Decizia nr. 15/2019

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Fabian Niculae

- magistrat-asistent

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 264 alin. (1) din Codul civil , excepție ridicată de Lionel Albert Claude Leon Vuillaume în Dosarul nr. 11.764/94/2016* al Judecătoriei Buftea - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.181D/2017.

2.

Dezbaterile au avut loc la data de 11 decembrie 2018, în prezența autorului excepției de neconstituționalitate, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispozițiilor

art. 57

și

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , a amânat pronunțarea pentru data de 15 ianuarie 2019, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3.

Prin Încheierea din 16 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 11.764/94/2016*, Judecătoria Buftea - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 264 alin. (1) din Codul civil , excepție ridicată de Lionel Albert Claude Leon Vuillaume într-o cauză având ca obiect rejudecarea cererii privind emiterea unei ordonanțe președințiale.

4.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată, în esență, că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât transformă dreptul copilului de a fi ascultat în procedurile judiciare într-o veritabilă obligație pentru acesta. Autorul susține că, în fapt, copilul său a fost adus de mai multe ori în fața instanței, acesta fiind un abuz asupra sa.

5.

Judecătoria Buftea - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Aceasta arată că fiecare stat beneficiază de o marjă de apreciere cu privire la legiferarea în această materie. Astfel, observă că legiuitorul a ales să reglementeze obligativitatea ascultării minorului care a împlinit 10 ani. Cu toate acestea, instanța constată că, în conformitate cu

art. 264 alin. (4) din Codul civil , opiniile minorului vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate. Prin urmare, este necesar a se face o distincție între capacitatea de exercițiu a minorului și necesitatea ca acesta să își exprime opinia cu privire la măsurile care îl privesc.

6.

Se invocă și

art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004

care cuprinde o soluție legislativă similară cu cea criticată potrivit căreia în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază ca audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei.

7.

Așadar, instanța apreciază că simpla ascultare a minorului nu este de natură a-i încălca acestuia un drept cu valență constituțională.

8.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, se arată că dispozițiile supuse controlului de constituționalitate dau expresie principiului interesului superior al copilului și țin seama de faptul că acesta este parte integrantă a vieții de familie, iar orice intervenție sau măsură care afectează familia și are repercusiuni directe sau indirecte asupra copilului trebuie să respecte acest principiu; prin urmare, impunerea în sarcina autorităților (administrative sau judiciare) a obligației de a asculta copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, precum și acordarea posibilității de a asculta și copilul care nu a împlinit această vârstă reprezintă o dispoziție de natură a da expresie principiilor și valorilor consfințite și protejate de Legea fundamentală, permițând autorităților să identifice și să circumstanțieze, în fiecare caz în parte, conduita de urmat cu privire la copil, cu respectarea principiului interesului superior al acestuia. Ascultarea copilului în cadrul procedurilor judiciare sau administrative care îl privesc poate contribui decisiv la identificarea acelor elemente de fapt concrete care să conducă la conduita optimă în ceea ce-l privește și la respectarea drepturilor și intereselor acestuia.

10.

Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituționale. Acesta afirmă că obligația instituită prin prevederile

art. 264 alin. (1) din Codul civil

este corelativă dreptului minorului de a fi ascultat, ce conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este

11.

De altfel, ascultarea copilului reprezintă un act procedural intuitu personae, în considerarea persoanei acestuia. Eo ipso, magistratul trebuie să obțină în prealabil ascultării informațiile legate de categoria de vârstă a acestuia, de experiența personală, de mediul de proveniență a acestuia, pentru a putea sprijini copilul în exprimarea opiniei sau a declarației sale, pentru a-i asigura măsurile de asistență reclamate de situația sa specială și pentru a putea să îl înțeleagă deplin. Mai mult, ascultarea unui copil, în exercitarea dreptului său fundamental, prevăzut de

art. 12 din Convenția

cu privire la drepturile copilului, nu reprezintă un mijloc procedural de administrare a vreunei probe, ci, conform și

Codului civil , este doar instrumentul de revelare a opiniei copilului, în legătură cu o problemă care îl privește.

12.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

13.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 264 alin. (1) din Codul civil , dispoziții care au următorul cuprins: „(1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.“

15.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în

art. 11

privind dreptul internațional și dreptul intern,

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și

art. 48

privind familia, precum și prevederile

art. 12 privind opinia copilului din Convenția

cu privire la drepturile copilului.

16.

Examinând excepția de neconstituționalitate, se constată că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat asupra prevederilor invocate, prin raportare la critici similare, constatând că sunt constituționale.

17.

Astfel, prin

Decizia nr. 421 din 13 septembrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 21 octombrie 2005, Curtea a analizat o soluție legislativă similară celei criticate prevăzută la

art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004

și care prevede că „În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază ca audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei“ și a stabilit că este în concordanță cu prevederile

art. 12 pct.1 din Convenția

cu privire la drepturile copilului.

18.

Analizând dispozițiile legale criticate prin raportare la

art. 26

interpretat în conformitate cu

art. 20 alin. (1) din Constituție , prin prisma exigențelor

art. 8 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constată că în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat o importanță deosebită intereselor superioare ale copilului (de exemplu, a se vedea

Hotărârea din 28 septembrie 2004

pronunțată în Cauza Sabou și Pîrcălab împotriva României, paragraful 47, sau

Hotărârea din 11 ianuarie 2000

pronunțată în Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, paragrafele 94 și 102). Din jurisprudența citată reiese faptul că statele au obligații pozitive de natură procedurală, în situația în care sunt luate măsuri care reprezintă o ingerință în viața de familie, obligație ce constă în faptul că procesul decizional trebuie să fie echitabil și să respecte interesele protejate de

art. 8 din Convenție . Cel mai important dintre aceste interese îl reprezintă însă cel al minorului. Curtea Constituțională constată că stabilirea parametrilor interesului superior al copilului ține de o anumită marjă de apreciere a statelor membre la Convenție între care nu există un numitor comun.

19.

În Hotărârea din 8 iulie 2003, pronunțată în Cauza Sahin împotriva Germaniei, paragrafele 85-95, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea dispozițiilor

art. 8 din Convenția

europeană a drepturilor omului, coroborate cu dispozițiile

art. 14

din aceeași convenție, în sensul că judecătorul care a procedat la soluționarea cauzei a luat în considerare opinia unui psiholog și nu a procedat în mod direct la audierea minorei. Or, relația copilului cu părintele reprezintă un instrument indispensabil în stabilirea dorințelor reale ale copilului, fără informații corecte instanța neputând lua o decizie care să reflecte un echilibru corect între interesele părților. Plângerea reclamantului viza refuzul instanțelor interne de a acorda reclamantului dreptul de a-și vizita copilul născut în afara căsătoriei. În baza legii aplicabile la acel moment, părinții naturali nu puteau să obțină un drept de vizită decât dacă instanța considera că acest lucru este în interesul superior al copilului. În speță, Curtea a constatat că instanța internă a omis să îl asculte pe copil, în vârstă de cinci ani la acel moment, pentru a determina mai facil în ce măsură acesta își dorește să își vadă tatăl și dacă astfel de vizite sunt sau nu în interesul său. Această omisiune indică faptul că reclamantul nu a jucat un rol suficient în procedura relativă la dreptul de a-și vizita copilul, Curtea amintind că instanțele nu trebuie să se mărginească la a urma orbește concluziile vagi ale unui expert relativ la riscul audierii unui copil.

20.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin Hotărârea din 21 iunie 2007, pronunțată în Cauza Havelka și alții împotriva Republicii Cehe, paragraful 62, că neascultarea directă de către tribunal a copiilor a căror vârstă era de 13, 12 și 11 ani la data la care autoritatea de protecție socială care a formulat cererea de plasament a copiilor într-o instituție guvernamentală de protecție a copilului (învestită cu rol de tutore al acestora) nu a fost de natură a asigura reclamanților protecția cerută de interesele lor în procesul decizional. Acest considerent a determinat, printre altele, reținerea încălcării

art. 8 din Convenție , întrucât autoritățile interne și-au depășit marja de apreciere. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a constatat că măsura litigioasă nu a fost necesară într-o societate democratică.

21.

Analizând dispozițiile legale criticate prin raportare la

art. 26

interpretat în conformitate cu

art. 20 alin. (1) din Constituție , prin prisma exigențelor

art. 8 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constată că stabilirea parametrilor interesului superior al copilului ține de o anumită marjă de apreciere a statelor membre la Convenție între care nu există un numitor comun.

22.

De asemenea, prin Hotărârea din 2 februarie 2016, pronunțată în Cauza N.Ts. și alții împotriva Georgiei, Curtea de la Strasbourg a condamnat statul georgian pentru încălcarea

art. 8 din Convenție

pentru faptul că, în procedura sa internă, copiii a căror mamă murise și al căror tată avusese probleme cu drogurile nu au fost ascultați de niciuna dintre instanțele naționale atunci când s-a decis stabilirea domiciliului lor (autoritățile având de ales între tatăl care se reabilitase din punct de vedere medical și părinții mamei).

23.

Însă trebuie precizat că instanța de la Strasbourg nu interpretează dreptul la respectarea vieții private și de familie ( articolul 8 din Convenție ) în sensul instituirii obligației de a asigura audierea copilului în instanță în toate situațiile. Ca regulă generală, instanțele naționale sunt cele care au competența de a evalua probele administrate, inclusiv mijloacele utilizate pentru constatarea faptelor relevante. Instanțele naționale nu au întotdeauna obligația de a audia copiii în instanță în problema dreptului de vizită al părintelui căruia nu i-au fost încredințați. Această chestiune trebuie apreciată în funcție de circumstanțele specifice ale fiecărui caz, ținându-se seama de vârsta și de maturitatea copilului în cauză. În plus, Curtea de la Strasbourg se asigură deseori, în temeiul

articolului 8 din Convenție , că autoritățile au luat măsurile corespunzătoare pentru ca hotărârile adoptate să fie însoțite de garanțiile necesare.

24.

În dreptul Uniunii Europene,

art. 24 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale

a Uniunii Europene prevede că copiii își pot exprima în mod liber opinia, care se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate. De altfel, din

articolul 52 alineatul (3) din Cartă

rezultă că, în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de

Convenție . Totuși, această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă. Potrivit

articolului 7 din aceeași cartă , „orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor“. Textul

articolului 8 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este identic cu cel al

articolului 7

menționat, cu excepția faptului că acesta utilizează termenii „corespondenței sale“ în loc de „comunicațiilor“. În aceste condiții, este necesar să se constate că acest

articol 7

conține drepturi care corespund celor garantate prin

articolul 8 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 5 octombrie 2010, pronunțată în Cauza C-400/10 - J. McB. împotriva L.E., paragrafele 53 și 60). Prin urmare, este necesar ca

articolului 7 din Cartă

să i se dea același înțeles și aceeași întindere ca și cele conferite

articolului 8 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunțată în Cauza C-450/06, Varec S.A. împotriva Statului belgian, paragraful 48). Trebuie de asemenea amintit că

articolul 7 din Cartă , menționat de instanța de trimitere în întrebarea adresată, trebuie examinat în raport cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la

articolul 24 alineatul (2) din carta

menționată, și ținând seama de dreptul fundamental al unui copil de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, prevăzut la

alineatul (3) al aceluiași articol 24

(a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 2006, pronunțată în Cauza C-540/03 Parlamentul European împotriva Consiliului Uniunii Europene, paragraful 58). Pe de altă parte, din considerentul (33) al Regulamentului nr. 2.201/2003 rezultă că acesta recunoaște drepturile fundamentale și respectă principiile consacrate de cartă, asigurându-se în special că sunt respectate drepturile fundamentale ale copilului, astfel cum sunt prevăzute la

articolul 24

din aceasta. Prin urmare, dispozițiile regulamentului menționat nu pot fi interpretate astfel încât să contravină dreptului fundamental menționat, a cărui respectare se confundă în mod incontestabil cu interesul superior al copilului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 decembrie 2009, pronunțată în Cauza C-403/09 Jasna Detiček împotriva lui Maurizio Sgueglia, paragrafele 53-55).

25.

În sistemul Organizației Națiunilor Unite,

articolul 12 alineatul (1) din Convenția

cu privire la drepturile copilului, ratificată prin

Legea nr. 18/1990 , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001, prevede că un copil care își poate forma propriile opinii are dreptul de a-și exprima liber aceste opinii în legătură cu toate problemele care îl privesc. Opiniilor copilului ar trebui să li se acorde importanța cuvenită, în conformitate cu vârsta și cu gradul său de maturitate. În plus,

articolul 12 alineatul (2) din Convenția

privind drepturile copilului prevede că trebuie să i se acorde copilului posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, fie direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu normele procedurale din legislația națională. Comitetul Organizației Națiunilor Unite pentru drepturile copilului a subliniat faptul că statele părți ar trebui fie să garanteze acest drept în mod direct, fie să adopte sau să revizuiască legile, astfel încât copilul să își poată exercita pe deplin acest drept [Comitetul pentru drepturile copilului al Organizației Națiunilor Unite (ONU), Comentariul general nr. 14 privind dreptul copilului de a i se lua în considerare interesele superioare cu prioritate (articolul 3 punctul 1)]. În plus, acestea trebuie să se asigure că respectivul copil primește toate informațiile și îndrumările necesare pentru a lua o decizie în concordanță cu interesul său superior. Comitetul observă, de asemenea, că un copil are dreptul de a nu-și exercita acest drept; exprimarea opiniilor de către copil este o opțiune, nu o obligație.

26.

Deși analiza de mai sus se referă, în cea mai mare parte, la procedurile judiciare, Curtea reține că aceleași considerente se impun și în privința procedurilor administrative. Așadar, copilul are dreptul, iar nu obligația de a se exprima în fața autorității competente. Este adevărat că autoritățile competente au obligația de a-l audia. Această obligație a autorităților a fost introdusă pentru că, în conformitate cu obligațiile asumate, statul are obligația pozitivă de a asigura cadrul administrativ și procesual propice exprimării opiniei copilului și o face prin instituirea unui prag de vârstă de la care este obligatorie ascultarea minorului, respectiv 10 ani, și prin faptul că ascultarea acestuia se face în camera de consiliu (în cadrul procedurilor judiciare). De asemenea, ascultarea minorului având sub 10 ani este lăsată la latitudinea autorității competente. Copilul nu riscă nicio sancțiune dacă refuză să răspundă în fața autorităților competente. Așadar, în cauza de față, Curtea reține că refuzul minorului de a-și exprima opinia în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc nu poate fi în niciun fel sancționat, întrucât copilul are, în această privință, dreptul, iar nu obligația de a se exprima în fața judecătorului.

27.

Textul de lege criticat reprezintă chiar expresia îndeplinirii acestei obligații a statului român. Criticile autorului excepției de neconstituționalitate referitoare la o eventuală purtare abuzivă care ar fi dispus ascultarea fiicei sale de mai multe ori, în dosare diferite, dar care au legătură între ele, nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci una de interpretare și aplicare a legii.

28.

De asemenea, Curtea constată că procedura ascultării minorului se întâlnește în numeroase alte articole din

Codul civil: art. 92 ,

art. 119 alin. (2) ,

art. 128 alin. (3) ,

art. 130,

art. 139,

art. 155,

art. 396 alin. (2) ,

art. 401 alin. (2) ,

art. 472 ,

art. 482 alin. (3) ,

art. 486 ,

art. 494 ,

art. 495 ,

art. 496 ,

art. 497 ,

art. 498 alin. (2)

și

art. 506 . Unele dintre aceste articole fac referire la art. 264 din același cod:

art. 128 alin. (3) ,

art. 130,

art. 139,

art. 396 ,

art. 401 alin. (2) ,

art. 472

etc.

29.

Din lecturarea acestor articole, rezultă faptul că legiuitorul a apreciat că, în chestiuni sensibile care țin de determinarea interesului superior al copilului (stabilirea sau schimbarea domiciliului minorului, numirea tutorelui, constituirea consiliului de familie etc.), acesta trebuie să fie ascultat. Astfel, ascultarea copilului este obligatorie în soluționarea neînțelegerilor între părinți privitoare la exercițiul autorității părintești ( art. 486 din Codul civil ), în soluționarea neînțelegerilor privitoare la restrângerea drepturilor copilului de a păstra relații cu alte persoane cu care acesta are legături de familie ( art. 494 din Codul civil ), în cazurile de solicitare a înapoierii copilului de la orice persoană care îl ține fără drept ( art. 495 din Codul civil ), în ipoteza soluționării neînțelegerii dintre părinți cu privire la stabilirea ori schimbarea locuinței copilului ( art. 496-497 din Codul civil ), în cazul schimbării felului învățăturii ori a pregătirii profesionale [ art. 498 alin. (2) din Codul civil ], în ipoteza încuviințării instanței asupra înțelegerii părinților privind exercitarea autorității părintești ( art. 506 din Codul civil ), în hotărârea instanței privind raporturile dintre părinții divorțați și copii ( art. 396 din Codul civil ), în ipoteza stabilirii modalităților părintelui separat de copil de a avea legături personale cu acesta după divorț ( art. 401 din Codul civil ). Ca o garanție procesuală de protejare a interesului acestuia, potrivit

art. 226 din Codul de procedură civilă : „În cazul în care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Ținând seama de împrejurările procesului, instanța hotărăște dacă părinții, tutorele sau alte persoane vor fi de față la ascultarea minorului.“

30.

În aceste condiții, Curtea constată că nu sunt încălcate prevederile constituționale și convenționale invocate.

31.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Lionel Albert Claude Leon Vuillaume în Dosarul nr. 11.764/94/2016* al Judecătoriei Buftea - Secția civilă și constată că prevederile

art. 264 alin. (1) din Codul civil

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Buftea - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 ianuarie 2019.