Decizia nr. 365/2020

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel-Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia-Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Ioana Marilena Chiorean

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016

privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, excepție ridicată de Nicolae Teodor Vasile Bociort în Dosarul nr. 693/108/2018 al Tribunalului Arad - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 842D/2018.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 25 mai 2018, pronunțată în Dosarul nr. 693/108/2018, Tribunalul Arad - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 . Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reclamantul Nicolae Teodor Vasile Bociort în cadrul soluționării unei acțiuni în contencios administrativ formulată în temeiul

art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 .

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în anul 2017, rămasă definitivă, i s-a admis acțiunea prin care solicita acordarea sumei compensatorii pentru sporul de doctorat de 15% pentru perioada 9 aprilie 2015 - 7 mai 2016. Dispozițiile criticate din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016

care eșalonează plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială contravin prevederilor

art. 16 ,

art. 21 alin. (3) ,

art. 44

și ale

art. 115 alin. (4) din Constituție , precum și celor ale

art. 1 din primul Protocol adițional

la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

6.

Cu privire la încălcarea

art. 115 alin. (4) din Constituție

se susține că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016

a fost emisă fără a exista o urgență pentru adoptarea acesteia, nefiind vorba despre o situație a cărei reglementare să nu poată fi amânată. De asemenea, Guvernul nu a motivat urgența care ar fi generat emiterea acestui act normativ.

7.

Referitor la încălcarea

art. 21 alin. (3) din Constituție

se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia executarea hotărârilor judecătorești este parte integrantă a unui „proces“ și este garantată de

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

referitor la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

8.

Totodată, autorul excepției susține că dispozițiile criticate contravin și prevederilor

art. 44 din Constituție

și ale

art. 1 din primul Protocol adițional

la

Convenție , deoarece neplata de îndată a sumelor obținute printr-o hotărâre judecătorească încalcă dreptul său de proprietate. Astfel, o „creanță“ poate constitui un „bun“ în sensul

art. 1 din primul Protocol adițional

la

Convenție

și trebuie garantată.

9.

De asemenea consideră că se încalcă și egalitatea cetățenilor în fața legii, deoarece ar trebui să existe și posibilitatea persoanelor fizice ca, atunci când se află într-o situație financiară dificilă, să poată decide, unilateral, să își achite datoriile față de stat sau alte instituții sau autorități publice eșalonat, așa cum consideră de cuviință, fără a ține cont de opinia sau necesitățile creditorului.

10.

Tribunalul Arad - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

11.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile criticate sunt constituționale, invocând în acest sens Decizia de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele conexate nr. 44.232/11 și nr. 44.605/11 Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României. Cu privire la invocarea

art. 115 din Constituție

consideră că mențiunile din preambulul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2016

reprezintă elemente ce vizează interesul general public și

constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. Apreciază că

art. 16 din Constituție

nu este încălcat, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale. În plus, apreciază că dispozițiile legale criticate constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de

art. 6 paragraful 1 din Convenție

privind judecarea cauzei în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.

13.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

14.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016

privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1035 din 22 decembrie 2016, aprobată prin

Legea nr. 152/2017 , având următorul cuprins: „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituțiile și autoritățile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2017, se va realiza astfel:

a)

în primul an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b)

în al doilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c)

în al treilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d)

în al patrulea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e)

în al cincilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.“.

16.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea în drepturi, ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale

art. 44

privind dreptul de proprietate privată și ale

art. 115 alin. (4)

privind condițiile de adoptare a ordonanțelor de urgență ale Guvernului. De asemenea sunt invocate dispozițiile

art. 1 privind proprietatea privată din Primul Protocol adițional

la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

17.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține, referitor la critica de neconstituționalitate extrinsecă privind încălcarea

art. 115 alin. (4) din Constituție , că, potrivit acestei norme constituționale, „Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora“. În ceea ce privește condițiile de adoptare a unei ordonanțe de urgență a Guvernului, prin

Decizia nr. 255 din 11 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Curtea Constituțională a statuat că Guvernul poate adopta o ordonanță de urgență în următoarele condiții, întrunite în mod cumulativ: existența unei situații extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată; urgența să fie motivată în cuprinsul ordonanței. Sintagma „situații extraordinare“ a fost analizată în jurisprudența Curții Constituționale, care, prin

Decizia nr. 255 din 11 mai 2005 , precitată, a reținut implicațiile deosebirii terminologice dintre noțiunea de „caz excepțional“, utilizat în concepția

art. 114 alin. (4) din Constituție

anterior revizuirii, și cea de „situație extraordinară“, arătând că, deși diferența dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obișnuit sau comun căruia îi dau expresie, este evidentă, același legiuitor a simțit nevoia să o pună la adăpost de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferență, prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată“, consacrând astfel in terminis imperativul urgenței reglementării. Prin aceeași decizie, Curtea a reamintit jurisprudența sa pronunțată anterior revizuirii Legii fundamentale, prin care a precizat că de esența cazului excepțional este caracterul său obiectiv, în sensul că „existența sa nu depinde de voința Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență“ ( Decizia nr. 83 din 19 mai 1998 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). Curtea a mai arătat, prin

Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, că, pentru îndeplinirea cerințelor prevăzute de

art. 115 alin. (4) din Constituție , este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public. Cât privește condiția urgenței, prevăzută de

art. 115 alin. (4) din Constituție , prin

Decizia nr. 421 din 9 mai 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Curtea Constituțională a statuat că „urgența reglementării nu echivalează cu existența situației extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza și pe calea procedurii obișnuite de legiferare“.

18.

În cauză, Curtea constată că în preambulul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2016

se menționează că reglementarea criticată a fost adoptată „având în vedere faptul că prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015

[...] au fost aprobate măsurile privind salarizarea în anul 2016 a personalului din sectorul bugetar, precum și alte măsuri fiscal-bugetare cu impact semnificativ de reducere a cheltuielilor publice, care își încetează aplicabilitatea la data de 31 decembrie 2016“ și „luând în considerare faptul că în lipsa unei reglementări privind salarizarea personalului din sectorul bugetar pentru anul 2017, începând cu 1 ianuarie 2017 s-ar aplica în integralitate prevederile

Legii-cadru nr. 284/2010

[...], ceea ce ar genera inclusiv reduceri ale salariilor pentru unele categorii pe personal“. Astfel, se precizează că „se impune prelungirea aplicării unor măsuri prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, cu

modificările și completările ulterioare, și în perioada 1 ianuarie-28 februarie 2017“. Având în vedere aceste precizări și ținând cont de jurisprudența sa, Curtea constată că împrejurările menționate în preambulul ordonanței de urgență a Guvernului criticate se încadrează în conceptul constituțional de „situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată“, astfel cum acesta a fost definit în jurisprudența Curții, ca stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pun în pericol un interes public, și anume salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2017.

19.

Pe de altă parte, Curtea reține că urgența a fost motivată corespunzător în cuprinsul ordonanței de urgență criticate, menționându-se că aceasta a fost adoptată ținând cont că „prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015

[...] au fost aprobate măsurile privind salarizarea în anul 2016 a personalului din sectorul bugetar, precum și alte măsuri fiscal-bugetare cu impact semnificativ de reducere a cheltuielilor publice, care își încetează aplicabilitatea la data de 31 decembrie 2016“.

20.

Prin urmare, Curtea constată că susținerea privind încălcarea

art. 115 alin. (4) din Constituție

de către

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016

este neîntemeiată, sens în care s-a mai pronunțat Curtea prin

Decizia nr. 622 din 10 octombrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 17 ianuarie 2020, paragrafele 22 și 23.

21.

Referitor la criticile de neconstituționalitate intrinsecă, Curtea reține că dispozițiile

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016

nu au mai constituit, din punct de vedere formal, obiect al controlului de constituționalitate. Însă, în jurisprudența sa, Curtea a mai analizat reglementări cu un conținut normativ identic cu cel al

art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 , dar aplicabile anterior anului 2017. Astfel de reglementări care au prevăzut eșalonarea succesivă a plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011 și în anii 2012-2016 sunt următoarele:

art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009, așa cum a fost modificat prin

Legea nr. 230/2011

pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 8 decembrie 2011;

art. 14 din Ordonanța Guvernului nr. 17/2012

privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 24 august 2012;

art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2012

privind luarea unor măsuri în domeniul învățământului și cercetării, precum și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 19 decembrie 2012;

art. 21 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013;

art. 34 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, și

art. 15 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 11 decembrie 2015, cu modificările și completările ulterioare.

22.

Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe rânduri cu privire la constituționalitatea dispozițiilor

art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 , reținând, în esență, că acestea au în vedere rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în contextul de criză economică națională și internațională.

23.

Cu privire la critica referitoare la încălcarea

art. 16 din Constituție , Curtea a constatat că nu se poate reține existența niciunei discriminări între debitori, în sensul că statul ca debitor și-ar aroga mai multe drepturi decât debitorii persoane de drept privat în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, 1968, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, 1979, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, 1984, paragraful 38, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, 1999, paragraful 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, 2004, paragraful 24). Totodată, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, 1968, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Bocancea și alții împotriva Moldovei, 2004). Or, Curtea Constituțională a reținut că măsura contestată urmărește un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. În aceste condiții, Curtea a constatat că situația particulară ivită și motivată prin existența unei situații extraordinare este una care reclamă o diferență evidentă de tratament juridic (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010,

Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011,

Decizia nr. 24 din 17 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 29 februarie 2012, și

Decizia nr. 384 din 1 octombrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013).

24.

Referitor la critica raportată la

art. 21 alin. (3) din Constituție

privind dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece prin dispozițiile

art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016

nu se refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, aceasta se recunoaște și legiuitorul își ia angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile și obiective stabilite în actul normativ contestat. Este adevărat că prin

Decizia nr. 458 din 31 martie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009, Curtea a reținut că procesul civil parcurge două faze: judecata și executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația. Însă, așa cum a statuat Curtea prin

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , precitată, reglementarea criticată nu este o măsură prin care se interzice nici măcar temporar executarea unei hotărâri judecătorești. Totodată, așa cum a reținut Curtea prin

Decizia nr. 190 din 2 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010, este adevărat că autoritățile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătorești îndreptate împotriva sa, dar, în situații de excepție, cum ar fi îndatorare excesivă, încetare de plăți, dificultăți financiare deosebite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii). Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că mecanismul eșalonării plății, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiții: tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate. Executarea eșalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica.

25.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului de proprietate privată, garantat de

art. 44 din Constituție

și de

art. 1 din Primul Protocol adițional

la

Convenție , prin

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , precitată, Curtea a reținut că instanța de contencios al drepturilor omului a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un „bun“ în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional

la

Convenție

și că neexecutarea plății într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca și faptul că lipsa de lichidități nu poate justifica un asemenea comportament (Hotărârea din 19 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Ambruosi împotriva Italiei, Hotărârea din 7 mai 2002, pronunțată în Cauza Burdov împotriva Rusiei). Însă, Curtea a reținut că Guvernul, prin adoptarea reglementării criticate ( art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar), nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu refuză punerea în aplicare a acestora. Măsura criticată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate privată.

26.

Având în vedere această jurisprudență referitoare la dispoziții cu conținut normativ identic cu cel al

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 , însă aplicabile altor perioade de timp, Curtea constată că se impun aceleași considerente și aceeași soluție de respingere a excepției de neconstituționalitate.

27.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Nicolae Teodor Vasile Bociort în Dosarul nr. 693/108/2018 al Tribunalului Arad - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale și constată că dispozițiile

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016

privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 16 iunie 2020.