Decizia nr. 111/1998
referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 146 și 149 din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Are ca temei 1
- Legea nr. 47/1992 18 mai 1992 (prevederi anume) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
Ioan Muraru - președinte
Costica Bulai - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stangu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Ioan Griga - procuror
Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent
Pe rol, pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a art. 146 și 149 din Codul de procedură penală, invocată de Andreias Ștefan în Dosarul nr. 123/1998 al Curții Militare de Apel.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 9 iulie 1998, în prezenta părții și a reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 14 iulie 1998.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:
Prin Încheierea din 19 mai 1998, Curtea Militară de Apel a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 146 și 149 din Codul de procedură penală, ridicată de Andreias Ștefan care, prin apărătorul sau, precizează "ca își însușește toate nulitățile privind arestarea preventivă a invinuitilor ori inculpaților, invocate de apărătorii inculpaților comandor Suciu Ioan, civilul Popescu Dumitru, civilul Chiata Marian și civilul Negoescu Gabriel". În motivarea excepției inculpatii menționați susțin ca textele legale atacate sunt neconstituționale, fiind contrare prevederilor art. 23 din Constituție, întrucât procurorul poate lua măsura arestării preventive a unei persoane cu încălcarea acestei dispoziții constituționale, deoarece, potrivit art. 146 din Codul de procedură penală, nu are obligația de a-l asculta pe cel împotriva căruia în măsura arestării preventive și, pe cale de consecința, de a-i aduce la cunoștința învinuirea în prezenta unui apărător. De asemenea, se susține ca din analiza art. 23 din Constituție rezultă ca dreptul conferit magistratului de a lua măsura arestării preventive în cursul urmăririi penale se poate exercita o singură dată, durata preventiei fiind unica și neputând depăși 30 de zile. Rezultă ca magistratul-procuror poate emite o singura ordonanța de arestare, a carei durata poate fi de la o zi la 30 de zile, iar nu mai multe ordonanțe cuprinzând durate de arestare fractionate, totalizand 30 de zile, deoarece, în aceasta situație procurorul și-ar prelungi propriile măsuri procesuale, ceea ce Constituția nu permite. În speta, se susține în continuare, a fost emisă o ordonanța de arestare preventivă, în calitate de invinuit, potrivit art. 146 din Codul de procedură penală, și apoi o alta ordonanța de 25 de zile, în condițiile art. 149 din Codul de procedură penală, procurorul prelungindu-și astfel propria măsura.
Exprimandu-și opinia, instanța de judecată apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece obligativitatea audierii făptuitorului înainte de luarea măsurii arestării preventive exista, potrivit art. 150 din Codul de procedură penală, numai în cazul arestării preventive a inculpatului, deci numai după punerea în mișcare a acțiunii penale. Potrivit art. 146 alin. 1 din Codul de procedură penală, durata arestării învinuitului nu poate depăși 5 zile, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 149 alin. 1 din același cod, durata arestării inculpatului nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul în care aceasta este prelungită în condițiile legii. În cauza, procurorul militar anchetator nu și-a prelungit nelegal propria măsura privativă de libertate, ci a emis doua ordonanțe diferite, pentru arestarea mai întâi a învinuitului și apoi a inculpatului, fără ca durata cumulată a acestora să depășească 30 de zile, neincalcandu-se deci prevederile art. 23 din Constituție.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat puncte de vedere președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arata ca art. 146 din Codul de procedură penală nu încalcă dispozițiile art. 23 din Constituție, deoarece acest text constituțional nu prevede obligația pentru organul judiciar care ia măsura arestării preventive a învinuitului sau a inculpatului de a dispune arestarea numai după ce a ascultat persoana față de care se ia această măsură. Critica de neconstituționalitate a art. 146 din Codul de procedură penală, intemeiata pe inexistenta unei asemenea obligații, nu poate fi admisă, deoarece aceasta privește o omisiune legislativă și, potrivit practicii jurisdicționale a Curții, controlul de constituționalitate nu poate privi omisiuni. Art. 146 din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nici acest act normativ nu prevede obligația pentru organele judiciare sa asculte pe invinuit sau pe inculpat înainte de a lua măsura arestării preventive. Se mai arata ca arestarea învinuitului și arestarea inculpatului sunt măsuri procesuale distincte, care primesc, în mod firesc, reglementări diferite în raport cu calitatea procesuala pe care o are persoana arestata în cursul urmăririi penale. A interpreta ordonanța de arestare a inculpatului ca fiind o ordonanța de prelungire a arestării învinuitului înseamnă a adauga la lege, atâta vreme cat în art. 155 și următoarele din Codul de procedură penală se folosește termenul de "prelungire" numai cu privire la prelungirea de către instanța a arestării inculpatului, dispusă în faza de urmărire penală.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate invocată.
Articolul 146
din Codul de procedură penală prevede: "Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 143 și când exista în mod corespunzător vreunul din cazurile prevăzute la art. 148, dacă considera ca în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanța motivată arestarea acestuia, arătând temeiurile care justifica luarea măsurii și fixând durata arestării, care nu poate depăși 5 zile.
Totodată procurorul emite un mandat de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzător mențiunile arătate la art. 151 lit. a)-c), e) și j), precum și numele și prenumele învinuitului și durata pentru care este dispusă arestarea acestuia."
Principala critica de neconstituționalitate adusă de autorul excepției dispozițiilor art. 146 din Codul de procedură penală se referă la faptul ca acestea ar permite procurorului care a dispus arestarea învinuitului sa dispună apoi arestarea aceleiași persoane în calitate de inculpat, deci sa prelungească astfel propria măsura de arestare, deși, potrivit art. 23 alin. (4) din Constituție, prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată.
Aceasta critica nu este intemeiata. Arestarea inculpatului, atunci când intervine după arestarea învinuitului, luată tot de procuror, nu poate fi privită ca o prelungire a acesteia, deoarece cele doua măsuri, deși luate de procuror cu privire la aceeași persoana, sunt diferite ca natura juridică. Măsura arestării preventive a învinuitului are un caracter excepțional și apare ca necesară numai atunci când termenul de 24 de ore, cat poate dura măsura reținerii, conform dispozițiilor art. 23 alin. (3) din Constituție și ale art. 144 alin. 1 din Codul de procedură penală, se dovedește insuficient pentru verificarea temeiurilor legale necesare punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva învinuitului și, eventual, pentru a se lua împotriva lui măsura arestării preventive sau, dimpotriva, pentru a se dispune scoaterea de sub urmărire penală sau, eventual, încetarea urmăririi. Măsura arestării învinuitului nu poate depăși 5 zile și se justifica numai dacă este necesară în interesul urmăririi penale, în condițiile art. 143 din Codul de procedură penală și în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148 din același cod. Luarea ei se dispune de procuror prin ordonanța motivată, este urmată de emiterea mandatului de arestare a învinuitului și nu poate fi prelungită. Dacă la expirarea duratei arestării învinuitului se confirma temeiurile pentru punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva acestuia și se menține necesitatea privarii sale de libertate, în condițiile legii, procurorul dispune prin ordonanța punerea în mișcare a acțiunii penale și luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, urmată de emiterea mandatului de arestare a acestuia. Măsura este, în conceptia legiuitorului, consecința înlocuirii poziției procesuale de invinuit a făptuitorului, adică de persoana față de care se efectuează urmărirea penală, cat timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa (art. 229 din Codul de procedură penală), cu aceea de inculpat, adică de persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală (art. 23 din Codul de procedură penală). În ceea ce privește durata arestării inculpatului, consecutiva măsurii arestării învinuitului, ea trebuie să includă, în mod firesc, durata acesteia din urma, ca măsura excepționala, specifică urmăririi penale în reglementarea legală în vigoare, neputând depăși însă, împreună cu aceasta, durata de 30 de zile prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituție, având în vedere și faptul ca, deși diferite, cele doua măsuri preventive au drept consecința privarea de libertate a aceleiași persoane, în cadrul aceleiași cauze penale, iar prevederile constituționale menționate se referă la arestarea preventivă a unei persoane, indiferent de calitatea procesuala a acesteia, deci fără sa distinga, asa cum face Codul de procedură penală, între arestarea învinuitului și arestarea inculpatului.
Nu poate însă să fie trecută cu vederea aceasta necorelare a dispozițiilor legale cu dispozițiile și principiile constituționale, care vadeste necesitatea intervenției legiuitorului pentru punerea de acord cu Constituția a dispozițiilor legale examinate.
În ceea ce privește critica adusă dispozițiilor art. 146 din Codul de procedură penală, sub aspectul condițiilor în care poate fi luată măsura arestării învinuitului, în raport cu măsura arestării inculpatului, Curtea constata ca în lege se face o nejustificată diferentiere în favoarea măsurii arestării inculpatului, care nu poate fi luată decât după ascultarea acestuia, condiție care lipsește în cazul arestării învinuitului. Or, deosebirile de natura juridică dintre cele doua măsuri procesuale nu justifica nici o deosebire de tratament între invinuit și inculpat sub aspectul garanțiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apărare și al garanțiilor procesuale prevăzute de lege și consacrate în Constituție. De aceea dispozițiile art. 146 din Codul de procedură penală și măsura arestării preventive a învinuitului, pe care o reglementează, sunt constituționale numai în măsura în care prin acestea se asigura respectarea necondiționată a garanțiilor constituționale privind libertatea și drepturile fundamentale ale persoanei.
Excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 149 din Codul de procedură penală este neîntemeiată și urmează a fi respinsă. Acest articol prevede: "Durata arestării inculpatului nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.
Când o cauza este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispozițiilor alineatului precedent.
Arestarea inculpatului în cursul judecații durează până la soluționarea definitivă a cauzei, afară de cazul când instanța dispune revocarea ei."
Cat privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală, se constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece textul prevede în mod expres ca durata arestării inculpatului nu poate depăși 30 de zile, fiind deci conform cu art. 23 alin. (4) din Constituție. Dispozițiile art. 149 alin. 2 din același cod nu au legătură cu cauza și, în consecința, și aceasta critica urmează a fi respinsă.
Referitor la prevederile alin. 3 al aceluiași articol, se constată că, prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, definitivă prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, Curtea a statuat ca aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanța în cursul judecații, poate depăși 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea în condițiile art. 23 din Constituție. Totodată, prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998, Curtea a constatat ca în legătură cu arestarea inculpatului în cursul judecații, prevăzută la art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, se va face aplicarea directa a dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Constituție. Astfel fiind, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală este inadmisibila, urmând a fi respinsă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Admite în parte excepția de neconstituționalitate invocată de Andreias Ștefan în Dosarul nr. 123/1998 al Curții Militare de Apel și constata ca dispozițiile art. 146 din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care asigura învinuitului aceleași drepturi procesuale ca și inculpatului, în temeiul garanțiilor constituționale privind libertatea individuală și siguranța persoanei, prevăzute la art. 23 și 24 din Constituție.
2. Respinge excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 149 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală.
3. Respinge ca inadmisibila excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Definitivă și obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 14 iulie 1998.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent, Gabriela Dragomirescu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.