Decizia nr. 9/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Laurentiu Cristescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274, art. 338 și art. 350 din Codul de procedură penală, ridicată de Kalid Ali Sherkhan în Dosarul nr. 3.587/1999 al Curții de Apel Constanta - Secția penală.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 20 ianuarie 2000, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, a autorului excepției Kalid Ali Sherkhan, asistat de avocat Ion Mustata, a lui Yahia Al Atem și Gheorghe Florica, ambii asistați de avocat Ileana Dancau, care l-a reprezentat și pe Sorin Mirel Florica, a lui Carmen Florentina Dan, asistată de avocat Nicolae Dobre, a lui Adrian Gherghina, asistat de avocat Ovidiu Sararu, a lui Mircea Nicolae Manescu și în lipsa celorlalte părți legal citate. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 24 ianuarie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Curtea de Apel Constanta - Secția penală, prin Încheierea din 13 octombrie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 3.587/1999, aflat pe rolul acelei instanțe, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 350, art. 338 și art. 274 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Kalid Ali Sherkhan.

În motivarea excepției se arata ca dispozițiile legale menționate și alte dispoziții din Codul de procedură penală privitoare la durata măsurii arestării preventive; expresie a conceptiei și voinței legiuitorului de la 1968, sunt în contradictie cu prevederile art. 23 din Constituție referitoare la libertatea individuală. Se mai susține ca art. 159 din Codul de procedură penală, în redactarea inițială, prevedea ca durata arestării preventive era prelungită din 30 în 30 de zile până în momentul în care procurorul sesiza instanța de judecată. Din acest moment procesual, în conformitate cu art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală, arestarea preventivă dura până la soluționarea definitivă a cauzei, în afară de cazul în care instanța dispunea revocarea ei. În corelatie cu textul art. 149 alineatul final, legiuitorul de la 1968 a instituit, prin prevederile art. 350 din Codul de procedură penală, obligația instanței să se pronunțe, prin hotărârea sa, în aceleași condiții, și cu privire la menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, iar prin prevederile art. 338 din Codul de procedură penală a instituit aceeași obligație a instanței în cazul în care dispune restituirea cauzei la procuror. De asemenea, prin art. 274 din Codul de procedură penală, partea finala, s-a prevăzut ca, în cazul restituirii dosarului la procuror în situațiile în care inculpatul este arestat, termenul de 30 de zile privind durata arestării preventive curge de la data primirii dosarului de către procuror. Autorul excepției considera ca "toate aceste dispoziții sunt neconstituționale în raport cu prevederile art. 23 din Constituție, dacă sunt interpretate în sensul contrar normei constituționale precizate". În art. 23 alin. (4) se prevede că arestarea preventivă se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pe o durată de cel mult 30 de zile, ca asupra legalității mandatului arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată, iar prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată.

În aceste condiții, se mai arata în motivarea excepției, pentru garantarea libertății persoanei, în conformitate cu obligația instituită de art. 23 din Constituție, instanțele de judecată sunt obligate sa dispună prelungirea arestării preventive până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare. Privarea de libertate este un act la fel de grav, indiferent când se produce: în faza de urmărire penală sau în cursul judecații. De aceea, în mod corect, Curtea Constituțională a constatat ca dispozițiile art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, dacă sunt interpretate în sensul că durata arestării preventive nu mai trebuie prelungită pe parcursul judecării cauzei.

Fața de cele arătate, prevederile art. 338, 350 și 274 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale atunci când sunt interpretate în sensul că instanțele pot dispune menținerea sine die a arestării preventive după pronunțarea unei hotărâri nedefinitive, fără sa mai aibă obligația prelungirii duratei arestării preventive din 30 în 30 de zile, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, precum și în cazul restituirii cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Interpretarea corecta a dispozițiilor legale menționate, se arata în motivarea excepției, conduce la concluzia ca prevederile art. 23 din Constituție obliga instanțele sa dispună prelungirea arestării preventive din 30 în 30 de zile, iar în cazul restituirii cauzei; să urmeze aceeași procedura, din momentul ajungerii dosarului la procuror, acesta având obligația legală sa ceara prelungirea arestării în conformitate cu art. 159 din Codul de procedură penală, iar instanța, sa o acorde, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

Exprimandu-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate, instanța judecătorească arata ca aceasta este neîntemeiată. Ea invoca drept argument faptul ca dispozițiile art. 350 din Codul de procedură penală privind menținerea măsurii arestării inculpatului condamnat îi sunt favorabile acestuia, perioada respectiva urmând a fi scăzută din durata condamnării definitive. De asemenea, în opinia instanței "Caracterul executoriu al dispozițiilor privind menținerea măsurii arestării preventive în cazul condamnării inculpatului deriva din însăși pedeapsa privativă de libertate aplicată acestuia de către instanța de fond, pedeapsa în executarea căreia se afla chiar din momentul arestării preventive, chiar dacă hotărârea nu este definitivă".

În susținerea opiniei sale instanța mai invoca dispozițiile art. 383 alin. 2 și ale art. 385^17 alin. 4 din Codul de procedură penală, care obliga instanța sa arate în hotărâre timpul care se deduce din pedeapsa, atunci când inculpatul s-a aflat în stare de deținere. Referindu-se la cazurile de restituire a cauzei în condițiile art. 332-337 din Codul de procedură penală, instanța arata ca "este normal ca procurorul sa reia procedura prelungirii arestării preventive a inculpatului, pentru ca astfel se asigura controlul magistratului judecător asupra stării de libertate a celui de mai sus".

Cu privire la art. 274 din Codul de procedură penală, instanța invoca Decizia Curții Constituționale nr. 207 din 5 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate privitoare la dispozițiile art. 200-278 din Codul de procedură penală.

În fine, instanța invoca, în susținerea opiniei sale, și dispozițiile art. 141 din Codul de procedură penală, referitoare la calea de atac împotriva încheierii privind măsurile preventive.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a Curții Constituționale a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

În punctul de vedere al Guvernului se considera ca excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 274 din Codul de procedură penală este intemeiata, în timp ce excepția privind dispozițiile art. 338 și art. 350 din același cod este neîntemeiată.

Cu privire la dispozițiile art. 274 din Codul de procedură penală, pornindu-se de la dispozițiile art. 23 alin. (4) din Constituție și de la practica jurisdicțională a Curții Constituționale, care s-a pronunțat în mod repetat asupra termenului de 30 de zile, precizând de fiecare data ca prevederile art. 23 din Constituție trebuie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane, indiferent dacă aceasta are loc în faza urmăririi penale sau în faza judecații, deci și în cazul restituirii cauzei la procuror, Guvernul arata ca teza finala a art. 274 ("În cazul în care dosarul se restituie de către instanța și inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror.") este neconstitutionala, dacă se interpretează în sensul că termenul de 30 de zile ar putea fi depășit, fără a interveni controlul instanței de judecată.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 338 și 350 din Codul de procedură penală Guvernul apreciază ca aceasta nu poate fi admisă, deoarece dispozițiile acestor articole nu contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituție. Dimpotriva, atât prin hotărârea de desesizare și restituire a cauzei la procuror, cat și prin hotărârea de soluționare a acesteia, conform acestor texte, instanța are obligația de a dispune cu privire la măsura arestării preventive și, prin urmare, de a asigura controlul termenului de 30 de zile prevăzut la art. 23 alin. (4) din Constituție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, susținerile autorului excepției și ale părților prezente, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Excepția de neconstituționalitate privește dispozițiile art. 350, 338 și 274 din Codul de procedură penală, dispoziții considerate de autorul excepției ca fiind contrare prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituție referitoare la temeiul, durata, legalitatea și prelungirea măsurii procesuale a arestării preventive. De asemenea, considera ca aceste prevederi sunt contrare și practicii constante a Curții Constituționale în soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor Codului de procedura penală privitoare la măsura arestării preventive, ridicate în alte cauze.

Textele legale criticate ca neconstituționale sunt următoarele:

- Art. 350: "Instanța are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunțe cu privire la revocarea, menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ținând seama de dispozițiile din partea generală, titlul IV, capitolul I.

În caz de achitare sau încetare a procesului penal, instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv.

De asemenea, instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunța:

a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egala cu durata reținerii și arestării preventive;

b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiționată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă;

c) amenda.

Hotărârea pronunțată în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea inculpatului este executorie.

Când potrivit dispozițiilor prevăzute în alin. 1, 2 și 3 inculpatul este pus în libertate, instanța comunică aceasta administrației locului de deținere.

Inculpatul condamnat de prima instanța și aflat în stare de deținere este liberat de îndată ce reținerea și arestarea devin egale cu durata pedepsei pronunțate, deși hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administrația locului de deținere. În acest scop i se comunică, îndată după pronunțarea hotărârii, copie de pe dispozitiv sau extras, care va cuprinde mențiunile prevăzute în art. 140 alineatul ultim.

Când în cursul urmăririi penale sau al judecații invinuitul sau inculpatul a fost liberat provizoriu pe cauțiune, instanța va dispune restituirea sumei depuse drept cauțiune, în cazurile prevăzute de lege. Dispozițiile art. 160^5 alin. 5 se aplică în mod corespunzător".

- Art. 338: "În cazurile de restituire potrivit art. 332, 333 și 335 și de trimitere a dosarului la procuror în cazurile prevăzute în art. 336 și 337, instanța dispune asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranță prevăzute în art. 113 și 114 din Codul penal, asupra măsurilor asiguratorii, cu privire la persoanele în privinta cărora s-a dispus restituirea cauzei sau trimiterea dosarului la procuror".

- Art. 274: "În cazurile de reluare a urmăririi penale prevăzute în art. 270 lit. a) și c), termenul de 30 de zile privitor la măsura arestării inculpatului curge de la data luării acestei măsuri, iar în cazul când dosarul se restituie de către instanța și inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror.

Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit art. 155, 159 și 160".

1. Aceste dispoziții legale, în special cele din alin. 1 al art. 350 și partea finala a art. 338 din Codul de procedură penală, sunt considerate de autorul excepției ca neconstituționale, dacă se interpretează în sensul că instanțele pot dispune menținerea arestării preventive după pronunțarea unei hotărâri nedefinitive, fără sa mai aibă obligația prelungirii duratei arestării din 30 în 30 de zile, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, precum și în cazul restituirii cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale.

Curtea constata ca aceasta critica este intemeiata.

Potrivit art. 23 alin. (4) din Constituție arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile, iar prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată, indiferent dacă arestarea preventivă s-a dispus în cursul urmăririi penale sau în cursul judecații. Când măsura arestării preventive a fost luată de instanța de judecată, asa cum se prevede în dispozițiile art. 350 și 338 din Codul de procedură penală, durata acesteia nu poate depăși 30 de zile.

În practica sa jurisdicțională Curtea Constituțională a interpretat în acest sens dispozițiile constituționale menționate, asa cum rezultă din Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, definitivă prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, precum și din Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998. Prin aceasta din urma decizie Curtea Constituțională a constatat ca prevederea potrivit căreia "Arestarea inculpatului în cursul judecații durează până la soluționarea definitivă a cauzei", din art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, este neconstitutionala, urmând ca în legătură cu durata arestării să se facă aplicarea directa a art. 23 alin. (4) din Constituție.

Argumentul potrivit căruia inculpatul condamnat prin hotărâre nedefinitiva este ținut în arest în executarea acestei condamnări, iar nu ca urmare a luării față de el a măsurii arestării preventive, nu are nici un fundament juridic. Pe de o parte acest argument se bazează pe o confuzie între măsura procedurala a arestării preventive, al carei scop este asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, și pedeapsa închisorii, iar pe de altă parte reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovatie consfințite în art. 23 alin. (8) din Constituție, care prevede că "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată"; principiu prevăzut și în art. 6 alin. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia "Orice persoană acuzata de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită".

2. Referindu-se la cazurile de restituire a cauzei la procuror, aceeași instanța considera ca "este normal ca procurorul sa reia procedura prelungirii arestării preventive a inculpatului", însă nu răspunde criticii aduse de autorul excepției prevederilor art. 338 din Codul de procedură penală referitoare la caracterul nedeterminat al duratei măsurii arestării preventive dispuse de instanța prin hotărârea de desesizare și restituire a dosarului, ceea ce face ca aplicarea acestor dispoziții să contravină art. 23 alin. (4) partea întâi din Constituție, care prevede că "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile".

Cu privire la dispozițiile art. 338 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constata ca acestea sunt neconstituționale, dacă sunt interpretate în sensul că măsura arestării preventive nu trebuie să se conformeze prevederilor constituționale privitoare la durata de 30 de zile, asa cum statuează art. 23 alin. (4) din Constituție. De asemenea, aceasta interpretare este în contradictie și cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și ale art. 23 alin. (1) din Legea fundamentală, care prevăd: primul, ca "România este un stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori 5 supreme și sunt garantate", iar cel de-al doilea, ca "Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile".

3. În fine, cu privire la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură penală, teza finala, potrivit cărora atunci când dosarul se restituie de către instanța procurorului și inculpatul este arestat, termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror, asa cum se arata, în mod corect, în punctul de vedere al Guvernului. Acestea sunt însă neconstituționale, dacă se interpretează în sensul că termenul de 30 de zile ar putea fi depășit fără a interveni controlul instanței de judecată.

Afirmatia instanței, potrivit căreia Curtea Constituțională a respins prin Decizia nr. 207 din 5 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, excepția de neconstituționalitate a art. 200-278 din Codul de procedură penală, nu este intemeiata. În realitate, excepția de neconstituționalitate respinsă prin amintita decizie privea, în bloc, dispozițiile art. 200-278 din Codul de procedură penală. Cu acea ocazie s-a criticat faptul ca dispozițiile menționate reglementează urmărirea penală, deși nu a fost legiferata instituția judecătorului de instrucție.

De asemenea, Curtea constata ca dispozițiile art. 141 din Codul de procedură penală, care se referă la calea de atac în contra încheierii privind măsurile preventive, invocate de aceeași instanța, nu au incidența în cauza.

Se mai constata ca nici dispozițiile art. 383 alin. 2 din Codul de procedură penală privitoare la deducerea din pedeapsa a timpului cat inculpatul a fost arestat preventiv și nici dispozițiile art. 385^17 din același cod privitoare la desființarea hotărârii și conținutul deciziei penale, dispoziții invocate de aceeași instanța, nu au incidența în cauza.

În raport cu cele precedente Curtea constata ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274, 338 și 350 din Codul de procedură penală este intemeiata și urmează să fie admisă, în măsura în care se interpretează ca durata arestării, în cadrul judecații, poate depăși 30 de zile fără a fi necesară prelungirea acesteia în condițiile art. 23 alin. (4) din Constituție.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 13, alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu unanimitate de voturi în ceea ce privește dispozițiile art. 274 și ale art. 338 din Codul de procedură penală și cu majoritate de voturi în ceea ce privește dispozițiile art. 350 din același cod,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Kalid Ali Sherkhan în Dosarul nr. 3.587/1999 al Curții de Apel Constanta - Secția penală și constata ca dispozițiile art. 274, art. 338 și art. 350 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării preventive dispusă sau menținută de instanța, în cursul judecații, poate depăși 30 de zile fără a fi necesară prelungirea, în condițiile art. 23 alin. (4) din Constituție.

Decizia se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 24 ianuarie 2000.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Laurentiu Cristescu

OPINIE SEPARATĂ

Consideram ca dispozițiile art. 350 din Codul de procedură penală sunt constituționale, iar soluția care se impune în speta, sub acest aspect, este aceea de respingere a excepției de neconstituționalitate.

Pe de altă parte, suntem de acord ca dispozițiile art. 274 și 338 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării preventive dispusă sau menținută de instanța, în cursul judecații, poate depăși 30 zile fără a fi necesară prelungirea, în condițiile art. 23 alin. (4) din Constituție (conform căruia: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalității mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată.").

I. Prin opinia separată pe care am formulat-o la Decizia Curții Constituționale nr. 10 din 24 ianuarie 2000*), am demonstrat ca alin. 1 al art. 350 din Codul de procedură penală este constituțional. Considerentele pe care se întemeiază acea opinie separată sunt pe deplin aplicabile și în privinta ansamblului dispozițiilor cuprinse în cele șapte alineate ale art. 350 din Codul de procedură penală, text legal care, alături de art. 274 și 338 din același cod, face obiectul excepției de neconstituționalitate soluționate prin decizia la care se referă prezenta opinie separată.

În esenta, soluția la care s-a ajuns în menționată opinie separată se întemeiază pe constatarea necesității recurgerii la interpretarea [realizată în temeiul prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituție] dispozițiilor constituționale ale art. 23 alin. (4) în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 5 pct. 1 lit. a) și lit. c) și pct. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (hotărârile pronunțate în cazurile: "Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei", 1968; "Van Droogenbroeck contra Belgiei", 1982 și "B. contra Austriei", 1990). Pe aceasta baza, se ajunge la concluzia ca, sub aspectele care interesează în privinta constituționalității art. 350 din Codul de procedură penală, interpretarea corecta a conținutului normativ al art. 23 alin. (4) din Constituție este următoarea:

a) "Prelungirea arestării", care, conform tezei a treia a art. 23 alin. (4), "se aproba numai de instanța judecătorească" se poate dispune, potrivit celei dintâi teze a aceluiași text, numai "pentru o durată de cel mult 30 de zile" atunci când în privinta persoanei arestate nu a fost pronunțată, încă, de către o instanța judecătorească, o hotărâre de condamnare;

b) Atunci când însă, în privinta persoanei arestate, a fost pronunțată, de către o instanța judecătorească, o hotărâre de condamnare - chiar și dacă acea hotărâre nu este definitivă, fiind supusă căilor de atac -, pentru instanța care pronunța hotărârea de condamnare sau pentru instanțele care, în faze ulterioare ale procesului, se pronunța asupra menținerii ori prelungirii arestării, nu mai exista - câtă vreme hotărârea de condamnare este în fiinta - obligația de a se conformă condiției prevăzute de cea dintâi teza cu privire la durata de cel mult 30 zile a arestării.

Asa fiind, rezultă ca în toate cazurile când, dând curs dispozițiilor art. 350 din Codul de procedură penală, instanța judecătorească hotărăște condamnarea persoanei arestate la o pedeapsă privativă de libertate și, în consecința, dispune - după caz - menținerea ("prelungirea") sau luarea măsurii arestării inculpatului, nu mai este aplicabilă teza întâi a art. 23 alin. (4) din Constituție ("Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [...]"). De aceea, nici instanța care pronunța acea hotărâre de condamnare și nici alte instanțe care - ulterior, în alte faze ale procesului penal având ca obiect fapta pentru care s-a hotărât condamnarea mențin ("prelungesc") măsura arestării inculpatului condamnat, nu mai au obligația (câtă vreme hotărârea de condamnare este în fiinta) de a dispune această măsură numai "pentru o durată de cel mult 30 de zile."

În plan procesual, una dintre consecințe este aceea ca măsura arestării, astfel "consolidata" prin hotărârea judecătorească de condamnare, nu va mai trebui să fie supusă, automat, din 30 în 30 de zile, controlului instanței judecătorești, în vederea prelungirii arestării sau a punerii în libertate - cu condiția, desigur, ca între timp, hotărârea de condamnare sa nu fi fost desfiintata în cadrul eventualelor cai de atac exercitate potrivit legii.

II. Considerentele expuse sub pct. I al prezentei opinii separate nu sunt însă aplicabile și în privinta dispozițiilor art. 274 și 338 din Codul de procedură penală, pentru simplul motiv ca, prin ipoteza, aceste prevederi nu pot capata aplicare decât fie anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, fie după desființarea (de către o instanța superioară, în cadrul eventualelor cai de atac formulate potrivit legii) a unei asemenea hotărâri de condamnare ce fusese pronunțată în acel proces penal.

De aceea, cu privire la dispozițiile art. 274 și 338 din Codul de procedură penală, ne insusim argumentele și soluția deciziei la care se referă prezenta opinie separată, fiind de acord ca aceste dispoziții sunt neconstituționale, în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării preventive dispusă sau menținută de instanța, în cursul judecații, poate depăși 30 zile fără a fi necesară prelungirea, în condițiile art. 23 alin. (4) din Constituție.

------------------

art. 8 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curții Constituționale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluția pronunțată. De aceea, autoritățile și instituțiile statului sunt obligate sa dea curs soluției decise cu majoritatea voturilor la fel ca și soluției pronunțate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată. Responsabilitatea juridică este identică și într-un caz și în celălalt, în condițiile prezentate prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.

Lucian Mihai,

președintele Curții Constituționale

Constantin Doldur,

judecător al Curții Constituționale