cuantumului concret al salariilor ce depășesc cuantumul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, aspect care este exclus în raporturile dintre angajații și angajatorii din mediul public. Asemenea cazuri sunt obiectiv justificate având în vedere că, în raport cu sursa de finanțare a cheltuielilor de personal, angajații din mediul privat nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul public (a se vedea în acest sens,

Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010,

Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, și

Decizia nr. 1.265 din 27 septembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 14 decembrie 2011).

22. De asemenea, prin

Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, Curtea a statuat că, în sfera publică, salariile/indemnizațiile/soldele sunt stabilite în baza legii [a se vedea, în acest sens, și

art. 162 alin. (3) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii], ca act al legiuitorului originar sau delegat, iar angajatorul public nu are competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și totodată limitată de lege. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul sporurilor sau le suprimă, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor două părți contractante pentru a se aplica noile prevederi legale.

23. În același sens, prin

Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Curtea a statuat că ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. Rațiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea.

24. Distinct de acestea, Curtea mai reține că opțiunea legiuitorului pentru soluția legislativă de a nu impune obligația angajatorului de a încheia un act adițional la contractul individual de muncă, în cazul modificării elementelor contractului prin lege, este pe deplin justificată, de vreme ce, odată cu publicarea legii în Monitorul Oficial al României, destinatarul său (în cauza de față, salariatul) are la dispoziție premisele necesare pentru a lua la cunoștință de normele juridice care guvernează raporturile juridice de muncă. Sunt asigurate, astfel, garanțiile necesare îndeplinirii obligației fundamentale de respectare a legilor, astfel cum aceasta este prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".

25. În plus, Curtea observă că

Directiva 91/533/CEE

a Consiliului din 14 octombrie 1991 privind obligația angajatorului de a informa lucrătorii asupra condițiilor aplicabile contractului sau raportului de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene seria L, nr. 288/32 din 18 octombrie 1991, stabilește, prin art. 5 "Modificarea unor elemente ale contractului sau raportului de muncă", că orice modificare a elementelor esențiale ale contractului de muncă trebuie să facă obiectul unui document scris care va fi pus de către angajator la dispoziția lucrătorului cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de o lună de la data la care respectiva modificare are efect. Documentul scris nu are caracter obligatoriu în cazul unei modificări a actelor cu putere de lege, a actelor administrative sau a altor norme obligatorii ori a convențiilor colective menționate în cuprinsul directivei.

26. În aceste condiții, Curtea reține că prevederile

art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii nu îngrădesc dreptul la muncă și nu restricționează sub niciun aspect alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă și, prin urmare, constată că dispozițiile art. 41 din Constituție nu sunt încălcate. Totodată, Curtea nu poate reține ipoteza muncii forțate, invocată de autoarea excepției, atât timp cât libertatea muncii este asigurată și prin aceea că, în măsura în care nu este de acord cu executarea contractului individual de muncă în noile condiții salariale, modificate prin efectul legii, salariatul are posibilitatea de a-l înceta din inițiativa sa, în condițiile prevăzute de

art. 81 din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii.

27. De asemenea, reținând că obligația angajatorului de informare a salariatului cu privire la elementele contractului individual de muncă sau cu privire la cele modificate este distinctă de obligația autorităților publice de informare a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, Curtea constată că, în raport cu dispozițiile art. 31 din Constituție, conținutul normativ al textului de lege criticat nu are legătură cu dreptul fundamental la informație.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Camelia-Maria Pancu în Dosarul nr. 34.503/3/2013 (nr. în format vechi 3.042/2014) al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și constată că prevederile

art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 februarie 2016.