Decizia nr. 1411/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ionița Cochințu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Marin Ilie Neacșu în Dosarul nr. 14.896./299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 București și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 4.679D/2010.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 noiembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 14.896./299/2008, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Marin Ilie Neacșu într-o cauză civilă având ca obiect o contestație la executare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prevederile criticate nesocotesc principiul egalității în drepturi și al accesului liber la justiție, fiind în contradicție și cu art. 284 din Codul muncii care stabilește competența pentru soluționarea conflictelor de muncă în favoarea tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul sau reședința reclamantul. La stabilirea acestei competențe legiuitorul a avut în vedere înlesnirea liberului acces la justiție al salariatului. Or, în condițiile în care titlul executoriu este emis de instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul, este nedrept ca executarea acestuia să se facă la sediul debitorului sau al terțului poprit. Întrucât în speță sediul debitorului este unic, în municipiul București, textul criticat limitează liberul acces la justiție al salariaților creditori, care sunt nevoiți să se deplaseze la București pentru a-și obține drepturile.

Judecătoria Sectorului 1 București opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, atât timp cât textul criticat determină o competență prin raportare doar la domiciliul/sediul debitorului și al terțului poprit, iar nu și la al creditorului, acest lucru putând impieta asupra accesului liber la justiție, precum și asupra imperativului soluționării în termen rezonabil a cauzelor prevăzute de art. 6 din Convenție. Or, cum executarea silită face parte din proces, impunerea deplasării creditorului la un birou de executor judecătoresc dintr-o altă localitate, pentru realizarea executării silite, poate conduce la o întârziere nejustificată a soluționării procesului.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care au următorul conținut: "Poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) și (2) care consacră principiul egalității în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. De asemenea, se apreciază a fi încălcate și prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, se constată că dispozițiile de lege criticate au mai format obiectul controlului de constituționalitate în raport cu critici și prevederi constituționale și convenționale similare.

Astfel, prin

Decizia nr. 102 din 1 februarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României nr. 237 din 5 aprilie 2011, sau

Decizia nr. 273 din 21 martie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 aprilie 2006, Curtea, respingând excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată, a statuat că textul de lege criticat stabilește competența materială și teritorială pentru soluționarea cererii creditorului de înființare a popririi, fiind adoptat de legiuitor în cadrul atribuțiilor sale, astfel cum sunt determinate prin dispozițiile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție, potrivit cărora competența, procedura de judecată, inclusiv procedura executării silite, precum și căile de atac sunt prevăzute numai prin lege.

Legea atribuie competența materială de a dispune înființarea popririi executorului judecătoresc, creditorul având a alege între două birouri execuționale deopotrivă competente, cel de la domiciliul sau sediul debitorului, respectiv cel de la domiciliul sau sediul terțului poprit, motivul determinant în alegerea acestei competențe fiind chiar înlesnirea actului de executare silită și nu tergiversarea acestuia.

Astfel, este neîndoielnic faptul că veniturile debitorului se regăsesc, cel mai adesea, la sediul său ori la sediul terțului poprit și numai întâmplător la sediul creditorului. În această situație, a acorda executorului judecătoresc de la sediul creditorului competența de a efectua executarea silită conduce în mod evident la tergiversarea soluționării cauzei, executorul judecătoresc fiind obligat să se deplaseze el însuși la sediul debitorului ori al terțului poprit, astfel încât această critică nu se susține.

Curtea a mai constatat că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, întrucât reglementarea este aplicabilă tuturor persoanelor aflate în situația prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincție sau în considerarea altor criterii, și anume creditorii deținători ai unui titlu executoriu care solicită executorului judecătoresc înființarea popririi.

De asemenea, în privința criticii autorului excepției potrivit căreia reglementarea dedusă controlului îngrădește accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, Curtea a arătat că art. 399 din Codul de procedură civilă prevede că împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, care este de natură a oferi toate garanțiile procesuale pentru realizarea deplină a acestor drepturi.

Pentru motivele expuse mai sus, Curtea a stabilit că textul criticat nu încalcă nici prevederile internaționale cuprinse în art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudența Curții Constituționale, soluțiile și considerentele deciziilor invocate își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

În ceea ce privește pretinsa contradicție a prevederilor criticate cu cele ale art. 284 din Codul muncii, devenit

art. 269 în urma republicării Legii nr. 53/2003

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, Curtea reține, pe de o parte, că acest aspect nu ține de competența Curții Constituționale, astfel cum aceasta este reglementată de Constituție și de

Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Este rolul și sarcina instanțelor de judecată de a face corelările necesare între textele legale, astfel încât acestea să fie aplicate potrivit rațiunii care a stat la baza adoptării lor.

Pe de altă parte, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezultă din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. Or, aceasta nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de interpretare și aplicare a normelor legale în situația unor eventuale contrarietăți între acesta.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Marin Ilie Neacșu în Dosarul nr. 14.896./299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 octombrie 2011.