Decizia nr. 598/2025

Articolul 328

alin. (1) fraza întâi din Codul de procedură

penală: „(1) Rechizitoriul se limitează la fapta și persoana pentru care sa efectuat urmărirea penală și cuprinde în mod corespunzător mențiunile prevăzute la

art. 286 alin. (2) , datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, mențiunile prevăzute la

art. 330

și

331 , dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei.“;

–

Articolul 347

alin. (4) din Codul de procedură penală : „(4) În soluționarea contestației nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, cu excepția cazurilor de nulitate absolută.“

19.

Autoarele excepției susțin că normele procesual penale criticate sunt contrare atât dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (3) ,

(4)

și

(5)

referitoare la statul român, ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil și ale

art. 24

privind dreptul la apărare, astfel cum acestea sunt interpretate, în temeiul

art. 20 alin. (1) din Constituție , și prin prisma exigențelor

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , privind dreptul la un proces echitabil. Totodată, în temeiul

art. 148 alin. (2) din Constituție , prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele

art. 6 paragraful 3

referitor la dreptul la informare cu privire la acuzare din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale.

20.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 328 alin. (1) fraza întâi

din Codul de procedură penală au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, fiind analizate critici similare celor formulate în prezenta cauză. Astfel, prin

Decizia nr. 133 din 21 martie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 3 iulie 2023, instanța de control constituțional a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate.

21.

În decizia menționată, în paragrafele 30-35, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 328 alin. (1) fraza întâi

din Codul de procedură penală vizează elementele pe care trebuie să le conțină rechizitoriul, și anume: fapta și persoana pentru care sa efectuat urmărirea penală, cu mențiunile prevăzute la

art. 286 alin. (2) din același cod

referitor la cuprinsul ordonanței procurorului; datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia; probele și mijloacele de probă; cheltuielile judiciare; mențiunile prevăzute la

art. 330

și

331 din Codul de procedură penală

cu privire la măsurile preventive sau asigurătorii și la măsurile de siguranță; dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei. Potrivit prevederilor

art. 328 alin. (2) din Codul de procedură penală , rechizitoriul mai trebuie să cuprindă numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor în proces, și locul unde urmează să fie citate.

22.

Cu privire la modalitatea de descriere a faptei reținute în sarcina inculpatului, Curtea a constatat că rechizitoriul trebuie să facă referire pe scurt atât la datele privitoare la faptă, cât și la împrejurările în care aceasta a fost comisă, unde și când a fost săvârșită, prin ce mijloace și pentru ce motive etc., fiecare faptă expusă și fiecare afirmație făcută în rechizitoriu fiind sprijinite pe referiri la probele existente. De asemenea, în rechizitoriu trebuie menționate explicațiile date de inculpat cu privire la învinuirea care i se aduce, atât atunci când acesta șia recunoscut vina, cât și atunci când nu și-a recunoscut-o, în acest ultim caz arătându-se obiecțiile și probele pe care le-a prezentat în apărare. Curtea a observat că, deși rechizitoriul trebuie să cuprindă descrierea faptei reținute în sarcina acuzatului, încadrarea juridică și probele pe care se întemeiază învinuirea, încadrarea juridică dată de procuror este una provizorie, fiind supusă cenzurii instanței de judecată și susceptibilă de a fi schimbată ori de câte ori aceasta constată că fapta reținută în sarcina acuzatului a primit o încadrare juridică eronată din partea procurorului sau, chiar dacă a fost corectă încadrarea inițială, se impune schimbarea ei în raport cu modificările intervenite cu privire la situația de fapt, ca urmare a administrării de probe. Așadar, esențial este ca fapta să fie prezentată în rechizitoriu cu toate elementele ce au relevanță sub aspectul conținutului unei infracțiuni, astfel încât să fie înlăturată orice îndoială cu privire la obiectul judecății și inculpatul să nu fie împiedicat să se apere.

23.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care - în lumina dreptului la un proces echitabil, garantat de prevederile

art. 6 din Convenție

- a statuat că, în materie penală, o informare precisă și completă asupra acuzației formulate împotriva unei persoane reprezintă o condiție esențială a caracterului echitabil al procedurii. Astfel, prin reglementarea cuprinsă în dispozițiile

art. 6 paragraful 3 din Convenție

s-a urmărit ca o atenție specială să fie acordată imperativului încunoștințării inculpatului cu privire la acuzație, în condițiile în care rechizitoriul joacă un rol determinant în legalitatea urmăririi penale, întrucât persoana trimisă în judecată este în mod oficial notificată cu privire la baza juridică și factuală a acuzației ce i se aduce. În numeroase cauze, Curtea de la Strasbourg a reținut că prevederile

art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenție

recunosc acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, atât cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat și pe care este fondată acuzația, cât și cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor (Hotărârea din 25 martie 1999, pronunțată în Cauza Pélissier și Sassi împotriva Franței, paragraful 51, Hotărârea din 1 martie 2001, pronunțată în Cauza Dallos împotriva Ungariei, paragraful 47, și Hotărârea din 19 decembrie 2006, pronunțată în Cauza Mattei împotriva Franței, paragraful 35). Așa fiind, Curtea de la Strasbourg a constatat că informațiile conținute în acuzație cu privire la detaliile esențiale referitoare la locul și timpul săvârșirii infracțiunii erau vagi și contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, care ar fi trebuit să garanteze reclamantului oportunitatea și posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă și efectivă (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunțată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragrafele 70 și 71).

24.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut că rechizitoriul mai poate cuprinde și orice alte precizări/mențiuni pe care procurorul le apreciază ca fiind necesare pentru soluționarea cauzei, situație pentru care legiuitorul a utilizat, într-un mod clar și neechivoc, în cuprinsul prevederilor

art. 328 alin. (1) fraza întâi

din Codul de procedură penală, sintagma „alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei“.

25.

În plus, Curtea a observat că autorul excepției este nemulțumit și de modul de aplicare de către procuror a textelor de lege criticate, similar prezentei cauze. Or, eventualele greșeli de aplicare a legii nu pot constitui motive de neconstituționalitate a normelor criticate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, ci sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a instanțelor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepției din această perspectivă ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce contravine prevederilor

art. 126 din Constituție , potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

26.

Totodată, Curtea reține că prevederile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens,

deciziile nr. 135 din 10 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 22 aprilie 2020,

nr. 464 din 25 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 9 octombrie 2020,

nr. 749 din 20 octombrie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 22 ianuarie 2021, și

nr. 22 din 19 ianuarie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 21 aprilie 2021, prin care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.

27.

Prin

Decizia nr. 135 din 10 martie 2020 , precitată, paragrafele 13-20, dispozițiile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

au fost analizate prin raportare la prevederile

art. 282 alin. (4) lit. a) din același act normativ , statuând că acestea din urmă reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalității și din încălcarea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părți și subiecții procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispozițiilor legale s-a produs o vătămare a drepturilor participanților la procesul penal, anterior enumerați, că aceasta trebuie invocată întro anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu își exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege și prin faptul că subiecții procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum și un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale pretins încălcate. Așadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziții procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută.

28.

Totodată, Curtea a reținut, prin decizia precitată, că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispozițiile

art. 342-348 din Codul de procedură penală , a camerei preliminare. Curtea a constatat ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative, conform

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , la cel al închiderii acestei proceduri, urmând ca invocarea nulităților relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit lit. b) și c) ale aceluiași alin. (4). În acest sens, Curtea a reținut, prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, că impunerea prin lege a unor exigențe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiționări ale accesului liber la justiție, are o solidă și indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și a intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

29.

De asemenea, Curtea a invocat considerente ale

Deciziei nr. 840 din 8 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, prin care a constatat că dispozițiile

art. 282 alin. (1)-(3) ,

alin. (4) lit. a)

și

c)

și

alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală , referitoare la nulitățile relative, nu contravin prevederilor

art. 1 alin. (5) din Constituție , legiuitorul stabilind o distincție clară în privința momentelor când pot fi invocate cele două categorii de nulități (absolute și relative), reflectată în terminologia diferită utilizată în mod corespunzător, în cuprinsul

art. 281 - Nulitățile absolute

și al

art. 282 - Nulitățile relative din Codul de procedură penală . Curtea a observat, mai întâi, că, potrivit

noului Cod de procedură penală , fazele procesului penal constau în urmărirea penală, camera preliminară, judecata și punerea în executare a hotărârilor penale. Astfel, în ceea ce privește nulitățile absolute,

art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală

se referă la „încheierea procedurii în camera preliminară“ (cu sensul de încheiere completă a celor două etape aparținând acestei faze a procesului penal), în timp ce

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , vizând nulitățile relative, se referă la „închiderea procedurii de cameră preliminară“ [cu sensul de finalizare a primei etape procesuale a fazei camerei preliminare, distinctă de cea a contestației, reglementată de

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală ]. Faptul că termenii utilizați de legiuitor nu sunt similari/identici sub aspectul sensului/efectelor juridice pe care le consacră, precum și faptul că nu există o confuzie de ordin terminologic sub acest aspect sunt demonstrate de utilizarea lor, cu sens propriu, clar determinat, și în alte dispoziții ale Codului de procedură penală. Astfel, când se referă la finalizarea etapei judecății în primă instanță din cadrul fazei procesuale a judecății, legiuitorul utilizează termenul „închidere“ [a se vedea

art. 390 alin. (1)

- „Instanța poate cere părților, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise.“ - sau

art. 391 alin. (1)

- „Deliberarea și pronunțarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor.“]. În mod corespunzător, aceeași exprimare este utilizată de legiuitor pentru a marca finalizarea căii de atac a apelului, respectiv a celei de-a doua etape a judecății, în conținutul

art. 415 alin. (1) , potrivit căruia „Până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel, persoana vătămată și oricare dintre părți își poate retrage apelul declarat (...)“. Aceasta demonstrează consecvența legiuitorului în utilizarea noțiunilor de „încheiere“, respectiv „închidere“, încheierea referindu-se la finalizarea unei faze procesuale (în speță, a fazei procesuale a camerei preliminare), care presupune derularea mai multor etape cu o configurație proprie, în timp ce închiderea se referă la finalizarea unei astfel de etape în cadrul unei faze procesuale.

30.

Acest sens al sintagmei cuprinse în textul de lege criticat rezultă și din interpretarea sa în corelație cu dispozițiile

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală , care prevăd că în procedura contestației nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, cu excepția cazurilor de nulitate absolută. Curtea a observat că

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

a fost introdus ulterior reglementării

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , prin dispozițiile

art. I pct. 14 din Legea nr. 75/2016

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, realizând corelarea în mod corespunzător cu prevederile din același act normativ referitoare la nulitățile absolute și relative, respectiv întărind sensul

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală .

31.

Prin aceeași

Decizie nr. 135 din 10 martie 2020 , Curtea a constatat că susținerea autorului excepției conform căreia părțile ar avea dreptul de a invoca nulități relative în orice etapă a procedurii camerei preliminare nu poate fi primită. În acest sens, Curtea a reținut că, deși prin

Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1013 din 21 decembrie 2017, a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile

art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală , care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative, este neconstituțională, această soluție nu este însă aplicabilă mutatis mutandis și părților.

32.

Totodată, Curtea a conchis că rațiunea

Deciziei nr. 554 din 19 septembrie 2017 , precitată, a fost aceea de a oferi și judecătorului de cameră preliminară, pentru considerentele acolo arătate, posibilitatea de a invoca din oficiu nulitatea relativă, evident însă în condițiile și termenele aplicabile în materie, iar nu de a crea un regim juridic similar/identic celor două categorii de nulități. În privința acestora, chiar Curtea a distins clar în considerentele respectivei decizii, prin care a reținut că în cazul nulităților absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiție în sensul dovedirii existenței acesteia, pe când în cazul nulităților relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancțiune. Chiar și dovedită fiind, se va constata incidența nulității relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părți sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate [ art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală ], pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanțiere în ceea ce privește necesitatea existenței unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce privește nulitățile relative fiind incidente dispozițiile

art. 282 alin. (3)

și

(4) din Codul de procedură penală , iar în ceea ce privește nulitățile absolute - dispozițiile

art. 281 alin. (3)

și

(4) din același act normativ . Constatarea nulității, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulității. Așa fiind, Curtea a constatat că a accepta criticile autorului excepției ar însemna o apropiere până la confuzie a regimului juridic al celor două categorii de nulități, câtă vreme neregularitățile care atrag nulitatea relativă - nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalității, sunt atașate fiecărei norme ce reglementează desfășurarea procesului penal, așa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziții a Codului de procedură penală - ar putea fi invocate oricând în cursul procesului penal și indiferent în ce etapă a intervenit neregularitatea ce atrage incidența nulității relative.

33.

De altfel, tot prin

Decizia nr. 135 din 10 martie 2020 , Curtea a constatat că o reglementare similară a existat și în vechiul

Cod de procedură penală , care stabilea, în

alin. 4 al art. 197

- Încălcările care atrag nulitatea - următoarele: „Încălcarea oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute în

alin. 2

atrage nulitatea actului în condițiile alin. 1, numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanța ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.“ Curtea a reținut, totodată, că se poate observa distincția similară realizată de legiuitor între cele două tipuri de nulități, numai că momentele temporale până la care se puteau invoca nulitățile relative de către părți erau stabilite în raport cu fazele procesuale atunci reglementate. Pe de altă parte, numai instanța judecătorească va putea lua în considerare, din oficiu, în orice stare a procesului, încălcările dispozițiilor legale care constituiau motiv de nulitate relativă, dar numai dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

34.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenței mai sus menționate, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus invocate sunt valabile și în prezenta cauză.

35.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ruxandra-Viorica Stănculescu în Dosarul nr. 24.280/300/2020/a1 al Tribunalului București - Secția I penală și de Adriana Ana Nicolaescu în Dosarul nr. 32.059/215/2019/a1 al Tribunalului Dolj - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile

art. 328 alin. (1) fraza întâi

și ale

art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și Tribunalului Dolj - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 11 noiembrie 2025.