Decizia nr. 153/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel-Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ștefania Sofronea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Mihai Valentin Toderiuc în Dosarul nr. 11.645/3/2015 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.772D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă autorul excepției, prin avocat Adrian Rusu, și partea Societatea "Studiourile Media Pro" - S.A., prin avocat Marius Ezer.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care solicită admiterea acesteia. În acest sens, arată că textul de lege criticat este neconstituțional, deoarece nu permite reangajarea și despăgubirea salariatului în situația în care se constată printr-o hotărâre judecătorească că nu a săvârșit faptele pentru care a fost arestat mai mult de 30 de zile. Consideră că astfel sunt încălcate dispozițiile art. 23 alin. (11), art. 41 alin. (2) și art. 53 din Constituție, precum și ale art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 6 pct. 1 din Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, art. 23 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 15 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De asemenea, invocă jurisprudența Curții Constituționale prin

deciziile nr. 279/2015 ,

383/2005 ,

462/2014 ,

266/2013 ,

775/2014 ,

13/2015 . Arată, în continuare, că textul de lege încalcă prezumția de nevinovăție, precum și dreptul salariaților la protecția socială, și restrânge dreptul la muncă fără respectarea condițiilor impuse de art. 53 din Constituție. Totodată, dispozițiile

art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003

nu respectă garanția de obiectivitate a concedierii, angajatorul putând acționa abuziv. Consideră că se poate face o paralelă cu cele reținute de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 279/2015 .

4. Reprezentantul Societății "Studiourile Media Pro" - S.A. precizează că societatea și-a schimbat denumirea în "Bucharest Film Studios" - S.A. În continuare, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, sens în care arată că

art. 61 din Legea nr. 53/2003

nu se referă la motive de desfacere a contractului de muncă imputabile salariatului și nu are legătură cu vinovăția salariatului, ci cu lipsa acestuia de la locul de muncă pe o perioadă mai mare de 30 de zile. De altfel, amintește că există jurisprudență în materie a Curții Constituționale. Referitor la

Decizia nr. 279/2015 , arată că salariatul aflat în ipoteza art. 61 lit. b) din Codul muncii se află într-o situație diferită față de cea a salariatului care putea fi suspendat în cazul formulării plângerii prealabile de către angajator, întrucât arestarea nu ține de decizia angajatorului și nu e determinată de el. Decizia angajatorului de desfacere a contractului de muncă în cazul concedierii pe o perioadă mai mare de 30 de zile este motivată, sub sancțiunea anulării, de chiar această împrejurare. Dacă se constată la sfârșitul procesului penal că salariatului nu-i sunt imputabile faptele pentru care a fost arestat, acesta are posibilitatea de a recurge la remediile prevăzute de art. 538-542 din Codul de procedură penală, dar aceste remedii nu pot fi puse în sarcina angajatorului, întrucât nu acesta a dispus arestarea. Chiar și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat această situație în cauzele Teodor Octavian Tripon contra României, și Țehanciuc contra României.

5. În susținerea celor arătate, depune note scrise la dosar.

6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată. În acest sens, invocă jurisprudența Curții Constituționale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 19 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 11.645/3/2015, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Mihai Valentin Toderiuc cu prilejul soluționării contestației formulate împotriva deciziei de concediere.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate, care reglementează posibilitatea angajatorului de a concedia salariatul în cazul în care acesta din urmă este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condițiile Codului de procedură penală, încalcă prevederile art. 23 alin. (11), art. 41 și art. 53 din Constituție, întrucât nu prevăd că fapta pentru care a fost arestat angajatul trebuie să aibă legătură cu angajatorul și nici nu reglementează posibilitatea reintegrării și despăgubirii salariatului în cazul constatării nevinovăției sale. Astfel, a accepta ipoteza menținerii deciziei de concediere a salariatului, chiar și în situația când s-a constatat nevinovăția acestuia sub aspect penal, aduce atingere dreptului la muncă, drept care presupune nu doar libertatea alegerii unui loc de muncă, dar și garantarea păstrării acestuia, cu respectarea condițiilor și limitelor constituționale.

9. Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale prin prisma faptului că încalcă prezumția de nevinovăție a salariatului arestat preventiv, întrucât acesta nu mai are posibilitatea de a se reintegra pe același post în caz de achitare sau de pronunțare a oricărei soluții care nu presupune privarea de libertate. Măsura concedierii nu este justificată nici de faptul că angajatorul ar putea fi afectat de lipsa de la locul de muncă a salariatului pe durata arestării, întrucât există și alte situații când în mod obiectiv salariatul nu poate fi prezent la serviciu, așa cum este concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, iar angajatorul nu poate dispune concedierea.

10. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

11. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. În acest sens invocă cele reținute de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003 , potrivit căreia concedierea ca urmare a arestării salariatului nu are, ca ipoteză, vinovăția angajatului pentru săvârșirea unei infracțiuni, ci exclusiv "necesitatea de a preveni efectele prejudiciabile pe care le poate avea pentru angajator absența prelungită a angajatului care, drept urmare, nu își îndeplinește obligația contractuală de prestare a muncii.

12. Dreptul angajatorului de a desface contractul de muncă se întemeiază în acest caz, exclusiv, pe o situație obiectivă, starea de arest a angajatului, care reprezintă o condiție necesară și suficientă pentru luarea măsurii, acest drept fiind independent de existența sau inexistența vinovăției angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a o stabili. Sunt deci lipsite de relevanță natura juridică a măsurii arestării, precum și examinarea vinovăției salariatului în săvârșirea faptei pentru care este arestat."

13. De asemenea, Guvernul arată că, în Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 din Cauza Teodor Octavian Tripon contra României (cererea nr. 27.062/04), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în esență, că decizia de concediere dispusă ca urmare a arestării salariatului nu poate fi considerată drept o declarație sau un act care reflectă presupunerea că cel interesat ar fi culpabil sau ar prejudicia aprecierea asupra faptelor de către judecătorul competent.

14. În sfârșit, în ceea ce privește prevederile art. 41 și cele ale art. 53 din Constituție, Guvernul arată că acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece imposibilitatea exercitării dreptului la muncă este cauzată de măsura privativă de libertate dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, astfel că reglementarea criticată vizează o situație de fapt aflată în relație de accesorialitate în raport cu măsura arestării preventive.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții potrivit cărora: "Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în următoarele situații: [...]

b) în cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condițiile Codului de procedură penală;".

18. Autorul excepției consideră că dispozițiile de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi din Constituție: art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție, art. 41 privind munca și protecția socială a muncii și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți. De asemenea, autorul invocă dispozițiile art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la prezumția de nevinovăție, precum și prevederile art. 6 paragraful 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, art. 23 paragraful 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, și ale art. 15 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prevederi referitoare la dreptul la muncă.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003

reglementează condițiile încetării contractului individual de muncă în situația în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile. Rațiunile instituirii acestei reglementări au în vedere protejarea angajatorului ale cărui interese ar putea fi afectate ca urmare a menținerii neocupate a unui post pentru o perioadă mai lungă și de aceea, în această situație, nu este relevant dacă fapta săvârșită de salariat a avut sau nu legătură cu locul de muncă ori cu sarcinile de serviciu. În același timp, textul de lege analizat reprezintă o garanție a dreptului la muncă, întrucât angajatorul nu va putea dispune desfacerea contractului de muncă în urma arestării preventive ori a arestării la domiciliu a salariatului înainte de termenul de 30 de zile. În cazul în care angajatorul nu a dispus desfacerea contractului individual de muncă după trecerea termenului de 30 de zile prevăzut de

art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 , iar salariatul a fost eliberat, această măsură își pierde justificarea, astfel că nu mai poate fi adoptată. Cu toate acestea, în cazul în care contractul individual de muncă a fost desfăcut în temeiul

art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 , efectele acestei măsuri rămân ireversibile, chiar dacă ulterior se demonstrează că arestarea persoanei a fost nelegală sau/și neîntemeiată.

20. De altfel, Curtea observă că, deși dispozițiile

art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003

nu au mai fost supuse analizei de constituționalitate, o soluție legislativă asemănătoare, cuprinsă în

art. 130 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 10/1972

- Codul muncii, publicată în Buletinul Oficial al României, nr. 140 din 1 decembrie 1972, a constituit de mai multe ori obiectul unor excepții de neconstituționalitate prin prisma unor critici asemănătoare celor invocate în prezenta cauză. Astfel, prin

Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003, Curtea Constituțională a reținut că "dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu au, ca ipoteză, vinovăția angajatului pentru săvârșirea unei infracțiuni, rațiunea desfacerii contractului de muncă constând, exclusiv, în necesitatea de a preveni efectele prejudiciabile pe care le poate avea pentru angajator absența prelungită a angajatului care, drept urmare, nu își îndeplinește obligația contractuală de prestare a muncii. Dreptul angajatorului de a desface contractul de muncă se întemeiază în acest caz, exclusiv, pe o situație obiectivă, starea de arest a angajatului, care reprezintă o condiție necesară și suficientă pentru luarea măsurii, acest drept fiind independent de existența sau inexistența vinovăției angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a o stabili. Sunt deci lipsite de relevanță natura juridică a măsurii arestării, precum și examinarea vinovăției salariatului în săvârșirea faptei pentru care este arestat. Prin urmare, este evident că nu prezumția de vinovăție stă la baza acestui motiv de desfacere a contractului de muncă."

21. Tot în legătură cu dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 în Cauza Teodor Octavian Tripon contra României (cererea nr. 27.062/04), în care a reținut că prezumția de nevinovăție prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este aplicabilă nu numai în proceduri penale, dar și în alte cauze în care instanțele naționale nu au avut de hotărât asupra vinovăției, scopul esențial al prezumției fiind acela de a împiedica orice autoritate națională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii.

22. Curtea de la Strasbourg a observat că dreptul unui angajator de a concedia un angajat care făcea obiectul unei măsuri de arest preventiv mai mari de 60 de zile, în conformitate cu art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a avut ca temei un element obiectiv, respectiv absența prelungită a angajatului de la locul de muncă, iar nu alte considerente legate de vinovăția sa pentru faptele pentru care a fost pus în arest preventiv (mutatis mutandis, decizia de inadmisibilitate din Cauza Țehanciuc c. României, paragraful 19). Prin această dispoziție din Codul muncii, legiuitorul național a încercat, așa cum a remarcat cu justețe și Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003 , să protejeze angajatorii împotriva prejudiciilor pe care le-ar putea provoca absența prelungită a unui angajat, care, astfel, nu își îndeplinește obligațiile contractuale.

23. Curtea Constituțională apreciază că cele constatate în

Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003 , precum și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 în Cauza Teodor Octavian Tripon contra României sunt valabile și în ceea ce privește obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate.

24. În plus față de cele mai sus reținute, Curtea amintește că, în măsura în care salariatul a fost supus unei erori judiciare, ori a fost privat nelegal de libertate, acesta are posibilitatea de a solicita repararea pagubei în condițiile art. 538-542 din Codul de procedură penală. Această reparație nu ar putea fi solicitată angajatorului, întrucât ar fi lipsită de temei obligarea acestuia la suportarea consecințelor unei măsuri pe care a inițiat-o în temeiul legii, în vederea protejării intereselor sale, dar care ține de situația obiectivă în care se găsește salariatul, fiind determinată imposibilitatea prezentării acestuia la locul de muncă pe o perioadă mai mare de 30 de zile.

25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihai Valentin Toderiuc în Dosarul nr. 11.645/3/2015 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și constată că dispozițiile

art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 martie 2016.