Decizia nr. 209/2012

Se acordă încredere Guvernului, în componența prevăzută în anexa nr. 1, pentru realizarea Programului de guvernare prevăzut în anexa nr. 2.

Anexele nr. 1 și 2 fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaților și de Senat în ședința comună din 9 februarie 2012."

Prevederile constituționale invocate în susținerea criticilor de neconstituționalitate sunt:

- Art. 1 alin. (5): "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.";

- Art. 64 alin. (1), (4) și (5): "(1) Organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea. [...]

(4) Fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot constitui comisii comune.

(5) Birourile permanente și comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configurației politice a fiecărei Camere.";

- Art. 103 alin. (2) și (3): "(2) Candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului.

Programul și lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor."

De asemenea, sunt invocate ca temei al criticilor formulate și dispozițiile art. 12 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, aprobat prin

Hotărârea Parlamentului nr. 4 din 3 martie 1992 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992, modificat și completat prin

Hotărârea Parlamentului nr. 13/1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 5 iulie 1995: "Comisiile permanente sesizate în fond lucrează legal, în ședințe comune, în prezența a cel puțin jumătate plus unu atât din numărul deputaților, cât și din numărul senatorilor care le compun; hotărârile se adoptă cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul membrilor prezenți."

Prin sesizarea formulată, autorii acesteia susțin că procedura parlamentară de învestire a Guvernului nu s-a realizat în conformitate cu prevederile art. 12 și art. 72 alin. 2 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, respectiv nu a fost parcursă etapa obligatorie a audierii candidaților în comisiile permanente competente, fapt ce constituie o cauză de nulitate a

Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012

pentru acordarea încrederii Guvernului și, pe cale de consecință, o cauză ce determină neconstituționalitatea acesteia.

2. Examinând sesizarea și actele depuse la dosar, Curtea constată că, în cadrul etapei procedurale a audierii candidaților la funcția de ministru în fața comisiilor permanente, avizele nu au fost întocmite, întrucât unele comisii nu au întrunit cvorumul de ședință prevăzut de art. 12 din regulament, respectiv la lucrări au fost prezenți mai puțin de jumătate plus unu atât din numărul deputaților, cât și din numărul senatorilor care le compun.

Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului nu cuprinde o prevedere expresă referitoare la situația în care, din varii motive, comisiile permanente nu pot depune avizele, astfel că procedura de învestire a Guvernului a continuat cu etapa dezbaterii în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului a programului de guvernare și a listei Guvernului.

În cadrul ședinței comune, potrivit stenogramei transmise Curții așa cum s-a precizat mai sus, președintele de ședință desemnat, senatorul Vasile Blaga, președintele Senatului, după ce a prezentat situația de fapt creată prin imposibilitatea unor comisii permanente de a depune avizele prevăzute de art. 72 alin. 3 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, a supus votului plenului Parlamentului procedura de urmat într-o asemenea situație. Cele două Camere ale Parlamentului au luat act de lipsa unor avize și au hotărât, prin vot, continuarea procedurii de desfășurare a ședinței comune de acordare a votului de încredere Guvernului, constatând că lipsa acestor acte procedurale "nu este un impediment pentru continuarea lucrărilor, având în vedere faptul că dispozițiile regulamentare referitoare la cvorum și majoritatea necesară adoptării unor hotărâri de către Camerele reunite trebuie înțelese ca mijloace procedurale minimale de protecție, în scopul respectării drepturilor tuturor membrilor Camerelor, și nu ca instrumente de împiedicare a funcționării Camerelor Parlamentului" (stenograma dezbaterilor care au avut loc în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din data de 9 februarie 2012).

Într-o atare împrejurare, Curtea Constituțională este chemată să se pronunțe asupra modalității în care plenul Parlamentului a decis să interpreteze și să aplice dispozițiile constituționale cuprinse în art. 103 și prevederile regulamentare referitoare la învestitura Guvernului.

3. Din analiza dispozițiilor constituționale (art. 85, 103 și 104), procedura de învestire a Guvernului parcurge următoarele etape:

- desemnarea de către Președintele României a unui candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament;

- solicitarea de către candidatul desemnat pentru funcția de prim-ministru a votului de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului;

- dezbaterea în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului a programului de guvernare și a listei Guvernului;

- acordarea votului de încredere de către Parlament;

- numirea Guvernului de către Președintele României, pe baza votului de încredere acordat de Parlament, urmată de depunerea jurământului de credință.

Potrivit dispozițiilor regulamentare (art. 71-76 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului), procedura de acordare a votului de încredere Guvernului vizează următoarele etape:

- candidatul desemnat pentru funcția de prim-ministru transmite birourilor permanente ale celor două Camere programul de guvernare și lista Guvernului;

- birourile permanente ale celor două Camere stabilesc data ședinței comune la cel mult 15 zile de la primirea programului de guvernare și a listei Guvernului, asigură multiplicarea și difuzarea documentelor către deputați și senatori și iau măsuri pentru convocarea acestora la ședința comună;

- candidații pentru funcția de ministru sunt audiați în ședința comună a comisiilor permanente ale celor două Camere al căror obiect de activitate corespunde sferei de competență a viitorilor miniștri; comisiile întocmesc avizele comune consultative, motivate, și le prezintă candidatului pentru funcția de prim-ministru.

4. Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în temeiul dispozițiilor constituționale prevăzute de art. 64 alin. (1), le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare și procedurile de desfășurare a lucrărilor parlamentare.

Regulamentele parlamentare - Regulamentul Camerei Deputaților, Regulamentul Senatului și Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului -, sub aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerele reunite, nu în virtutea calității de autoritate legiuitoare a Parlamentului, ci în calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de organizare și funcționare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ de sine-stătător, în conformitate cu competența atribuită de Constituție.

Așa fiind, autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice și poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreționar, abuziv, cu încălcarea atribuțiilor constituționale ale Parlamentului. Astfel, între principiul constituțional referitor la autonomia Parlamentului de a-și stabili reguli interne de organizare și funcționare [art. 64 alin. (1)] și principiul constituțional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităților publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituției, atribuții specifice democrației constituționale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea strategiei naționale de apărare a țării etc.), Curtea apreciază că există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze și să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituții sau autorități publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curții Constituționale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curții de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informații), precum și regulile de organizare și funcționare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfășurarea activităților parlamentare în scopul îndeplinirii atribuțiilor constituționale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român își exercită suveranitatea națională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituție.

Ca orice act normativ destinat să reglementeze un anumit domeniu de activitate, regulamentul parlamentar trebuie să respecte cerințele privind claritatea și previzibilitatea normelor, să fie un element regulator suplu, care, pe de o parte, să permită o libertate de acțiune parlamentarilor sau grupurilor parlamentare în acord cu dispozițiile art. 69 din Constituție referitoare la caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, iar, pe de altă parte, să garanteze autorității legiuitoare posibilitatea de a-și îndeplini rolul constituțional. Or, instrumentul juridic menit să asigure îndeplinirea atribuțiilor Parlamentului nu poate constitui o piedică în realizarea scopului său.

Regulamentul parlamentar trebuie interpretat și aplicat cu bună-credință și în spiritul loialității față de Legea fundamentală.

5. Potrivit dispozițiilor constituționale cuprinse la art. 103 alin. (3): "Programul și lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor." Legea fundamentală nu consacră avizul consultativ al comisiilor permanente drept criteriu de constituționalitate a hotărârii prin care Parlamentul acordă încrederea Guvernului. Curtea constată că în cuprinsul Constituției sunt consacrate mai multe situații în care obligația solicitării unor avize este reglementată în mod expres: art. 79 referitor la Consiliul Legislativ - "organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații", art. 90 referitor la referendum, potrivit căruia "Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național", art. 95 alin. (1) - "În cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale [...]" sau situația prevăzută de art. 117 alin. (2) - "Guvernul și ministerele, cu avizul Curții de Conturi, pot înființa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaște această competență".

Mai mult, ori de câte ori legiuitorul constituant a condiționat exercitarea unui drept de îndeplinirea unei anumite condiții, precum existența unui act procedural, a reglementat în mod expres această cerință. Cu titlu exemplificativ, menționăm situația consacrată de art. 72 alin. (2) din Constituție care prevede că "Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor [...]", situația prevăzută de art. 92 alin. (2) - "El [n.n. Președintele României] poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate [...]" sau situația prevăzută de art. 95 alin. (1) - "În cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale [...]".

6. Lipsa reglementării exprese în cadrul prevederilor constituționale ale art. 103 a caracterului obligatoriu, sub aspectul existenței actului, al avizelor comisiilor permanente, coroborată cu dispozițiile art. 64 alin. (4) și (5) din Constituție, pune în evidență locul și rolul comisiilor permanente, ca organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor pentru o oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei (a se vedea

Decizia Curții Constituționale nr. 48 din 17 mai 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994). Comisiile se constituie dintr-un număr restrâns de deputați sau senatori, specializați pe un anumit domeniu, cu o componență și o structură care respectă configurația politică a fiecărei Camere. Potrivit prevederilor art. 10 alin. 3 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, "participarea deputaților și senatorilor la ședința comună a comisiilor permanente sesizate în fond este obligatorie". Dezbaterile specializate care au loc în cadrul ședințelor comisiilor se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti și facilita desfășurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora. Necesitatea creării acestor organe de lucru a fost impusă de asigurarea eficienței activității unui corp deliberativ numeros. Din această perspectivă, rolul comisiilor în activitatea parlamentară este unul foarte important, ele asigurând pregătirea deciziilor plenului în scopul exercitării prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, dreptul de control sau dreptul de anchetă ale Parlamentului.

Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este acea a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele și avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu și din perspectiva soluțiilor pe care la propun, Senatul și Camera Deputaților fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul își îndeplinește atribuțiile constituționale. Comisiile parlamentare au obligația de a se întruni, însă pot fi puse în situația de a nu realiza activitatea în scopul căreia au fost constituite din cauza neîndeplinirii condiției de cvorum pentru desfășurarea ședințelor sau a imposibilității ca membrii comisiei să ajungă la un acord cu privire la problema supusă dezbaterii. Or, dispozițiile art. 12 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului care reglementează aceste două ipoteze (cvorumul și majoritatea necesară adoptării unei hotărâri în cadrul comisiilor) consacră mijloacele procedurale minimale de protecție în scopul respectării drepturilor tuturor membrilor comisiilor, iar nu ca instrumente de împiedicare a funcționării Camerelor Parlamentului.

Cu privire la cerința de cvorum, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor art. 67 din Constituție, aceasta constituie un criteriu de constituționalitate, condiționând constituționalitatea externă a actului numai în ceea ce privește adoptarea legilor, hotărârilor și moțiunilor de către Camera Deputaților și Senat, nu și în ceea ce privește adoptarea actelor în cadrul procedurilor desfășurate de organele de lucru ale Camerelor.

Așa fiind, problemele legate de organizarea și desfășurarea ședințelor comisiilor permanente pentru audierea candidaților la funcția de ministru nu sunt probleme de constituționalitate, ci de aplicare a dispozițiilor Regulamentului ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului.

Cu privire la aceste aspecte, Curtea Constituțională, printr-o jurisprudență constantă (de exemplu, prin

Decizia nr. 786 din 13 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009), a statuat că nu este de competența sa "analizarea eventualelor încălcări ale Regulamentului ședințelor comune. Curtea Constituțională nu își poate extinde controlul și asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuși principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. Analiza Curții este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare".

De asemenea, prin

Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Curtea a statuat că, deși legea a fost adoptată după o procedură parlamentară discutabilă, "nu este de competența instanței constituționale să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ".

Mai mult, prin

Decizia nr. 710 din 6 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea a stabilit, în același sens, că, "potrivit art. 146 lit. c) din Constituție, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Camerelor Parlamentului, controlul exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu dispozițiile Legii fundamentale. Dacă, ignorând prevederile art. 146 lit. c) din Constituție și pe cele ale

art. 27 din Legea nr. 47/1992 , Curtea Constituțională și-ar extinde competența și asupra actelor de aplicare a regulamentelor, ea nu numai că ar pronunța soluții fără temei constituțional, dar ar încălca astfel și principiul autonomiei regulamentare a Camerei Deputaților, reglementat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuție a Camerei Deputaților, așa încât contestațiile deputaților privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competența exclusivă a Camerei Deputaților, aplicabile, în acest caz, fiind căile și procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum și desfășurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiași regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele și principiile fundamentale.

Ca atare, competența conferită Curții Constituționale de art. 146 lit. c) din Legea fundamentală nu poate privi decât controlul conformității regulamentelor Parlamentului cu dispozițiile Constituției, control declanșat la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori; Curtea Constituțională nu este competentă a se pronunța și asupra modului de aplicare a regulamentelor. În sensul celor arătate a statuat Curtea Constituțională în

deciziile sale nr. 44/1993 ,

nr. 68/1993 ,

nr. 22/1995

și

nr. 98/2005 ".

Prin urmare, Curtea constată că, și atunci când a analizat sesizări inițiate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituție, acestea priveau exclusiv controlul constituționalității prevederilor regulamentelor Parlamentului, iar nu controlul constituționalității hotărârilor și măsurilor adoptate de Camerele Parlamentului în aplicarea regulamentelor proprii. Rezolvarea problemelor ridicate de hotărârile adoptate și de măsurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face exclusiv pe căi și prin proceduri parlamentare.

Pe de altă parte, Curtea observă că, deși Parlamentul în întregul său și fiecare dintre cele două Camere ale acestuia se bucură de deplină autonomie în ceea ce privește stabilirea normelor juridice ce le guvernează organizarea și funcționarea, în ansamblul sistemului normativ român, hotărârile Parlamentului sunt acte juridice cu forță juridică inferioară Constituției. Interpretarea și aplicarea acestor norme care instituie reguli procedurale trebuie realizată întotdeauna cu bună-credință, în spiritul unui comportament loial față de Legea fundamentală. Într-o ipoteză contrară, rezultatul ar fi blocarea activității instituției, sub aspectul îndeplinirii atribuțiilor constituționale, cu consecințe negative asupra structurilor democratice pe care se întemeiază statul.

Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 65 din 6 iunie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 22 iunie 1994, a reținut că "este în afara oricărei îndoieli că normele constituționale formează un sistem unitar care permite ordinii constituționale să se realizeze. [...] Normele regulamentare trebuie să asigure procedural posibilitatea ca Parlamentul să se poată pronunța asupra problemelor pentru finalizarea cărora se cere un vot. Totodată, și aceasta ține de raționalizarea și eficiența vieții parlamentare, normele regulamentare nu trebuie să permită o tergiversare, o amânare sine die a deciziei parlamentare. Normele regulamentare sunt constituționale dacă asigură desfășurarea normală, responsabilă și rezonabilă a vieții parlamentare".

Concluzia este că "dreptul de a amâna votul nu este delimitat și condiționat, printr-o procedură sau eventual un termen, exercitarea sa continuă, în același caz, poate duce până la urmă la căderea în desuetudine a problemei asupra căreia trebuie să se decidă. Ar fi, astfel, o altă ipostază în care atribuțiile Camerei nu s-ar putea exercita datorită unui abuz procedural, ipostază care contravine literei și spiritului Constituției".

Prin urmare, situația în care o comisie parlamentară, din diverse motive, nu-și poate duce la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, nu este de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate și de a decide direct asupra problemelor care intră în atribuțiile sale. În fond, specificul activității unei Camere a Parlamentului este de a adopta o decizie colectivă, luată cu majoritatea voturilor, după o dezbatere publică. Orice altă concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului, prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adoptă, împrejurare care excedează cadrului constituțional și regulamentar în care acestea activează, și, pe de altă parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, în ansamblul său, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, care beneficiază de o legitimitate originară, fiind exponentul intereselor întregii națiuni. Or, aceste ipoteze sunt cu totul inacceptabile din perspectiva principiilor constituționale pe care Curtea este chemată să le garanteze.

În acest sens sunt și cele statuate de Curtea Constituțională în

Decizia nr. 48 din 17 mai 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994. Cu acel prilej Curtea a reținut că, potrivit "poziției preeminente a Parlamentului în sistemul autorităților publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranității naționale rezultată din alegerile parlamentare. Între aceste prerogative, alături de cea privitoare la adoptarea legilor, este și activitatea de control asupra executivului [...]. Desigur, Parlamentul nu poate desfășura, în plenul său, asemenea activități de control, lipsindu-i suportul informațional necesar pentru a-și formula o opinie corectă asupra obiectului controlului. Acest fapt este la fel de adevărat, de altminteri, și pentru procesul legislativ. Camerele nu ar putea păși direct la dezbaterea și adoptarea unei legi, fără o pregătire corespunzătoare, prealabilă, a lucrărilor ce urmează a se desfășura în plen.

Acestui rol și acestor finalități le sunt consacrate organizarea și funcționarea comisiilor parlamentare, privite și definite ca organe de lucru ale Camerelor, care se înființează cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredințate tocmai în vederea pregătirii lucrărilor lor.

Așadar, elementele ce configurează conceptul de comisie parlamentară sunt caracterul pregătitor, prealabil, al lucrărilor lor, aspectul de organ intern al Camerelor destinat ca, prin activitatea lui, să poată oferi acestora toate elementele necesare luării unei decizii. Ele trebuie să dispună de toate condițiile pentru a culege și a oferi acele date necesare plenului unei Camere sau Parlamentului spre a-și fonda, în mod optim, luarea unei decizii.

Din acest considerent, organizarea și funcționarea lor sunt amănunțit reglementate, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție [art. 64 alin (1) din Constituția revizuită], prin regulamentul fiecărei Camere. Dispozițiile constituționale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al activității comisiilor, diferențiat conform tipologiei lor, cuprinsă, de altfel, în prevederile art. 61 alin. (4) din Constituție [art. 64 alin. (4) din Constituția revizuită]: «Fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot constitui comisii comune.»"

Parlamentul "nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre organele sale interne și pe care chiar el și le înființează, din simplul motiv că el nu poate delega nimănui - și cu atât mai puțin unui grup de parlamentari - suveranitatea națională cu care electoratul l-a împuternicit în urma alegerilor parlamentare.

Pentru ca un control parlamentar să fie autentic, el trebuie să fie deplin, adică Parlamentul țării trebuie să dispună de posibilitatea de a lua orice măsuri pentru a da conținut acestei plenitudini.

[...] Deplasarea [...] unui centru de decizie constituțional (Parlamentul) la comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi, exprimată clar în prevederile art. 110 și art. 58 din Constituție [art. 111 și art. 61 din Constituția revizuită]."

Aceeași este concluzia la care a ajuns recent și Curtea Constituțională Federală a Germaniei, care prin Decizia 2BvE 8/11 din 28 februarie 2012, pronunțată în unanimitate de cea de-a doua Cameră, a reținut că "[...] Bundestagul german constituie organul reprezentativ nemijlocit al poporului. El este alcătuit din deputații aleși ca reprezentanți ai întregului popor, care împreună formează reprezentarea populară. Statutul reprezentativ al deputaților, garantat de art. 38 alin. 1 fraza a 2-a GG [n.n. Legea fundamentală a Germaniei] constituie temei pentru poziția de reprezentare a Bundestagului care, în calitate de «organ special» (art. 20 alin. 2 GG), exercită puterea statală ce emană de la popor.

a) Bundestagul german își exercită de principiu funcția de reprezentare [constituit] în întregul său, prin participarea tuturor membrilor săi, nu doar prin deputați individuali, un grup de deputați sau majoritatea parlamentară.

Exercitarea funcției de reprezentare de către Bundestagul german, în întregul său, presupune o egală împuternicire de participare a tuturor deputaților, care de principiu dispun de aceleași drepturi și îndatoriri. Prin urmare, fiecare membru este chemat să participe la lucrările Bundestagului, dezbaterile și deciziile acestuia.

[...] Libertatea și egalitatea mandatului (art. 38 alin. 1 fraza a 2-a GG) nu sunt totuși garantate în mod absolut, ci pot fi limitate de alte valori de interes public, proteguite la nivel constituțional. Modalitatea de funcționare a Parlamentului constituie un astfel de interes, de rang constituțional.

[...] Ca punct de plecare și bază pentru configurarea și restrângerea drepturilor deputaților stă principiul participării tuturor membrilor la deciziile Bundestagului german; acesta este etalonul standard în configurarea organizării sau procedurilor parlamentare. În măsura în care parlamentarii trebuie excluși de la coparticiparea în procesul de luare a deciziilor parlamentare prin transferul atributelor decizionale către o comisie, acest lucru este permis doar pentru a proteja alte interese juridice, de rang constituțional, și în strictă conformitate cu principiul proporționalității. [...]

Bundestagul german este de principiu îndrituit, în cadrul autonomiei sale organizatorice și funcționale, să creeze subcomisii pentru a permite îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor sale. [...] Anume îi este permis să înființeze comisii cărora să le transfere sarcini individuale ale Bundestagului, cum ar fi pregătirea deciziilor pentru plen sau exercitarea prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, de control și de anchetă.

b) Corespunzător tradiției parlamentare, o mare parte din sarcinile Bundestagului german se rezolvă în afara plenului, mai ales în comisii. Însă acestea sunt de fapt limitate la a pregăti dezbaterile și deciziile plenului, în consecință ele lucrează în vederea adoptării unei decizii finale de către plen. [...]"

7. Dincolo de aceste considerente de ordin principial, Curtea observă că, în temeiul autonomiei regulamentare, nimic nu oprește ca, în cadrul ședinței în plen (așa cum s-a întâmplat și în speța de față), să se invoce lipsa îndeplinirii oricăror acte procedurale (inclusiv a avizelor comisiilor permanente), iar Camera sau Camerele reunite astfel sesizate, în temeiul plenitudinii lor decizionale cu privire la aceste aspecte, să hotărască în sensul continuării dezbaterilor în plen sau al reluării procedurilor în comisii.

8. Curtea reține că, în domeniul dreptului parlamentar, principala consecință a naturii elective a mandatului reprezentativ și a pluralismului politic o constituie principiul pe care doctrina l-a consacrat în mod sugestiv "majoritatea decide, opoziția se exprimă". Majoritatea decide, întrucât, în virtutea mandatului reprezentativ primit de la popor, opinia majoritară este prezumat că reflectă sau corespunde opiniei majoritare a societății. Opoziția se exprimă ca o consecință a aceluiași mandat reprezentativ care fundamentează dreptul inalienabil al minorității politice de a-și face cunoscute opțiunile politice și de a se opune, în mod constituțional și regulamentar, majorității aflate la putere. Aplicarea principiului "majoritatea decide, opoziția se exprimă" asigură, pe de o parte, legitimitatea guvernării și, pe de altă parte, condițiile pentru realizarea alternanței la guvernare.

Acest principiu presupune ca prin organizarea și funcționarea Camerelor Parlamentului să se asigure ca majoritatea să decidă numai după ce opoziția s-a exprimat, iar decizia pe care aceasta o adoptă să nu fie obstrucționată în cadrul procedurilor parlamentare. Așa fiind, o serie de norme din regulamentele parlamentare au ca scop evitarea blocării majorității în procesul decizional (organizarea dezbaterilor, limitarea duratei unor luări de cuvânt, regimul amendamentelor, instituirea unor termene procedurale etc.), iar altele sunt destinate realizării protecției minorităților politice (alcătuirea birourilor permanente și a comisiilor parlamentare potrivit configurației politice, sistemul majorităților necesare în scopul desfășurării lucrărilor și adoptării măsurilor ce fac obiectul unor dezbateri, posibilitatea sesizării Curții Constituționale, potrivit prevederilor art. 146 din Constituție, accesul egal la mijloacele procedurale parlamentare, exercitarea dreptului de inițiativă legislativă, formularea de amendamente etc.) Din perspectiva funcției de control exercitate de Parlament asupra executivului, dispozițiile constituționale prevăd ca modalități de acțiune: informarea Parlamentului, procedura întrebărilor și interpelărilor, moțiunea de cenzură, angajarea răspunderii Guvernului sau delegarea legislativă.

Regula majorității implică în mod necesar, în cadrul procedurilor parlamentare, evitarea oricăror mijloace care ar conduce la o manifestare abuzivă din partea majorității sau a oricăror mijloace obstrucționiste care ar avea drept scop împiedicarea desfășurării normale a procedurii parlamentare, culminând cu boicotul parlamentar, părăsirea lucrărilor în structurile parlamentare sau retragerea de la activitatea Camerelor. Or, principiul "majoritatea decide, opoziția se exprimă" implică, în mod necesar, un echilibru între necesitatea de exprimare a poziției minorității politice cu privire la o anumită problemă și evitarea folosirii mijloacelor de obstrucție, în scopul asigurării, pe de a parte, a confruntării politice din Parlament, deci a caracterului contradictoriu al dezbaterilor, și, pe de altă parte, a îndeplinirii de către acesta a competențelor sale constituționale și legale. Cu alte cuvinte, parlamentarii, fie că provin din rândul majorității, fie că provin din cel al opoziției, trebuie să se abțină de la exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale și să respecte o regulă de proporționalitate, de natură să asigure adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publice prealabile.

Atât în procesul legislativ, cât și în activitatea de control al Guvernului sau în realizarea celorlalte atribuții constituționale, parlamentarii, în exercitarea mandatului, sunt, potrivit prevederilor art. 69 alin. (1) din Legea fundamentală, "în serviciul poporului". Aceasta implică reprezentarea în lupta politică din Parlament a dezbaterilor politice din societate, a opiniilor, a ideilor ce au ca sursă diferitele categorii sociale, politice, economice sau culturale. În această manieră, poporul, titularul suveranității naționale, își exercită suveranitatea nu numai cu prilejul procesului electiv, ci pe întreaga durată a mandatului oferit parlamentarului aflat în serviciul său.

Dezbaterea parlamentară a problemelor importante ale națiunii trebuie să asigure respectarea valorilor supreme consacrate de Legea fundamentală, precum statul de drept, pluralismul politic și democrația constituțională. Acesta este motivul pentru care Curtea Constituțională consideră că este necesară exercitarea cu bună-credință a drepturilor și obligațiilor constituționale atât de către majoritatea, cât și de minoritatea parlamentară, precum și cultivarea unei conduite a dialogului politic, care să nu excludă aprioric consensul, chiar dacă motivațiile sunt diferite, atunci când miza este interesul major al națiunii.

9. În concluzie, Curtea Constituțională reține că lipsa avizului consultativ prevăzut de art. 72 alin. 3 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului nu se poate constitui într-un impediment de natură constituțională pentru desfășurarea procedurii de învestire a Guvernului, de natură să antreneze neconstituționalitatea

Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 . Așa fiind, Curtea constată că, în cadrul ședinței comune a celor două Camere, acordarea votului de încredere Guvernului a fost exercitată de Parlament, care a decis cu votul majorității deputaților și senatorilor, în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (3) din Constituție.

Față de cele menționate, Curtea constată că sesizarea formulată de 85 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat și de 53 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. l) din Constituție și ale

art. 27 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pentru exercitarea controlului de constituționalitate asupra

Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012

pentru acordarea încrederii Guvernului nu este întemeiată, urmând a fi respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituție, al

art. 1, 3, 10 și 27 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituționalitate a

Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012

pentru acordarea încrederii Guvernului.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Camerei Deputaților și Senatului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 7 martie 2012 și la ea au participat: Augustin Zegrean, președinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ștefan Minea, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan și Tudorel Toader, judecători.