Decizia nr. 63/1993

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Ioan Muraru - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Alexandru Grigorie - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent.

Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993.

Dezbaterile au avut loc în ședința din 26 octombrie 1993, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea Constituțională, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 4 noiembrie 1993.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Inculpatii Nastrut Dumitru, Giovanovici Ion și Statache Ștefan au invocat, în dosarul 1128/1992 al Tribunalului Tulcea, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 224 din Codul penal, susținând ca, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare numai în măsura în care nu contravin Constituției și ca, întrucît art. 135 alin. (2) recunoaște numai doua forme de proprietate - publică și privată -, prevederile din Codul penal, în baza cărora au fost condamnați de instanța de fond, nu sunt constituționale.

Tribunalul Tulcea, prin Încheierea din 16 februarie 1993, a sesizat Curtea Constituțională, exprimindu-și opinia, în sensul că excepția invocată privește o problemă de încadrare juridică a faptelor pentru care inculpatii au fost trimiși în judecata și nu de constituționalitate, astfel ca soluționarea ei este de competența instanței judecătorești, și nu a Curții Constituționale.

În vederea soluționării excepției de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, Curtea, în baza

art. 24 din Legea nr. 47/1992 , a solicitat puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

În punctul sau de vedere, Guvernul contesta competența Curții, considerind ca este o problemă de interpretare ce revine instanțelor judecătorești, iar pe fond susține ca atât noțiunea obștesc folosită în art. 145 din Codul penal, cît și categoria juridică de avut obștesc nu sunt contrare Constituției, deoarece categoria juridică de avut obștesc are o sfera mai larga decît conceptul de avut public în care se identifica doar bunurile proprietății publice.

Senatul și Camera Deputaților nu au comunicat punctul lor de vedere.

Prin Decizia nr. 33 din 26 mai 1993, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat ca art. 224 din Codul penal a fost abrogat parțial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecința, acesta urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Pentru a pronunța aceasta soluție, Curtea s-a considerat competența, întemeindu-se pe dispozițiile art. 150 alin. (1) din Constituție și pe art. 3 și

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , iar pe fond a apreciat ca în prezent conceptul de avut obștesc urmează a fi raportat la formele proprietății consacrate și reglementate de Constituție, pentru a constata dacă între acestea exista ori nu concordanta și, deci, dacă poate fi sau nu vorba de abrogarea totală sau parțială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obștesc. Art. 135 alin. (2) din Constituție prevede că proprietatea este publică și privată, iar art. 135 alin. (3) stabilește ca proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. În alin. (4) se menționează limitativ bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietății publice, precum și alte bunuri stabilite de lege. Ca atare, orice alte bunuri, cu excepția celor arătate, constituie proprietate privată. Termenul de avut obștesc nu mai poate cuprinde decît bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, care formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva Deciziei nr. 33 din 26 mai 1993, Ministerul Public, în termen legal, a declarat recurs, aratind în esenta:

1. Curtea Constituțională nu este competența să se pronunțe în aceste cauze, deoarece este vorba de o lege anterioară Constituției, și excepția de neconstituționalitate se poate ridica numai în privinta legilor adoptate ulterior intrării în vigoare a acesteia. Fiind vorba de un conflict de legi în timp, în sensul art. 150 alin. (1) din Constituție, competența soluționării excepției revenea instanțelor de judecată.

2. Pe fond, se apreciază ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obștesc nu sunt neconstituționale și nici nu au fost abrogate de Constituție, deoarece noțiunea de avut din Codul penal are un conținut și o sfera mult mai larga decît noțiunea de proprietate, fiind asimilată cu cea de patrimoniu din dreptul civil, cuprinzând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial și toate obligațiile privind entități care sunt susceptibile de a fi evaluate economic. De altfel, infracțiunile din Codul penal nu sunt denumite infracțiuni contra proprietății, ci infracțiuni contra avutului, asemănător Codului penal din 1936, care se referea la infracțiuni contra patrimoniului. Codul penal actual nu contravine Constituției, deoarece nu neagă existenta celor două tipuri de proprietate (publică și privată) și nici nu prevede alte forme de proprietate decît cele menționate în Constituție.

Împotriva Deciziei nr. 33 din 26 mai 1993 și inculpatul Nastrut Dumitru a formulat recurs extraordinar în care, după expunerea pe larg a situației de fapt, arata ca motivele acestui recurs extraordinar sunt aceleași pe care le-a formulat și la Tribunalul Tulcea, în fața căruia a ridicat excepția de neconstituționalitate a art. 224 din Codul penal, care i-a fost admisă de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 33 din 26 mai 1993. Curtea, în temeiul art. 84 din Codul de procedură civilă, îl califica recurs, urmînd a fi examinat și soluționat ca atare.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele recursurilor, rapoartele întocmite de judecătorii raportori, punctul de vedere al Guvernului, concluziile recurentului - Ministerul Public - susținute în ședința publică din 26 octombrie 1993, precum și dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției, ale

Legii nr. 47/1992 , ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale și ale art. 84 din Codul de procedură civilă, retine următoarele în legătură cu recursurile declarate:

Referitor la competența de soluționare a excepției de către Curtea Constituțională, potrivit practicii sale constante, cît timp instanța de judecată nu a reținut ca un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, sesizind Curtea cu soluționarea excepției, aceasta este obligată să se pronunțe în virtutea dreptului constituțional al cetățenilor de a invoca neconstituționalitatea unui text pe care instanța înțelege sa-l aplice.

Abrogarea, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, este rezultatul contrarietatii legii anterioare cu prevederile Constituției, astfel încât ea constituie nu numai o consecința a aplicării legii în timp, ci și o problemă de constituționalitate, ca urmare a supremației legii fundamentale în cadrul sistemului juridic.

Fața de deciziile diferite care s-au pronunțat în legătură cu excepțiile de neconstituționalitate vizind dispozițiile din Codul penal referitoare la avutul obștesc, Curtea Constituțională, în baza art. 26 alin. 2 din regulamentul sau de organizare și funcționare, a statuat prin Decizia Plenului nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993, obligatorie pentru completul de judecată, ca aceste dispoziții, deci și infracțiunea prevăzută de art. 224 - furtul în paguba avutului obștesc -, sunt abrogate parțial, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, deoarece:

Noțiunea de avut obștesc, care nu se confunda cu noțiunea de proprietate, deși nu mai este nominalizată prin Constituție, nu apare ca neconstitutionala atât timp cît desemnează un interes general al societății și vizează proprietatea publică, fiind deci firesc ca, infracțiunile împotriva proprietății publice să fie sancționate ca infracțiuni împotriva avutului obștesc.

Nu categoria avut obștesc ridica probleme în ce privește tratamentul penal, ci sfera acestuia și deci dimensiunile și limitele răspunderii penale.

Dispozițiile constituționale actuale consacra doua forme de proprietate - proprietatea publică și proprietatea privată.

Proprietatea publică, potrivit art. 135 alin. (3), aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, alin. (4) din același articol nominalizând bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, cu precizarea ca și alte bunuri prevăzute de lege pot intră în această categorie.

Prevederile referitoare la ocrotirea preferentiala a avutului obștesc trebuie înțelese, potrivit Constituției, ca aplicindu-se numai bunurilor ce for- meaza obiectul exclusiv al proprietății publice.

Cu excepția bunurilor enumerate la art. 135 alin. (4) din Constituție și a celor din legile care le declara proprietate publică, celelalte constituie proprietate privată.

Proprietatea privată poate aparține statului, persoanelor fizice și persoanelor juridice, ca de pilda societățile comerciale, chiar dacă statul deține majoritatea capitalului social.

Calitatea de proprietar asupra bunurilor din patrimoniu este stabilită textual pentru regiile autonome prin

art. 5 din Legea nr. 15/1990 , iar pentru societățile comerciale prin art. 20 alin. 2 din aceeași lege și, respectiv, prin

art. 35 din Legea nr. 31/1990 , care prevede că bunurile acestora, constituite ca aport în societate, devin proprietatea lor.

Rezultă ca bunurile societăților comerciale și ale regiilor autonome sunt proprietate privată, ocrotită în mod egal, conform art. 41 alin. (2) din Constituție, indiferent de titulari și, deci, sustragerile din proprietatea privată, chiar dacă ea aparține statului, nu mai pot fi calificate furt din avutul obștesc, aceste notiuni urmînd să se aplice doar proprietății publice, în înțelesul art. 135 alin. (4) din Constituție.

Tot astfel, bunurile care aparțin organizațiilor cooperatiste ori altor organizații obștești sunt proprietate privată.

Pentru aceste considerente, Decizia Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993, prin care este admisă excepția de neconstituționalitate a art. 224 din Codul penal, constatindu-se abrogarea parțială a acestuia potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, el urmînd să se aplice numai cu privire la bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice, este temeinica și legală.

Cît privește recursul declarat de inculpatul Nastrut Dumitru împotriva Deciziei nr. 33 din 26 mai 1993, Curtea retine ca motivele de recurs se întemeiază pe considerentele pentru care excepția de neconstituționalitate a fost admisă, neexistand nici o critica adusă acesteia, dimpotriva, este însușită de recurent, considerent pentru care recursul urmează a fi respins ca lipsit de interes.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 41 alin. (2), art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) și art. 150 alin. (1) din Constituție, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 și

art. 26 din Legea nr. 47/1992 , al art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, precum și al art. 84 din Codul de procedură civilă și a Deciziei nr. 1 a Plenului Curții Constituționale,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

În numele legii,

DECIDE:

1. Respinge recursurile formulate de Ministerul Public și de inculpatul Nastrut Dumitru împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993 pronunțată în dosarul nr. 13C/1993.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din 4 noiembrie 1993.

Decizia se comunică Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.