Decizia nr. 79/2025

Articolul 64

alin. (3)

și

(4) din Codul de procedură civilă :

(3)

Încheierea nu se poate ataca decât odată cu fondul.

(4)

În cazul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanța a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție, hotărârea pronunțată este desființată de drept, iar cauza se va rejudeca de instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție de la momentul discutării admisibilității în principiu a acesteia.

–

Articolul 65

alin. (1) din Codul de procedură civilă : „(1) Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale.“;

–

Articolul 255

alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă : „(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.“;

–

Articolul 29

alin. (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992 : „Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.“

15.

În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale cuprinse în art. 16 - Egalitatea în drepturi,

art. 20

- Tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21

- Accesul liber la justiție,

art. 24

- Dreptul la apărare,

art. 25

- Libera circulație,

art. 146 lit. d)

privind atribuția Curții Constituționale de soluționare a excepției de neconstituționalitate și în

art. 148 alin. (2)

și

(4)

privind integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, sunt invocate

art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

art. 16

privind protecția datelor cu caracter personal din

Tratatul

privind funcționarea Uniunii Europene, precum și

art. 8

- Protecția datelor cu caracter personal,

art. 17

- Dreptul de proprietate,

art. 45

- Libertatea de circulație și de ședere și

art. 47

- Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din

Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

16.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , Curtea observă că aceasta ridică două probleme de admisibilitate de naturi juridice diferite. Astfel, prima problemă de admisibilitate vizează structura excepției de neconstituționalitate, iar a doua ține în mod direct de natura controlului de constituționalitate (abstract/concret), respectiv legătura cu soluționarea cauzei a textelor contestate.

17.

Articolul 10

alin. (2)

raportat la

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

reglementează structura excepției de neconstituționalitate, iar

art. 29 alin. (1 )-( 3) din Legea nr. 47/1992

constituie sediul materiei în privința condițiilor de admisibilitate ce țin de cadrul procesual în care se ridică excepția de neconstituționalitate (autoritatea în fața căreia se ridică excepția, titularul dreptului de a o invoca ori legătura cu soluționarea cauzei), precum și de obiectul excepției în sens de trăsături distinctive și definitorii ale normei care poate fi supusă controlului (caracterul său de act de reglementare primară, de a fi în vigoare și de a nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională în precedent).

18.

Prin

Decizia nr. 875 din 16 decembrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 3 martie 2022, paragraful 20, Curtea a reținut că există o anumită ordine de soluționare a condițiilor de admisibilitate reglementate de

Legea nr. 47/1992 , aceasta fiind următoarea: (i) identificarea elementelor structurale ale excepției de neconstituționalitate conform

art. 10 alin. (2)

raportat la

art. 29 alin. (1)

cu referire la noțiunea „excepțiilor“ din

Legea nr. 47/1992 , pentru a determina dacă cererea formulată se constituie într-o veritabilă excepție; (ii) analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de

art. 29 alin. (1 )( 3) din Legea nr. 47/1992

și (iii) analiza condițiilor de admisibilitate ce țin de limitele de competență ale instanței constituționale [ art. 61 ,

art. 126 alin. (1) ,

art. 142 alin. (1)

și

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și

art. 2 alin. (2)

și

(3) din Legea nr. 47/1992 ]. Curtea a mai observat că instanțele judecătorești au competența de a respinge cererile de sesizare a Curții Constituționale atât în prima ipoteză, desigur, cu distincțiile realizate prin

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, în raport cu competența Curții Constituționale, cât și în cea de-a doua ipoteză indicată; în schimb, în cea de-a treia ipoteză o asemenea competență este exclusă. Totodată, în acest context, Curtea a reținut plenitudinea sa de competență în privința analizării tuturor condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, decizia de a declanșa controlul de constituționalitate fiind una exclusivă, și subliniază faptul că, potrivit

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , numai instanța constituțională este singura în drept să hotărască cu privire la condițiile de admisibilitate ce țin de delimitarea sferei sale de competență.

19.

În prezenta cauză, în ceea ce privește problema de admisibilitate raportată la structura excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că autorii acesteia nu arată în ce anume constă contrarietatea reglementărilor legale criticate cu normele constituționale și convenționale invocate, iar din modul general în care este formulată excepția nu poate fi reținută existența vreunei minime critici de neconstituționalitate. Prin

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a stabilit că excepția de neconstituționalitate cuprinde 3 elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului legal criticat. Curtea a reținut că excepția este inadmisibilă în situația în care nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituțional invocat nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate, fie datorită generalității sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat. Astfel, simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate, în sensul constituțional al termenului. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate „motivate“ într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, aspect ce excedează competenței Curții Constituționale. De asemenea, prin

Decizia nr. 143 din 25 februarie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 15 martie 2010, Curtea a stabilit, cu valoare de principiu, că o excepție este inadmisibilă în cazul în care autorul se mărginește numai la a invoca în susținerea acesteia o prevedere constituțională, precum și o afirmație cu caracter absolut generic.

20.

Prin urmare, având în vedere că în cauza de față autorii excepției nu argumentează pretinsa contrarietate a dispozițiilor legale criticate cu

Legea fundamentală , Curtea constată că excepția de neconstituționalitate nu este motivată, astfel încât, având în vedere prevederile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora „sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate“, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , așa cum a fost formulată, este inadmisibilă.

21.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție de admisibilitate, Curtea constată că, potrivit susținerilor autorilor, aceștia au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

în eventualitatea în care instanța judecătorească ar fi respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate referitoare la celelalte dispoziții criticate din

Codul de procedură civilă , ipoteză ce nu s-a materializat însă. În aceste condiții, Curtea reține că dispozițiile

art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

nu au legătură cu soluționarea cauzei.

22.

În continuare, referitor la prevederile

art. 64 alin. (3)

și

(4)

și ale

art. 65 alin. (1) din Codul de procedură civilă , Curtea observă că, potrivit acestora, încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenție va putea fi atacată odată cu fondul. În situația în care este admisă calea de atac, hotărârea pronunțată asupra fondului va fi desființată ope legis, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare instanței care a hotărât, în mod eronat, cu privire la cererea de intervenție. Cauza va fi reluată de la momentul discutării admisibilității în principiu a cererii de intervenție. Prin admiterea în principiu, instanța nu se pronunță asupra fondului cererii, verificând numai aparent interesul și, eventual, dreptul propriu. Instanța de judecată se pronunță numai după ascultarea părților și a celui ce intervine, fiind astfel asigurate garanțiile accesului liber la justiție.

23.

În jurisprudența sa, Curtea a reținut că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și că este de competența exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Astfel, judecătorul spune dreptul pentru soluționarea unui litigiu, dar numai în formele și în condițiile procedurale instituite de lege, astfel încât legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și modalitățile instituite de lege (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 746 din 4 noiembrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 25 februarie 2022, paragraful 20).

24.

Normele legale criticate sunt norme de procedură edictate de legiuitor în virtutea mandatului său constituțional conferit de

art. 126 alin. (2) din Constituție , potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege, și de

art. 129 , care prevede că împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii, astfel încât dreptul la apărare este garantat prin dispozițiile legale criticate, care reprezintă expresia aplicării acestor dispoziții constituționale.

25.

În ceea ce privește

art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă , care statuează cu privire la admisibilitatea probelor și aptitudinea acestora de a conduce la soluționarea procesului, se critică lipsa de precizie și claritate, susținându-se că sintagma „să ducă la soluționarea procesului“ poate determina respingerea în mod arbitrar a cererii de încuviințare a unor probe. Față de această critică, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a constatat că posibilitatea recunoscută instanței de a hotărî asupra admisibilității unei probe, în funcție de pertinența și concludența sa - deci, cu alte cuvinte, de aptitudinea acesteia de a conduce la soluționarea procesului -, este un corolar firesc și necesar al învestirii sale cu soluționarea cauzei pe care este ținută să o finalizeze printr-o hotărâre legală și temeinică (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 590 din 8 noiembrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 6 decembrie 2005,

Decizia nr. 981 din 25 iunie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 4 august 2009, și

Decizia nr. 392 din 26 aprilie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012).

26.

De asemenea, judecătorul cauzei, în virtutea rolului său activ, consacrat prin

art. 22 din Codul de procedură civilă , are competența de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părți, respingând administrarea acestora în situația în care consideră că nu se încadrează în condițiile prevăzute de lege. Aprecierea judecătorului nu este însă arbitrară, ci se circumscrie condițiilor precizate în

art. 255

și

258 din Codul de procedură civilă . Astfel, pentru ca o probă să fie admisibilă, aceasta trebuie să fie legală, dar, în același timp, trebuie să fie verosimilă, utilă, pertinentă și concludentă. Judecătorul se va pronunța printr-o încheiere cu caracter preparatoriu, care nu leagă instanța, aceasta putând reveni asupra probei încuviințate, conform

art. 259 din Codul de procedură civilă . Totodată, potrivit

art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă , încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă acceptate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora. Prin urmare, nu se poate susține că judecătorul ar putea acționa în mod discreționar atunci când se pronunță cu privire la admisibilitatea probelor, de vreme ce respingerea unei probe solicitate trebuie motivată, încheierea instanței referitoare la încuviințarea probelor putând fi atacată cu apel, odată cu fondul, conform

art. 466 alin. (4) din același cod

(a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 735 din 21 noiembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 3 martie 2020, paragrafele 20 și 21).

27.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepție ridicată de Cosmin Constantin Mușat și Teodora Condruz în Dosarul nr. 11.327/301/2019 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în același dosar al aceleiași instanțe și constată că prevederile

art. 64 alin. (3)

și

(4) , ale

art. 65 alin. (1)

și ale

art. 255 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 februarie 2025.