Decizia nr. 473/2024

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Ingrid-Alina Tudora

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2002

privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, excepție ridicată de Societatea Biogenetix - S.R.L. din județul Ilfov în Dosarul nr. 6.282/99/2018* al Tribunalului Iași - Secția I civilă. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 504D/2020.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, iar în acest sens menționează că dreptul de proprietate se exercită în condițiile legii. Referitor la critica privind pretinsa încălcare a

art. 21 din Constituție , apreciază că nici aceasta nu poate fi reținută, dispoziția legală criticată reglementând doar o condiție a cesiunii de creanță.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.

Prin Încheierea din 26 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 6.282/99/2018*, Tribunalul Iași - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2002

privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Societatea Biogenetix - S.R.L. din județul Ilfov într-o cauză având ca obiect pretenții/majorări.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate instituie o îngrădire nejustificată a accesului liber la justiție al părților, fiind totodată o măsură care aduce atingere dreptului de proprietate privată, câtă vreme o instituție publică ar putea oricând să blocheze dreptul de dispoziție asupra unei creanțe pe care o persoană fizică sau juridică o deține împotriva acesteia. Astfel, prin norma criticată se ajunge practic în situația în care unul dintre atributele dreptului de proprietate este blocat de către un terț - debitorul cedat, ceea ce în mod evident reprezintă o încălcare a art. 44 din Constituție.

6.

Tribunalul Iași - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, dispozițiile criticate fiind în concordanță cu

art. 21

și

44 din Constituție . În ceea ce privește pretinsa îngrădire a dreptului de proprietate privată, prin limitarea dispoziției din cuprinsul acestui drept, instanța apreciază că o astfel de limitare intră în marja de apreciere a legiuitorului, fiind justificată de calitatea specială a debitorului cedat.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost reținut în dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile

art. 6^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2002

privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului. În concret, însă, din examinarea criticilor formulate, astfel cum au fost reținute în cuprinsul notelor scrise prin care s-a invocat excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că obiectul acesteia îl constituie dispozițiile

art. 6^1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2002 , potrivit cărora:

Operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituții publice aferente bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6 alin. (1), către alți operatori economici sau alte instituții de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituției publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate.

11.

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, aceste dispoziții contravin normelor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

în componenta referitoare la calitatea legii, ale

art. 21 alin. (1 )-( 3)

privind accesul liber la justiție și celor ale

art. 44 alin. (1)

și

(2)

privind dreptul de proprietate privată, precum și

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, toate acestea coroborate cu

art. 8 alin. (4)

și

art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

12.

Examinând excepția, Curtea reține că soluția legislativă criticată a mai format obiect al controlului de constituționalitate, în acest sens fiind, spre exemplu,

Decizia nr. 157 din 14 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 24 mai 2017, sau

Decizia nr. 402 din 15 septembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1171 din 7 decembrie 2022, decizii prin care Curtea a respins excepția de neconstituționalitate.

13.

Din perspectiva criticilor formulate, prin jurisprudența amintită (a se vedea

Decizia nr. 402 din 15 septembrie 2022 , paragrafele 13-21), Curtea a reținut că cesiunea de creanță reprezintă o convenție prin care un creditor, denumit cedent, transmite creanța sa unei alte persoane, denumită cesionar, iar pentru validitatea cesiunii de creanță nu este necesar consimțământul debitorului cedat, el fiind terț față de convenția dintre cedent și cesionar. Pentru ca cesiunea să fie opozabilă terților - inclusiv debitorului cedat - este necesară notificarea ori acceptarea cesiunii de către debitorul cedat. Prin notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat, acestuia i se face cunoscut faptul schimbării creditorului. Acceptarea din partea debitorului cedat are semnificația faptului că acesta a luat cunoștință despre cesiune, adică despre schimbarea creditorului său inițial, iar acceptarea trebuie să fie făcută în formă autentică, pentru a fi opozabilă tuturor categoriilor de terți. Spre deosebire de cesiunea de creanță reglementată de

Codul civil

- dreptul comun în materie, care este guvernată de principiul consensualismului, prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2002 , legiuitorul a prevăzut în cuprinsul

art. 6^1 alin. (1) , drept condiție suplimentară pentru validitatea încheierii contractului de cesiune, acceptul prealabil exprimat în scris de către instituția publică ce datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, iar la adoptarea acestei măsuri legiuitorul a avut în vedere calitatea specială a debitorului cedat, și anume aceea de instituție publică.

14.

Curtea a reținut că cesiunea de contract, ca instituție juridică de drept, reprezintă acea convenție prin care una dintre părțile unui contract (cedentul) este înlocuită în executarea contractului cu o terță parte (cesionarul), în baza acordului intervenit între cedent și cesionar, cu consimțământul cocontractantului cedat. Cesiunea de contract (denumită de o parte a doctrinei, precum și de anumite legislații străine și „cesiune de poziție contractuală“) este o convenție cu un caracter tripartit, presupunând intervenția a trei părți: cedentul (partea care își cedează poziția contractuală), cesionarul (terțul care, ca efect al acordului încheiat cu cedentul, preia locul acestuia în raportul juridic contractual) și cocontractantul cedat (partea contractuală inițială, față de care se vor produce, de asemenea, efectele cesiunii de contract). Astfel, cesiunea de contract apare ca o instituție juridică sui-generis, cu natură proprie, iar regimul său juridic este unul de sine stătător, independent, cu reguli specifice, și nu reprezintă o simplă însumare a regulilor cuprinse în materia cesiunii de creanță și a preluării de datorie, așa cum apar acestea reglementate în noul Cod civil.

15.

În literatura de specialitate (a se vedea Paul Vasilescu - Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie generală a formării progresive a contractului, volum colectiv, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007) s-a statuat că cesiunea de contract se prezintă nu ca o transmisiune de valori patrimoniale, ci ca o substituire de persoane. Analizând contractul ca un tot unitar, s-a subliniat că voința cedatului este utilă pentru a autoriza o operațiune prin care situația sa ar fi afectată datorită efectelor care îi sunt atașate. Cu alte cuvinte, în această ipoteză, consimțământul cedatului este configurat ca fiind o autorizare necesară pentru realizarea plenitudinii de efecte a cesiunii de contract. Astfel, se concretizează un echilibru între caracterul patrimonial al contractului, care ar presupune realizarea cesiunii fără consimțământul cedatului, și concepția subiectivă asupra acestuia, prin prisma căruia contractul apare ca o legătură între persoane, permițând controlul cedatului asupra cesiunii.

16.

Din perspectiva materiei analizate, prin

Decizia nr. 436 din 15 septembrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 920 din 14 octombrie 2005, Curtea a reținut că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2002

cuprinde dispoziții referitoare la derularea operațiunilor de încasări și plăți privind fonduri publice prin Trezoreria Statului, care este definită de

art. 1 lit. a) din această ordonanță de urgență

ca fiind „un sistem unitar și integrat prin care statul asigură efectuarea operațiunilor de încasări și plăți privind fonduri publice, inclusiv cele privind datoria publică, și a altor operațiuni ale statului, în condiții de siguranță și în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare“. Adoptarea ordonanței de urgență a fost determinată de necesitatea revizuirii cadrului legislativ în activitatea de gestionare a banului public, în principal, sub aspecte privind resursele temporare aflate în contul curent general al Trezoreriei Statului și resursele publice în general, rezolvarea situațiilor critice în cazul golurilor temporare de casă și reflectarea fidelă a fluxurilor financiare determinate de aceste activități într-un buget al trezoreriei, creându-se bazele pentru o administrare mai eficientă a resurselor publice în condiții de risc minim.

17.

Dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 146/2002, republicată , cu modificările și completările ulterioare, nu interzic cesiunea drepturilor de creanță împotriva instituțiilor publice între operatorii economici, după cum nu interzic debitorilor cedați să facă plăți cesionarilor drepturilor de creanță născute în temeiul unor contracte de achiziții publice. Concret, acest act normativ privește formarea și utilizarea resurselor derulate prin Trezoreria Statului, iar prin

art. 6 alin. (1)

obligă instituțiile publice, indiferent de sistemul de finanțare, să vireze sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate doar în conturile operatorilor economici beneficiari, deschise la unitățile Trezoreriei Statului în a căror rază aceștia sunt înregistrați fiscal. Textul de lege, prin sintagma „operator economic beneficiar“, desemnează beneficiarul plății efectuate de instituția publică, nelimitând beneficiarii plății numai la persoanele juridice cu care aceste instituții au încheiate contracte de achiziții publice. Cu alte cuvinte, și cesionarul unei creanțe poate fi beneficiarul unei plăți efectuate de debitorul cedat - instituție publică, cu singura condiție prevăzută de lege ca acest cesionar să aibă cont deschis la unitatea Trezoreriei Statului în a cărei rază este înregistrat fiscal.

18.

Cu privire la cesiunea drepturilor de încasat de la instituții publice,

art. 6^1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2002

stabilește că operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituții publice aferente bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate către alți operatori economici sau alte instituții de credit, denumite cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituției publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor

achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate. Suma care constituie obiectul cesionării se achită de către instituțiile publice în contul indicat de cesionar, deschis la Trezoreria Statului, numai dacă operatorul economic nu are obligații de plată către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale. Așadar, cesiunea dreptului de încasat de la instituția publică este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituției publice, aceste dispoziții corespunzând cadrului general de reglementare a activității de gestionare a banului public, în condiții de risc minim.

19.

Curtea a constatat că prin aceste dispoziții legiuitorul instituie, în termeni imperativi, o condiție de validitate a cesiunii, în înțelesul

art. 1.179 alin. (1) pct. din Codul civil , și anume consimțământul părților. Prin urmare, în lipsa acceptului prealabil, exprimat în scris de instituția publică cedată, contractul de cesiune nu se formează valabil. Rațiunea condiționării validității cesiunii de existența acordului prealabil al debitorului cedat o reprezintă necesitatea asigurării unui control a priori din partea instituției publice debitoare care, în anumite circumstanțe justificate, poate refuza să accepte cesiunea sau plata creanței. În felul acesta, se preîntâmpină inclusiv crearea și dezvoltarea unor mecanisme frauduloase, speculații sau inginerii financiare vizând sume ce provin din veniturile publice.

20.

Referitor la critica formulată din perspectiva faptului că din cuprinsul dispozițiilor criticate din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2002

ar rezulta o lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a legii, generând confuzie în interpretarea și aplicarea acesteia, Curtea a precizat că normele juridice nu există izolat, ci acestea trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte (a se vedea, de exemplu,

Decizia nr. 34 din 23 ianuarie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 26 iunie 2018, paragraful 34, sau

Decizia nr. 165 din 27 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, paragraful 25).

21.

Curtea a reținut că soluția legislativă criticată cuprinsă în

art. 6^1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2002

nu contravine dispozițiilor constituționale invocate, scopul urmărit de legiuitor prin impunerea acceptului prealabil exprimat în scris al instituției publice, în calitate de debitor cedat, fiind menținerea unui just echilibru între interesele aflate în joc, și anume, pe de o parte, respectarea drepturilor fundamentale ale omului prevăzute de Constituție și, pe de altă parte, respectarea cerințelor interesului general al societății prin prisma obligației pozitive a statului de a asigura ritmicitatea și certitudinea alimentării bugetului statului, o atare măsură fiind de natură să preîntâmpine crearea și dezvoltarea unor mecanisme frauduloase sau inginerii financiare vizând sume ce provin din veniturile publice. În acest sens, potrivit

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 146/2002 , statul garantează efectuarea operațiunilor financiare prin Trezoreria Statului în condiții de siguranță și în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, precum și păstrarea integrității disponibilităților bănești.

22.

Așa fiind, prin prisma celor mai sus menționate, Curtea apreciază că soluția legislativă criticată nu aduce atingere dispozițiilor constituționale și convenționale invocate și, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

23.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Biogenetix - S.R.L. din județul Ilfov în Dosarul nr. 6.282/99/2018* al Tribunalului Iași - Secția I civilă și constată că dispozițiile

art. 6^1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2002

privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Iași - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 octombrie 2024.