Decizia nr. 832/2018

Articolul 214

din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

se referă, așadar, la procedura de soluționare a contestației pe cale administrativă, și nu la cea jurisdicțională, a cărei desfășurare nu este împiedicată sau condiționată de existența celei dintâi, pentru ca accesul liber la justiție să fie încălcat. Totodată, cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementat de

art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală , se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă.

27.

Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă. În plus, decizia de suspendare este motivată, iar suspendarea poate fi solicitată o singură dată pe parcursul desfășurării procedurii administrative (în acest sens, a se vedea și

Decizia nr. 1.237 din 18 noiembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 15 decembrie 2008). Prin urmare, Curtea a constatat că reglementarea dedusă controlului este în deplină concordanță cu dispozițiile

art. 21 din Legea fundamentală .

28.

În ceea ce privește posibilitatea organului de soluționare a contestației de a suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, Curtea a constatat că aceasta nu înfrânge dispozițiile constituționale care consacră prezumția de nevinovăție. Adoptarea măsurii suspendării este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situație suspendarea procedurii administrative nu numai că se impune, dar constituie tocmai expresia aplicării prezumției de nevinovăție a persoanei contestatoare, care își poate valorifica toate drepturile garantate constituțional, în cadrul unui proces în fața instanțelor de judecată.

29.

Totodată, prin

Decizia nr. 214 din 31 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 18 mai 2015, Curtea a reținut că, împotriva deciziei organului fiscal competent de suspendare a soluționării contestației contestatorul se poate adresa instanței de contencios administrativ (paragraful 20). Totodată, Curtea a arătat că nu se poate susține existența unei îngrădiri a dreptului de acces liber la justiție, textul de lege menționat oferindu-i contestatorului posibilitatea de a supune controlului instanței judecătorești inclusiv decizia de suspendare a soluționării contestației pe cale administrativă (a se vedea

Decizia nr. 617 din 6 mai 2010 ).

30.

De altfel, prin

Decizia nr. 626 din 17 octombrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 16 februarie 2018, paragrafele 26-31, prin care Curtea s-a mai pronunțat asuprea prevederilor criticate în prezenta cauză, a arătat că însuși textul criticat oferă o garanție, care poate fi apreciată ca suficientă, pentru a-l asigura pe contestatar că suspendarea nu va fi dispusă în mod arbitrar (Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei). Situațiile în care poate fi dispusă această măsură sunt expres și limitativ prevăzute, fiind determinate printr-un grad de precizie suficient de ridicat, care, o dată în plus, să îl protejeze pe contestatar de un eventual abuz. Faptul că, de la caz la caz, se pot ivi situații în care suspendarea soluționării contestației să conducă, în mod efectiv, la îngreunarea, cu totul regretabilă, a situației unui contestatar anume nu reprezintă un temei suficient pentru a invalida, în integralitatea ei, o instituție juridică, în speță cea a suspendării facultative a soluționării contestației pe cale administrativă. De altfel, în asemenea situații, nu se ridică probleme de constituționalitate, ci, eventual, de aplicare a legii, așa cum, în mod judicios, a reținut Curtea Constituțională în trecut, de pildă prin

Decizia nr. 95 din 1 februarie 2011 , precitată, când, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală din 2003 , a constatat că eventualul comportament al părților sau al instituțiilor administrative care determină o întârziere în soluționarea contestației nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci una care ține exclusiv de conduita părților implicate, conduită ce nu este determinată de textul de lege criticat. Or, Curtea Constituțională judecă numai în drept, astfel încât conduita procesuală a contribuabilului contestator sau a organului fiscal ori unele decizii administrative sau judecătorești discutabile nu pot constitui temei pentru constatarea neconstituționalității unor texte legale.

31.

Pe lângă argumentele menționate constant de instanța de contencios constituțional, Curtea, prin

Decizia nr. 626 din 17 octombrie 2017 , paragrafele 28-30, le reține și pe cele din jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 18 mai 2017, pronunțată în Cauza Johannesson și alții împotriva Islandei. În speță, reclamanții s-au plâns că au fost judecați de două ori pentru declarații fiscale inexacte, fiindu-le impuse, pe de o parte, amenzi fiscale, iar, pe de altă parte, fiind condamnați, ulterior, pentru infracțiuni fiscale în formă agravată. Instanța europeană de contencios a drepturilor omului a constatat că ambele seturi de proceduri au fost de natură penală și că faptele care au stat la baza celor două proceduri au fost aceleași: nedeclararea veniturilor pentru aceeași perioadă de timp, fiind constatată eludarea plății acelorași sume de bani. Curtea de la Strasbourg a statuat că pentru a nu exista o dublare a procedurilor, între procedura administrativă (fiscală) și cea penală trebuie să existe o legătură materială și temporală suficient de strânsă, ele trebuind să fie combinate într-o manieră integrată încât să formeze un ansamblu coerent. Or, în această speță, Curtea a constatat că nu a existat o legătură materială și temporală suficient de strânsă între cele două seturi de proceduri pentru a se evita dublarea. Pe de o parte, a existat doar o suprapunere limitată în calendarul celor două seturi de proceduri, iar, pe de altă parte, administrarea și evaluarea probelor s-au realizat distinct, răspunderea reclamanților fiind evaluată de către diferite autorități și instanțe în cadrul unor proceduri care au fost în mare măsură independente una de cealaltă [paragrafele 50-55].

32.

De asemenea, Curtea, în jurisprudența sa precitată, a mai reținut că actul administrativ de suspendare a unei proceduri administrative nu este sustras controlului judecătoresc. Legea prevede o înșiruire logică a procedurilor care permit atât apărarea interesului public, cât și al persoanelor private. Potrivit

art. 214 alin. (3) din Codul de procedură fiscală din 2003 , procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea. Ceea ce poate fi pus în discuție este intervalul de timp în care contribuabilul trebuie să aștepte pentru a avea posibilitatea să conteste actul administrativ, pentru că soluționarea unei cauze penale poate dura suficient de mult timp, cu alte cuvinte, termenul rezonabil al urmăririi penale și cel al judecății. Însă Curtea observă că partea interesată poate formula o contestație întemeiată pe prevederile

art. 488^1 din Codul de procedură penală , ceea ce ar putea avea ca efect accelerarea procedurii din fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor judecătorești. Potrivit acestor dispoziții: „(1) Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplinește într-o durată rezonabilă, se poate face contestație, solicitându-se accelerarea procedurii. (2) Contestația poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente. În cursul judecății, contestația poate fi introdusă și de către procuror. Contestația poate fi formulată după cum urmează: a) după cel puțin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale; b) după cel puțin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecății în primă instanță; c) după cel puțin 6 luni de la sesizarea instanței cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare. (4) Contestația poate fi retrasă oricând până la soluționarea acesteia. Contestația nu mai poate fi reiterată în cadrul aceleiași faze procesuale în care a fost retrasă.“

33.

Distinct de acestea, Curtea, analizând jurisprudența instanțelor de contencios administrativ, constată că prin acesta, pe de o parte, instanțele de judecată de la nivelul curților de apel dispun soluționarea contestațiilor administrative formulate împotriva deciziilor de impunere, chiar dacă există formulate plângeri penale în temeiul

Codului de procedură fiscală , constatând nelegalitatea soluției de suspendare a procedurii de soluționare a contestației, și, pe de altă parte, spre exemplu, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestației, emisă în temeiul

art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală , poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinsă în

art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 , a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidența

art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală

în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă (Decizia nr. 1.892 din 10 aprilie 2014 pronunțată în recurs de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect, printre altele, anularea deciziei de suspendare a procedurii de soluționare a contestației administrative).

34.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate formulată prin prisma comparației prevederilor criticate în prezenta cauză cu soluția cuprinsă în jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu, în

Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015 , Curtea reține că situațiile sunt diferite, întrucât în această decizie era vorba de măsura suspendării contractului individual de muncă care opera de plano și s-a considerat că „măsura restrângerii exercițiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întrunește condiția caracterului proporțional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins“, astfel că dispozițiile

art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003

au fost constatate neconstituționale. Or, situația din speța de față este diferită, suspendarea soluționării contestației intervenind în situații de excepție, cum de altfel a arătat Curtea în jurisprudența sa.

35.

Față de cele prezentate, având în vedere și jurisprudența Curții Constituționale în materie, prin care s-a deslușit parcursul desfășurării procedurii cu privire la soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale, inclusiv cu privire la reluarea procedurii administrative la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent, nu se poate reține pretinsa încălcare a prevederilor privind calitatea legii, mai ales că critica formulată este mai mult din perspectiva posibilității interpretării normelor legale de către cei îndrituiți la aplicarea acesteia. Or, este firesc ca în aplicarea normelor în materie fiscală, interpretarea acestora să fie apanajul celor care o aplică, având în vedere principiile care stau la baza interpretării și aplicării legii, întrucât aceasta nu poate fi exhaustivă.

36.

Prin urmare, Curtea nu poate reține pretinsa încălcare a dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5) ,

art. 20 alin. (2) ,

art. 21

și

art. 126 alin. (6) din Constituție

și nici a celor ale

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

37.

Cu privire la

art. 53 din Constituție , având în vedere că nu s-a reținut încălcarea vreunui drept fundamental, acesta nu are incidență în cauză.

38.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi^1, ^1 A se vedea opinia separată la

Decizia nr. 401 din 15 iunie 2016 .

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea MHS Truck & BUS - S.R.L. din București în Dosarul nr. 903/2/2016 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și de Filiala de Distribuție a Energiei Electrice „Electrica Distribuție Muntenia Nord“ - S.A. în Dosarul nr. 1.018/2/2016 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 214 alin. (1) lit. a)

și

alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 13 decembrie 2018.