Decizia nr. 207/1997

Articolul 4

din Codul de procedură penală, care consacra principiul rolului activ al organelor judiciare, se considera neconstitutional, deoarece "duce, în realitate, la transformarea judecătorului în parte, implicandu-l în mod nepermis în directionarea procesului spre soluția dorita, în unele cazuri, de putere sau interese materiale".

Autorul excepției apreciază ca neconstituționale și dispozițiile art. 200-278 din Codul de procedură penală, în bloc, pentru ca "reglementează urmărirea penală în lipsa judecătorului de instrucție" fără de care nu poate exista urmărire penală corecta.

De asemenea, este criticata așezarea procurorului în sala de ședința "la masa prezidiului instanței", într-o poziție care nu marcheaza suficient de clar deosebirea lui față de instanța, ceea ce face ca publicul sa confunde procurorul cu instanța, în defavoarea apărării. Prin aceasta se considera ca se încalcă prevederile art. 23 din Constituție și ale art. 17 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, precum și "principiul egalității dintre acuzare și apărare".

Exprimandu-și opinia potrivit prevederilor art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanța de judecată apreciază excepția de neconstituționalitate invocată ca neîntemeiată, dispozițiile legale atacate fiind constituționale.

În temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, au fost solicitate puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Senatul și Guvernul, în punctele lor de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată, deoarece textele criticate nu contravin prevederilor Constituției.

Camera Deputaților nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Senatului și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părților și ale procurorului, dispozițiile atacate, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție, art. 3 și art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este competența să soluționeze excepția invocată, fiind legal sesizată.

Principala critica de neconstituționalitate privește dispozițiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală, care se referă, ca și celelalte dispoziții din același articol, la rezolvarea acțiunii civile în procesul penal.

Articolul sus-menționat are următorul cuprins: "Când achitarea s-a pronunțat pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b^1 ori pentru ca instanța a constatat existenta unei alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei sau pentru ca lipsește vreunul din elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile".

Autorul excepției de neconstituționalitate considera ca răspunderea civilă delictuala, în toate aceste situații și mai ales când lipsește vinovăția ca element al infracțiunii, ar fi o răspundere obiectivă, ceea ce constituie o încălcare a principiilor de drept în materie.

Argumentele autorului excepției nu pot fi primite, deoarece, în toate cazurile de achitare la care se referă textul în discuție, fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de inculpatul achitat, poate constitui temei pentru o răspundere juridică nepenala: civilă, administrativă sau disciplinară. În cazul prevăzut la art. 10 lit. b^1 din Codul de procedură penală, respectiv la art. 18^1 din Codul penal, deși fapta nu constituie infracțiune, însăși legea prevede că aceasta constituie temei pentru răspunderea care atrage aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, prevăzută de legea penală, și chiar obliga procurorul sau instanța să aplice făptuitorului una dintre sancțiunile prevăzute la art. 91 din Codul penal. Evident ca o astfel de fapta poate constitui temei pentru răspunderea civilă delictuala, intrunind toate elementele acesteia. Cat privește cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, se constată că, în aceste situații, fapta săvârșită poate și trebuie să servească drept temei pentru răspunderea civilă delictuala ori de câte ori, în sarcina făptuitorului, se retine o culpa ce ar putea servi ca temei subiectiv pentru o astfel de răspundere.

Soluționarea acțiunii civile în procesul penal, prin obligarea la repararea pagubei, se face potrivit dispozițiilor art. 14 alin. 3 și ale art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală. Vor fi incidente, deci, dispozițiile art. 998 și următoarele din Codul civil, care presupun existenta tuturor elementelor răspunderii civile. Dispozițiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală nu instituie noi condiții ale răspunderii civile delictuale, ci trimite la legea civilă. Instanța care l-a achitat pe inculpat îl poate obliga la despăgubiri civile numai în măsura în care s-a reținut în sarcina lui o culpa în producerea prejudiciului, situație care poate exista, asa cum s-a arătat, în toate cazurile prevăzute în dispozițiile în discuție. Tocmai de aceea legea prevede că instanța îl poate obliga pe inculpatul achitat la despăgubiri civile, având în vedere acele situații în care exista o culpa a făptuitorului în producerea prejudiciului.

Constatarea inexistentei culpei ca element al infracțiunii nu înseamnă întotdeauna și inexistenta culpei ca element al răspunderii civile delictuale. Culpa penală exista, asa cum prevede art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. b) din Codul penal, atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea sa-l prevadă. Nu este suficient sa existe obligația de a prevedea rezultatul, determinata pe baza unui criteriu obiectiv, ci trebuie să se constate și posibilitatea subiectiva a acestei prevederi. Culpa civilă poate exista însă dacă s-a constat existenta obligației de prevedere, făptuitorul fiind vinovat pentru că nu s-a folosit de posibilitatea pe care o avea de a prevedea rezultatul. Tocmai de aceea este posibil sa nu existe culpa penală, atunci când făptuitorul nu a putut folosi posibilitățile de a prevedea rezultatul, dar sa existe culpa civilă bazată pe aceste posibilități pe care, obiectiv, le avea, dar nu le-a putut folosi în situația concretă, nedovedind straduinta și diligenta omului obișnuit.

Autorul excepției de neconstituționalitate afirma ca dispozițiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 23 referitoare la libertatea individuală. Or, se constată că nu exista legătură între aceste prevederi ale Constituției și cele ale art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală.

În ceea ce privește critica adusă dispozițiilor art. 4 din Codul de procedură penală, privitoare la rolul activ al organelor judiciare, la așezarea procurorului în sala de ședințe și la insuficienta separare a acestuia de instanța de judecată, menționăm ca asupra acestor critici de neconstituționalitate Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 143 din 21 noiembrie 1996, definitivă prin nerecurare și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 martie 1997. Prin aceasta decizie Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Codul de procedură penală, arătând ca aceste dispoziții sunt în concordanta cu prevederile constituționale și cu regulile de baza ale procesului penal. Poziția procurorului în sala de judecată nu poate constitui o problemă de contencios constituțional.

În fine, cu referire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 200-278 din Codul de procedură penală, sub motiv ca reglementează urmărirea penală în lipsa instituției judecătorului de instrucție, aceasta nu este intemeiata. Pe lângă faptul ca dispozițiile criticate nu sunt dintre cele de care depinde judecarea cauzei, acestea nu pot fi considerate în nici un caz contrare Constituției.

Cat privește critica adusă pentru neprevederea în sistemul român a instituției judecătorului de instrucție, aceasta nu este intemeiata, având în vedere ca obiectul controlului efectuat prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate privește numai texte de lege în vigoare, nu și norme și instituții care nu exista încă și cu privire la care nici Constituția și nici Codul de procedură penală nu cuprind nici o referire. Controlul de neconstituționalitate nu poate privi omisiuni, deoarece, altminteri, dintr-un legislator negativ, care este de natura rolului și funcției Curții Constituționale în asigurarea supremației Constituției, aceasta s-ar transforma într-un legislator pozitiv, care este de natura rolului și funcției exclusive a Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii.

Pentru considerentele expuse și având în vedere prevederile ar. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 23 alin. (2), ale art. 24 și ale art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. 2, ale art. 4 și, în bloc, ale art. 200-278 din Codul de procedură penală, invocată de Gavris Ioan în Dosarul nr. 1.809/1996 al Curții de Apel Oradea.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 5 iunie 1997.