Decizia nr. 752/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel-Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Patricia Marilena Ionea

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 111 alin. (9) din Legea nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății, excepție ridicată de Petruș Bălănică în Dosarul nr. 2.300/88/2014 al Curții de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 398D/2016.

2.

La apelul nominal se prezintă autorul excepției prin avocat Adela Pentilie-Epifanov. Lipsește partea Ministerul Sănătății, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că dispozițiile de lege criticate îi discriminează pe funcționarii publici în raport cu personalul contractual. Astfel, susține că dreptul la muncă al funcționarilor public a fost îngrădit, deși între cele două categorii de persoane comparate nu există deosebiri care să justifice un tratament juridic diferențiat.

4.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, considerând că funcționarii publici se află într-o situație diferită de cea a personalului contractual, astfel că tratamentul juridic diferențiat este justificat.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.

Prin Decizia civilă nr. 793/CA din 18 iunie 2015, Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 111 alin. (9) din Legea nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății. Excepția a fost ridicată de Petruș Bălănică, cu prilejul soluționării recursului formulat împotriva Sentinței civile nr. 179 din 5 februarie 2015, pronunțate de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 2.300/88/2014, având ca obiect un litigiu privind funcționari publici.

6.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul excepției arată că dispozițiile

art. 111 alin. (9) din Legea nr. 95/2006 , potrivit cărora „contractul individual de muncă al persoanelor care ocupă funcția de manager general în cadrul serviciului de ambulanță județean, respectiv al municipiului București, se suspendă de drept pe perioada exercitării mandatului“, creează o discriminare nejustificată între funcționarii publici și personalul contractual. Astfel, funcționarii publici nu beneficiază de posibilitatea suspendării exercițiului funcției ocupate pe durata mandatului de manager general în cadrul serviciului de ambulanță, ceea ce i-ar putea împiedica să candideze pentru această funcție în condițiile în care, după trei ani sau chiar mai devreme, ar rămâne fără locul de muncă avut anterior și nici nu ar putea beneficia de prevederile

Legii nr. 76/2002

privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă. De asemenea, arată că raporturile de muncă ale funcționarilor publici și cele ale personalului contractual sunt similare din multe puncte de vedere și nu există o justificare rezonabilă pentru tratamentul juridic diferențiat.

7.

Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată, întrucât raportul de muncă de drept comun și raportul de serviciu al funcționarului public, chiar dacă au elemente comune, nu pot conduce la concluzia că cele două categorii profesionale sunt în aceeași situație juridică. De asemenea, mai arată că, în conformitate cu prevederile

art. 95 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 , raportul de serviciu al funcționarului public numit manager general al serviciului de ambulanță județean poate fi suspendat, la cererea motivată a acestuia, pe o perioadă de la o lună la 3 ani, angajatorul neputând să refuze nejustificat aprobarea cererii. Pe de altă parte, raportul de muncă născut prin încheierea contractului individual de muncă, în aceeași ipoteză, poate fi suspendat numai în baza acordului celor două părți, conform

art. 54 din Codul muncii,

iar refuzul de exprimare a acordului de către angajator nu este prevăzut sub cerința justificării.

8.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

9.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată, întrucât raportul de serviciu al funcționarului public și raportul de muncă al personalului care a încheiat cu angajatorul contract individual de muncă au o natură diferită, care justifică instituirea unui tratament juridic diferit.

10.

Avocatul Poporului apreciază că susținerile autorului excepției de neconstituționalitate sunt întemeiate, iar dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale „în măsura în care se interpretează în sensul nesuspendării de drept a raportului de serviciu al persoanei care ocupă funcția de manager general în cadrul serviciului de ambulanță județean, respectiv al municipiului București, pe perioada exercitării mandatului.“

11.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile

art. 111 alin. (9) din Legea nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății. Curtea constată că, ulterior sesizării sale cu excepția de neconstituționalitate,

Legea nr. 95/2006

a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, astfel că, în prezent, conținutul textului de lege criticat se regăsește în

art. 118 alin. (9) din Legea nr. 95/2006 . De asemenea, observă că motivele de neconstituționalitate invocate de autorul excepției privesc doar prima teză a acestui articol de lege, teză potrivit căreia „Contractul individual de muncă al persoanelor care ocupă funcția de manager general în cadrul serviciului de ambulanță județean, respectiv al municipiului București, se suspendă de drept pe perioada exercitării mandatului.“

14.

Autorul excepției susține că acest text de lege contravine prevederilor

art. 16 alin. (1) din Constituție , referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor.

15.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate stabilesc beneficiul suspendării de drept a contractului individual de muncă pentru persoana care ocupă funcția de manager general în cadrul serviciului de ambulanță județean, respectiv al municipiului București. Curtea apreciază că rațiunile acestei reglementări trebuie căutate în obiectivul atragerii în funcția mai sus amintită a unor persoane cu o înaltă calificare și experiență profesională și, întrucât în cele mai multe cazuri astfel de persoane sunt deja angajate în alte raporturi de muncă, iar, pe de altă parte, mandatul de manager este temporar, limitat la o perioadă de trei ani, măsura suspendării contractului de muncă individual constituie o modalitate de a încuraja astfel de persoane să candideze la funcția de manager, garantându-le posibilitatea reîntoarcerii la locul de muncă avut anterior.

16.

Așa cum s-a mai arătat, acest beneficiu este instituit doar pentru persoanele care își desfășoară munca în temeiul unui contract individual de muncă, iar această condiție este apreciată de autorul excepției ca fiind discriminatorie, întrucât legea nu prevede aceeași soluție și pentru funcționarii publici.

17.

Analizând situația celor două categorii profesionale comparate de autorul excepției, Curtea constată că acestea întrunesc unele elemente comune, dar se disting totodată și prin caracteristici specifice. Astfel, statutul funcționarilor publici beneficiază de o reglementare distinctă, prin

Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007. Normele acestei legi au un caracter special în raport cu dispozițiile dreptului comun în materia muncii, care se aplică funcționarilor publici „după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice“ ( art. 117 din Legea nr. 118/1999 ). De altfel, însăși Constituția subliniază specificitatea statutului funcționarilor publici, prevăzând în

art. 73 alin. (3) lit. i)

obligația reglementării acestuia prin lege organică și, separat, prin

art. 73 alin. (3) lit. p)

a regimului general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială, regim aplicabil salariaților încadrați în temeiul unui contract individual de muncă.

18.

Prin

Decizia nr. 328 din 25 iunie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 2 august 2013, Curtea Constituțională, referindu-se la această reglementarea specială, a reținut că „statutul special al funcționarilor publici, care conferă acestora anumite avantaje și garanții față de personalul contractual, cum ar fi, de exemplu, stabilitatea în funcție, justifică un tratament juridic diferit (...)“.

19.

Așa fiind, Curtea consideră că pentru a aprecia în prezenta cauză constituționalitatea textului de lege criticat prin prisma exigențelor

art. 16 din Constituție , se impune a cerceta dacă excluderea funcționarilor publici de la beneficiul suspendării de drept a raportului de serviciu are ca temei ceea ce este specific acestei categorii profesionale și nu aspecte prin care raporturile de serviciu ale acestora se aseamănă raporturilor de muncă ale personalului contractual, precum și dacă o asemenea măsură este justificată rațional și este proporțională cu obiectivele avute în vedere de legiuitor. Prin

Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite și, în același timp, acesta nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. Curtea a subliniat însă că un tratament diferit trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

20.

Comparând, prin urmare, condițiile de suspendare a raportului de muncă - așa cum sunt acestea reglementate de

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011 - cu cele aplicabile raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici - reglementate de

Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007 -, Curtea constată că acestea nu sunt identice. Astfel, având drept criteriu posibilitatea prevăzută de cele două acte normative de a suspenda de drept raportul de muncă, respectiv raportul de serviciu, în situația ocupării altor funcții, Curtea observă că

art. 50 lit. d)

și

i) din Legea nr. 53/2003

se referă la „exercitarea unei funcții în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești, pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede altfel“, precum și la „alte cazuri expres prevăzute de lege“. Pe de altă parte, raportul de serviciu al funcționarului public se suspendă de drept, potrivit dispozițiilor

art. 94 alin. (1) lit. a) ,

b) ,

c)

și

o) , dacă acesta „este numit sau ales într-o funcție de demnitate publică, pentru perioada respectivă, cu excepțiile prevăzute la

art. 34 “ din aceeași lege, dacă „este încadrat la cabinetul unui demnitar“, dacă „este desemnat de către autoritatea sau instituția publică să desfășoare activități în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituții internaționale, pentru perioada respectivă“, precum și „în alte cazuri expres prevăzute de lege“. În mod evident, situațiile de suspendare avute în vedere de cele două acte normative nu sunt identice, chiar dacă parțial se pot suprapune, ceea ce susține o primă concluzie în sensul că materia suspendării raportului de serviciu al funcționarilor publici este una specifică acestei categorii profesionale, fiind determinată de particularitățile statutului acestora.

21.

Cât privește modalitatea în care statutul special al funcționarilor publici ar putea influența în mod concret opțiunea legiuitorului în ceea ce privește reglementarea condițiilor de suspendare de drept a raporturilor de muncă, dând dispozițiilor

art. 118 alin. (9) din Legea nr. 95/2006

un caracter rezonabil și proporțional cu obiectivul urmărit, Curtea consideră că punctul de plecare al acestei analize trebuie să îl constituie însăși modalitatea specifică prin care funcția publică își realizează obiectivele sale, respectiv exercitarea prerogativelor de putere publică [ art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 ]. Aceasta presupune „a) punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative; b) elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora; c) elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice, precum și a documentației necesare executării legilor, în vederea realizării competenței autorității sau instituției publice; d) consilierea, controlul și auditul public intern; e) gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare; f) colectarea creanțelor bugetare; g) reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țară și străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea; și h) realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.“ [ art. 2 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 ]. Semnificația exercițiului puterii publice, prin care administrația publică centrală sau locală reușește să impună interesul public, general, în fața celui particular, cere ca, alături de reglementarea unor drepturi și garanții specifice pentru funcționarii publici, să fie prevăzute și obligații corelative, care vizează în primul rând asigurarea calității actului de administrație. În acest sens,

Legea nr. 188/1999

prevede că scopul său este acela de a asigura un „serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient și imparțial, în interesul cetățenilor, precum și al autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală“ [ art. 1 alin. (2)

].

22.

În acest context, Curtea reține că o dimensiune esențială a statutului juridic al funcționarului public este stabilitatea, în virtutea căreia acestuia i se garantează dreptul de a avea o carieră administrativă și de a evolua în această carieră, pe criterii de profesionalism, cu excluderea oricăror ingerințe de natură politică. Cu toate acestea, Curtea apreciază că înțelesul noțiunii de stabilitate a funcționarului public nu poate fi extins până la a cuprinde libertatea funcționarului de a suspenda oricând dorește exercițiul raportului de serviciu în vederea ocupării unei alte funcții. Din contră, Curtea consideră că funcționarul public este ținut de o serie de obligații impuse, între altele, de necesitatea asigurării continuității și coerenței atribuțiilor și responsabilităților specifice funcției publice, iar legiuitorul, ținând cont de aceste necesități, poate impune unele condiții restrictive suspendării raportului de serviciu. De asemenea, împrejurarea că funcționarul public exercită în actul de administrație prerogative de putere publică impune protejarea acestui statut de influențe ale altor activități ale funcționarului care ar putea afecta prestigiul funcției, ori imparțialitatea celui care o exercită. De aceea, atât în cazul funcționarilor publici, cât și în cazul altor categorii profesionale care exercită atribute ale puterii statului - așa cum este, spre exemplu, cazul magistraților, prin intermediul cărora se realizează justiția ( art. 62 din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005) - condițiile suspendării raporturilor de serviciu sunt supuse unui regim restrictiv.

23.

Prin urmare, Curtea apreciază că toate aceste condiții justifică impunerea unui regim special al suspendării de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarilor din perspectiva pusă în discuție de autorul excepției și, reamintind premisa de la care a plecat, consideră că diferența de tratament juridic criticată nu este disproporționată în raport cu exigențele impuse de exercitarea prerogativelor de putere publică.

24.

Cât privește comparația pe care autorul excepției o face cu salariații încadrați în temeiul unor contracte individuale de muncă, Curtea reține că aceștia din urmă nu sunt ținuți de un statut asemănător funcționarilor publici și, chiar dacă activitatea acestora poate viza aspecte deosebit de importante cu o incidență marcantă asupra satisfacerii interesului public, aceasta nu se realizează prin folosirea puterii publice, ci prin alte mijloace specifice. Pe cale de consecință, Curtea reține că cele două categorii profesionale comparate se află în situații diferite, ceea ce justifică un tratament juridic diferit, fără a se aduce atingere prevederilor

art. 16 din Constituție .

25.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Petruș Bălănică în Dosarul nr. 2.300/88/2014 al Curții de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 118 alin. (9) prima teză din Legea nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 13 decembrie 2016.