Decizia nr. 186/2025

alin. (1):

Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituțiile și autoritățile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2022, se va realiza astfel:

a)

în primul an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b)

în al doilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c)

în al treilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d)

în al patrulea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e)

în al cincilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

20.

Dispozițiile legale criticate au avut aplicabilitate limitată în timp, respectiv cele din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020

doar pentru anul 2021, iar cele din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 , având un conținut normativ similar, doar pentru anul 2022, însă, în considerarea

Deciziei Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, instanța de contencios constituțional se va pronunța asupra constituționalității acestora în redactarea care continuă, și după ieșirea lor din vigoare, să producă efecte juridice în cauzele în care excepțiile au fost invocate.

21.

Prevederile constituționale indicate în motivarea excepției sunt cele ale

art. 1 alin. (4)

și

(5)

referitoare la principiul separației puterilor în stat, principiul legalității și principiul securității juridice, ale

art. 16 alin. (1)

și ( 2)

cu privire la principiul nediscriminării și egalitatea în drepturi, ale

art. 41

cu referire la dreptul la muncă și dreptul la salariu, ale

art. 44 alin. (1)

și

privind protecția dreptului de proprietate, ale

art. 47 alin. (1)

referitor la dreptul la un nivel de trai decent și ale

art. 53

- Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Sunt invocate, de asemenea, prevederile

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu referire la respectarea unui termen rezonabil de executare a unei hotărâri judecătorești, și ale

art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție, privind dreptul de proprietate și semnificația noțiunii de „bun“.

22.

Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că în jurisprudența sa recentă, respectiv

Decizia nr. 388 din 17 septembrie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1247 din 11 decembrie 2024,

Decizia nr. 515 din 17 octombrie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 10 februarie 2025,

Decizia nr. 531 din 22 octombrie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 14 februarie 2025, și

Decizia nr. 631 din 7 noiembrie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 28 martie 2025, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiate, excepții de neconstituționalitate cu obiect și critici asemănătoare.

23.

Curtea a reținut, în esență, că cele două acte normative criticate -

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020

și

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021

- conțin soluții juridice de principiu asemănătoare în sensul că ambele prevăd măsuri de prorogare a unor creșteri salariale, prorogare stabilită anual de Guvern prin acte normative proprii succesive, astfel: pentru anul 2021 prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020

și, respectiv, pentru anul 2022 prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 .

24.

Examinând conformitatea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 226/2020

cu exigențele

art. 115 alin. (4) din Constituție , Curtea a reținut că, potrivit expunerii de motive ce însoțește acest act normativ, ordonanța de urgență criticată instituie unele măsuri fiscal-bugetare, adoptate în contextul răspândirii coronavirusului SARS-CoV-2 și al pandemiei de COVID-19, măsuri care urmăresc, în esență, reducerea unor cheltuieli publice, pe de o parte, și, pe de altă parte, utilizarea unor resurse financiare în scopuri impuse în mod special de acest context pandemic globalizat. Curtea a reținut că ordonanța de urgență anterior menționată a fost adoptată într-o situație extraordinară, a cărei reglementare nu putea fi amânată fără riscul producerii unor consecințe deosebit de grave și insurmontabile la nivelul întregii societăți, cerințele impuse de

art. 115 alin. (4) din Constituție

fiind astfel respectate ( Decizia nr. 388 din 17 septembrie 2024 , precitată, paragraful 31).

25.

În ceea ce privește faptul că măsurile restrictive stabilite pentru anul 2021 prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020

au fost prelungite, sub aspect temporal, și pentru anul 2022, prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 , Curtea a reținut, din analiza notei de fundamentare ce însoțește acest din urmă act normativ, că limitarea creșterii cheltuielilor bugetare permanente (cu salarizarea personalului plătit din fonduri publice) a fost absolut necesară, alături de alte măsuri, pentru evitarea vulnerabilizării și producerii unor consecințe negative asupra bugetului de stat aferent anului 2022, cum ar fi un deficit al bugetului general consolidat de 6,2% din produsul intern brut, reducerea veniturilor bugetare în anul 2022 cu 0,5% din produsul intern brut sau fonduri insuficiente în bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, în contextul menținerii crizei sanitare determinate de situația epidemiologică din România generată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. Curtea a considerat că împrejurările expuse au caracter obiectiv, cuantificabil și se constituie în situații extraordinare, care au impus urgent măsuri cu caracter excepțional, temporar și derogatoriu de la legea generală a salarizării, astfel că nu s-a putut reține susținerea potrivit căreia motivele invocate la adoptarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 130/2021

nu sunt justificate ( Decizia nr. 631 din 7 noiembrie 2024 , precitată, paragraful 36).

26.

Prin urmare, în considerarea celor arătate de Curte în jurisprudența sa, nu pot fi reținute criticile de neconstituționalitate extrinsecă formulate în prezenta cauză, referitoare la nerespectarea condițiilor prevăzute de

art. 115 alin. (4) din Constituție

pentru adoptarea unei ordonanțe de urgență de către Guvern. Faptul că autorul excepției de neconstituționalitate apreciază că motivele invocate de Guvern în preambulul ordonanțelor de urgență criticate nu sunt reale sau suficiente pentru a justifica măsurile astfel adoptate de Executiv reprezintă simple considerații de ordin subiectiv, ce nu pot avea valențele unei reale demonstrații de neconstituționalitate.

27.

În aceste condiții, Curtea va respinge și criticile de neconstituționalitate referitoare la încălcarea principiilor separației puterilor în stat, a principiului loialității constituționale, a principiului securității juridice și al calității legii, consacrate de

art. 1 alin. (4) și (5) din Constituție , situație ce ar fi creată, în opinia autorului excepției, prin emiterea de către Guvern a unei reglementări derogatorii de la regulile stabilite printr-o lege adoptată de Parlament. Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut că scopul urmărit de legiuitor la adoptarea

Legii-cadru nr. 153/2017

a fost acela de eliminare a disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare, prin stabilirea unor reguli de creștere etapizată a salariilor și impunerea unui nivel maxim al salariului prin lege pentru toate categoriile de personal plătit din fonduri publice. Într-adevăr, în virtutea principiilor statului de drept și securității juridice,

Legea-cadru nr. 153/2017

reprezintă sursa așteptărilor legitime în materie de salarizare pentru personalul plătit din fondurile publice, însă nu se poate nega dreptul și, totodată, obligația constituțională a legiuitorului delegat - Guvernul - de a interveni în politica salarială a statului pe fondul apariției unor situații imprevizibile și insurmontabile, care riscă să declanșeze efecte negative de amploare în societate. Astfel, a fost necesar ca măsurile preconizate de legiuitor în anul 2017 și transpuse în

Legea-cadru nr. 153/2017

să fie modificate printr-o ordonanță de urgență emisă de Guvern la sfârșitul anului 2020, pe fondul unei situații de o gravitate fără precedent, cum a fost pandemia de COVID-19, context în care întreaga politică bugetară a trebuit să se adapteze pentru a răspunde unor noi imperative publice, impuse, în primul rând, de protecția sănătății publice și stabilitatea economiei naționale. Prin urmare, nu se poate susține în mod întemeiat că demersul Guvernului de a reglementa pe calea ordonanței de urgență, în împrejurările expuse prin notele de fundamentare ce însoțesc cele două acte normative criticate, ar echivala cu o încălcare a principiului separației puterilor în stat, al loialității constituționale sau al securității juridice (în acest sens, a se vedea

Decizia nr. 388 din 17 septembrie 2024 , paragrafele 29 și 30).

28.

În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate intrinsecă formulate cu privire la dispozițiile

art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020

și ale

art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 , Curtea observă, mai întâi, că aceste dispoziții au un conținut normativ identic, stabilind o derogare de la prevederile

art. 38 alin. (4) și alin. (4^1) lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017 , și au ca efect plafonarea, pentru anul 2021 și anul 2022, a salariilor și indemnizațiilor previzionate de legea menționată pentru această categorie de personal.

29.

Cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalității și nediscriminării, consacrat de

art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție , Curtea Constituțională a stabilit că prin derogarea de la prevederile

art. 38 alin. (4) și alin. (4^1) lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017 , dispozițiile mai sus menționate nu operează niciun fel de discriminare față de nicio categorie socioprofesională vizată de

Legea-cadru nr. 153/2017 . Astfel,

art. 38 alin. (4)

din această lege conține norme cu caracter general, care prescriu regula creșterii graduale pentru perioada 2019-2022 a tuturor veniturilor salariale provenite din fondurile publice, iar

art. 38 alin. (4^1) lit. c)

conține norme cu titlu de excepție, aplicabile personalului didactic de predare, personalului didactic auxiliar, personalului didactic de conducere și personalului de îndrumare și control din învățământ, care ar fi beneficiat mai devreme, adică începând cu 1 septembrie 2021, de salariile de bază prevăzute de lege pentru anul 2022. Așadar, măsura restrictivă prevăzută de

art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020

și de

art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 , având ca efect menținerea veniturilor salariale din anul 2021 și din anul 2022 la nivelul celor acordate pentru luna decembrie 2020, se aplică întregului personal plătit din fonduri publice a cărui salarizare este reglementată de

Legea-cadru nr. 153/2017 , fără niciun fel de discriminare, astfel că nu poate fi reținută încălcarea

art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție

( Decizia nr. 388 din 17 septembrie 2024 , paragraful 37).

30.

Cu privire la nivelul reglementat de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, Curtea a arătat constant în jurisprudența sa că este dreptul autorității legiuitoare să elaboreze măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat, aspect reținut și în jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului. Statul este cel în măsură să stabilească valoarea sumelor care urmează să fie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23), întrucât statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu (spre exemplu, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, și Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei, paragraful 57). Așadar, stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului (a se vedea, de exemplu,

Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, paragrafele 38 și 39).

31.

Constituția

prevede în

art. 41 alin. (2) , printre drepturile salariaților la protecția socială a muncii, „instituirea unui salariu minim brut pe țară“, fără să dispună cu privire la cuantumul acestuia (a se vedea, în același sens,

Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007). Așa fiind, măsurile legale criticate, prin care se suspendă efectul creșterii salariale etapizate preconizate pentru un anumit orizont de timp, nu pot afecta dreptul la salariu în sine, așa cum este acesta consacrat la nivel constituțional.

32.

Cât privește pretinsa încălcare a dreptului de proprietate, garantat de

art. 44 alin. (1)

și

(2) din Constituție , este relevantă jurisprudența constantă a Curții Constituționale, în acord cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a arătat că noțiunea de „bun“, consacrată de

art. 1 din Primul Protocol

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu este aplicabilă salariului care urmează să fie plătit în viitor, în virtutea distincției dintre dreptul persoanei de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată ( Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019 , precitată, paragraful 42,

Decizia nr. 388 din 17 septembrie 2024 , paragraful 40).

33.

Cu referire la criticile de neconstituționalitate formulate prin raportare la

art. 47 din Constituție , este de menționat că, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că obligația statului de a asigura un nivel de trai decent nu are un conținut determinat, ci trebuie apreciată concret, în funcție de împrejurările social-economice în care se manifestă acest rol al statului (a se vedea

Decizia nr. 366 din 22 martie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 4 iulie 2011). Stabilirea acelui standard al nivelului de trai care poate fi considerat decent trebuie apreciată de la caz la caz, în funcție de o serie de factori conjuncturali. Situația economică a țării, resursele de care dispune statul în vederea atingerii acestui obiectiv, dar și nivelul de dezvoltare a societății la un anumit moment și modul de organizare a societății reprezintă deopotrivă coordonate care trebuie luate în considerare atunci când se evaluează nivelul „decent“ al vieții, nefiind posibilă stabilirea unui standard fix, imuabil (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iulie 2011). În același timp, obligația statului de a asigura un trai decent trebuie adusă la îndeplinire în mod egal, față de toți cetățenii săi, indiferent de ipostaza juridică în care se află aceștia ( Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019 , precitată, paragraful 44).

34.

Or, măsura stabilită prin

art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020

și

art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021

se integrează ansamblului de acțiuni ale statului de adaptare la resursele financiare disponibile în raport cu necesitățile existente la momentul adoptării acestor acte normative și nu contravine obligației statului de a institui, conform

art. 41 alin. (2) din Constituție , un salariu minim pe țară, astfel că nu se poate reține nici o afectare a nivelului de trai decent.

35.

Având în vedere că în prezenta cauză nu au fost relevate elemente de noutate care să determine schimbarea jurisprudenței în materie a Curții, soluția de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020

și ale

art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 , pronunțată prin deciziile anterior menționate, precum și considerentele pe care aceasta se fundamentează își mențin valabilitatea și cu privire la excepția de față.

36.

Cu privire la dispozițiile

art. VI alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 , prin care se eșalonează pentru o perioadă de 5 ani plata sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești cu titlu de drepturi de natură salarială cuvenite personalului din instituțiile și autoritățile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2022, Curtea observă că acestea nu au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, însă, în jurisprudența sa, Curtea a mai examinat conformitatea unor soluții legislative identice, cuprinse în alte acte normative (cu aplicabilitate temporală diferită), prin raportare la normele constituționale invocate și în prezenta cauză și față de critici similare (exemplificative sunt

Decizia nr. 24 din 17 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 29 februarie 2012,

Decizia nr. 384 din 1 octombrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013,

Decizia nr. 365 din 16 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 18 august 2020,

Decizia nr. 393 din 10 iunie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 9 septembrie 2021,

Decizia nr. 6 din 18 ianuarie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 3 mai 2022,

Decizia nr. 60 din 28 februarie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 7 iulie 2023,

Decizia nr. 549 din 24 octombrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 23 februarie 2024, sau

Decizia nr. 205 din 9 aprilie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 23 august 2024).

37.

Curtea a statuat, în esență, că eșalonarea succesivă a plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar are în vedere rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român. Prin urmare, având în vedere că situația particulară ivită și motivată prin existența unei situații extraordinare este una care reclamă o diferență evidentă de tratament juridic, Curtea a constatat că nu sunt încălcate prevederile

art. 16 din Constituție , deoarece nu se poate reține existența niciunei discriminări între debitori, în sensul că statul ca debitor și-ar aroga mai multe drepturi decât debitorii persoane de drept privat în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești ( Decizia nr. 6 din 18 ianuarie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 3 mai 2022, paragrafele 17 și 18, și

Decizia nr. 365 din 16 iunie 2020 , precitată, paragraful 23).

38.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului de proprietate privată, garantat de

art. 44 din Constituție

și de

art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, Curtea a reținut că instanța de contencios al drepturilor omului a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un „bun“ în sensul

art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție și că neexecutarea plății într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, precum și faptul că lipsa de lichidități nu poate justifica un asemenea comportament (Hotărârea din 19 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Ambruosi împotriva Italiei, paragrafele 20 și 21, Hotărârea din 7 mai 2002, pronunțată în Cauza Burdov împotriva Rusiei, paragraful 40). Însă Curtea Constituțională a reținut că Guvernul, prin adoptarea reglementării ce a constituit obiectul controlului de constituționalitate concretizat prin

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010 ( art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009), nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu refuză punerea în aplicare a acestora, măsura criticată fiind mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate privată ( Decizia nr. 365 din 16 iunie 2020 , paragraful 25).

39.

Având în vedere această jurisprudență referitoare la dispoziții cu conținut normativ identic cu cel al

art. VI alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 , însă aplicabile altor perioade de timp, Curtea constată că se impun mutatis mutandis aceleași considerente și aceeași soluție de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

40.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Sindicatul Național Pro Lex, în numele și pentru unii membri de sindicat (Coman Constantin și alții), în dosarele nr. 14.353/3/2022, nr. 896/88/2022, nr. 20.143/3/2022, nr. 895/91/2022, nr. 20.695/3/2022, nr. 17.075/3/2022, nr. 2.921/107/2022, nr. 838/91/2022, nr. 864/91/2022, nr. 20.141/3/2022, nr. 2.073/93/2022, nr. 936/119/2022, nr. 2.449/121/2022, nr. 29.971/3/2022, nr. 950/91/2022, nr. 21.337/3/2022, nr. 29.361/3/2022, nr. 17.043/2022, nr. 3.157/105/2022, nr. 1.934/121/2022, nr. 2.446/121/2022, nr. 18.061/3/2022, nr. 7.217/3/2023, nr. 3.133/3/2023, nr. 29.969/3/2022, nr. 7.219/3/2023, nr. 29.360/3/2022, nr. 7.226/3/2023, nr. 29.973/3/2022, nr. 14.025/3/2022, nr. 2.098/120/2023, nr. 14.476/3/2022, nr. 7.227/3/2023, nr. 7.215/3/2023, nr. 1.732/121/2023, nr. 7.228/3/2023, nr. 7.214/3/2023, nr. 7.223/3/2023 ale Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Tulcea - Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Vrancea - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal, Tribunalului Alba - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Ilfov - Secția civilă, Tribunalului Vâlcea - Secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Gorj - Secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Argeș - Secția civilă, Tribunalului Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Brăila - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Olt - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Dâmbovița - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Mehedinți - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și ale Tribunalului Harghita - Secția civilă și constată că dispozițiile

art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020

privind unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene și ale

art. I alin. (1)

și ale

art. VI alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021

privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și cele două acte normative, în integralitatea lor, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Tulcea - Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Vrancea - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal, Tribunalului Alba - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Ilfov - Secția civilă, Tribunalului Vâlcea - Secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Gorj - Secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Argeș - Secția civilă, Tribunalului Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Brăila - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Olt - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Dâmbovița - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Mehedinți - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Tribunalului Harghita - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 aprilie 2025.