Decizia nr. 112/2025

Articolul II

pct. 2 :

Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu modificările și completările ulterioare, se modifică după cum urmează: (…)

2.

Articolul 55

^1

se abrogă.;

–

Articolul III

:

Prevederile

art. 55^1 din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenție, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare, potrivit

Legii nr. 15/1968 privind Codul penal

al României, cu modificările și completările ulterioare, și care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centre de detenție, în aplicarea

art. 21 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 289/2009 privind Codul penal , cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 și data intrării în vigoare a prezentei legi.

19.

Autorii excepției susțin că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (5)

referitor la cerințele de calitate a legii,

art. 15 alin. (2)

referitor la legea penală mai favorabilă,

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și

art. 22 alin. (2)

referitor la dreptul la viață și la integritate fizică. De asemenea, sunt invocate prevederile

art. 3 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

20.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prin

Decizia nr. 243 din 27 aprilie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 31 octombrie 2023, a constatat că prin

art. II pct. 2 din Legea nr. 240/2019

au fost abrogate dispozițiile

art. 55^1 din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care instituiau o procedură de compensare pentru persoanele care executau pedeapsa cu închisoarea în condiții necorespunzătoare (recursul compensatoriu). Astfel, la calcularea pedepsei executate efectiv se avea în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, și executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.

21.

Prin dispozițiile

art. III din Legea nr. 240/2019 , legiuitorul a reglementat o dispoziție tranzitorie, potrivit căreia prevederile

art. 55^1 din Legea nr. 254/2013

se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenție, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare, potrivit

Legii nr. 15/1968 privind Codul penal

al României, cu modificările și completările ulterioare, și care execută, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 240/2019 , măsuri educative în centre de detenție, în aplicarea

art. 21 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 289/2009 privind Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 și data intrării în vigoare a legii.

22.

În ceea ce privește reglementarea recursului compensatoriu, Curtea a reținut, prin

Decizia nr. 515 din 5 iulie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 596 din 25 iulie 2017, că inițiativa legislativă a fost justificată în expunerea de motive de necesitatea soluționării problemelor sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea și condițiile de detenție și are scopul de a acorda o compensare persoanelor care execută pedepse privative de libertate în condiții de supraaglomerare severă și de a contribui, în același timp, la degrevarea penitenciarelor. Astfel, toate persoanele private de libertate vor avea în mod automat vocația de a beneficia de liberarea condiționată, dacă îndeplinesc condițiile stabilite în proiectul de lege (paragraful 24).

23.

Curtea a luat act de contextul juridic și social în care legiuitorul și-a manifestat intervenția modificatoare a legii privind executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate. Curtea a reținut că premisa legiferării a constituit-o jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care instanța europeană a constatat încălcări ale

art. 3 din Convenție , care interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele și pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei, în legătură cu condițiile de detenție care au existat de-a lungul anilor în penitenciarele din România, mai ales supraaglomerarea, igiena necorespunzătoare și lipsa asistenței medicale corespunzătoare (paragraful 28).

24.

Totodată, Curtea a analizat în detaliu Hotărârea din 24 iulie 2012, pronunțată în Cauza Iacov Stanciu împotriva Românei, concluzionând că legiuitorul român a adoptat dispozițiile

art. 55^1 din Legea nr. 254/2013

în considerarea vastei jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului.

25.

Așa fiind, Curtea a observat că, prin Hotărârea din 24 iulie 2012, pronunțată în Cauza Iacov Stanciu împotriva Românei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deși a constatat o încălcare a prevederilor

art. 3 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a reținut că „nu este sarcina Curții să stabilească ce măsuri reparatorii ar fi indicat de luat de către un stat pârât în conformitate cu obligațiile acestuia prevăzute la

art. 46 din convenție . Cu toate acestea, preocuparea Curții este de a facilita eliminarea rapidă și eficace a unei nereguli constatate în cadrul sistemului național pentru apărarea drepturilor omului“ (paragraful 194). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, „pentru a atinge o conformitate corespunzătoare cu obligațiile care rezultă din hotărârile pronunțate anterior de Curte în cauze similare, ar trebui instituit un sistem corespunzător și eficient de căi de atac la nivel național, disponibil reclamanților și capabil să permită autorităților să se ocupe de fondul respectivului capăt de cerere întemeiat pe

Convenție

și să acorde o reparație corespunzătoare. Calea de atac care, conform legislației românești, se bazează în principal pe judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate ar trebui să permită judecătorului delegat și instanțelor interne să stopeze o situație declarată contrară

art. 3 din Convenție

și să acorde despăgubiri dacă se fac asemenea constatări. Referitor la legislația internă privind despăgubirile, aceasta trebuie să reflecte existența prezumției că respectivele condiții de detenție necorespunzătoare i-au cauzat persoanei afectate un prejudiciu moral. Condițiile de detenție necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar și într-o situație în care aspecte distincte ale condițiilor de detenție sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de așa natură încât să constituie un tratament inuman. Așa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnității deținuților. Nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanțele naționale în cazul constatării încălcării

art. 3

nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparațiile echitabile acordate de Curte în cauze similare. Dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important și central în sistemul apărării drepturilor omului încât autoritatea sau instanța națională care se ocupă de această chestiune va trebui să prezinte motive convingătoare și serioase pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică sau de a nu acorda nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral“ (paragrafele 197-199).

26.

Având în vedere cele reținute de instanța europeană, Curtea Constituțională a constatat că intră în marja de apreciere a fiecărui stat stabilirea măsurilor reparatorii aplicabile în cazul executării pedepselor cu închisoarea în care se constată existența unei situații contrare

art. 3 din Convenție .

27.

De asemenea, prin

Decizia nr. 181 din 31 martie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 8 august 2022, paragrafele 23-25, Curtea a constatat că legiuitorul și-a manifestat intenția de modificare a legii privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate și de adoptare a soluției legislative a compensării în cazul cazării în condiții necorespunzătoare într-un anumit context juridic și social. Astfel, Curtea a apreciat că soluția de abrogare a dispozițiilor

art. 55^1 din Legea nr. 254/2013

se încadrează în competența exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, de a identifica și edicta soluții normative, cu respectarea exigențelor constituționale, în acord cu realitățile prezente ale societății. Deplina competență în ceea ce privește stabilirea acestor soluții îi revine legiuitorului, în acest sens fiind prevederile constituționale ale

art. 126 alin. (2) , potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Curtea a observat, de asemenea, că abrogarea măsurii compensării în cazul cazării în condiții necorespunzătoare este însoțită de reglementarea unor dispoziții tranzitorii care permit aplicarea prevederilor

art. 55^1 din Legea nr. 254/2013

persoanelor enumerate în

art. III din Legea nr. 240/2019 , pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 și 23 decembrie 2019 (data intrării în vigoare a

Legii nr. 240/2019 ).

28.

Totodată, Curtea Constituțională a observat că, potrivit

art. 55^1 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 , „dispozițiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care persoana a fost despăgubită pentru condiții necorespunzătoare de detenție, prin hotărâri definitive ale instanțelor naționale sau ale Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri și a fost transferată sau mutată într-un spațiu de detenție având condiții necorespunzătoare“. Cu alte cuvinte, însuși legiuitorul recunoaște mai multe forme de compensare pentru condiții necorespunzătoare în cazul cazării în centrele de detenție din România a persoanelor aflate în executarea unor pedepse privative de libertate ori a unor măsuri preventive ( Decizia nr. 293 din 9 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 26 octombrie 2020, paragraful 19).

29.

În continuare, în ceea ce privește natura juridică a dispozițiilor

art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 , instanța de contencios constituțional a analizat în ce măsură aceste dispoziții pot fi privite ca intrând în categoria legilor penale substanțiale a căror aplicare retroactivă mai favorabilă este obligatorie.

30.

Prin

Decizia nr. 242 din 8 aprilie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 8 iulie 2021, paragrafele 57-68, Curtea a observat că instanța europeană a stabilit distincția între o măsură ce reprezintă prin natura sa o „pedeapsă“ și o măsură ce privește „executarea“ sau „punerea în aplicare“ a „pedepsei“. Astfel, atunci când însăși natura sau însuși scopul unei măsuri privește reducerea unei pedepse sau o schimbare în regimul liberării condiționate, aceasta nu se circumscrie noțiunii de „pedeapsă“ în sensul

art. 7 din Convenție

(Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 142).

31.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că modificarea legislativă a condițiilor liberării condiționate face parte din regimul general referitor la executarea pedepsei, iar nu din categoria „pedepsei“ în sensul

art. 7 din Convenție

(Hotărârea din 29 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Uttley împotriva Regatului Unit). Instanța europeană a reiterat că, în acest sens, chestiunile referitoare la politicile de eliberare, modul de implementare și de justificare a acestora țin de puterea recunoscută statelor membre ale Convenției de a-și stabili singure politica penală (Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 151). Pe de altă parte, Curtea europeană a subliniat că

articolul 7 paragraful 1 din Convenție

nu poate fi interpretat ca excluzând din câmpul său de aplicare toate măsurile introduse ulterior pronunțării unei sentințe. A reiterat în acest sens că este de o importanță crucială ca interpretarea și aplicarea

Convenției

să se realizeze astfel încât garanțiile sale să devină concrete și efective, nu teoretice și iluzorii, așa că nu a exclus posibilitatea ca măsurile adoptate de autoritățile legislative, administrative sau de către instanțe ulterior pronunțării hotărârii definitive sau în timpul executării acesteia să se traducă într-o redefinire sau modificare a întinderii „pedepsei“ aplicate de instanța de judecată. În această ipoteză, Curtea europeană a apreciat că măsurile în cauză trebuie să intre sub incidența interdicției de aplicare retroactivă a pedepselor, consacrată în

articolul 7 paragraful 1 in fine din Convenție

(Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 88 și 89).

32.

Pentru a stabili dacă o măsură luată în timpul executării unei pedepse privește modalitatea de executare a acesteia sau, dimpotrivă, îi afectează întinderea, este necesară o analiză a implicațiilor reale ale „pedepsei“ în dreptul intern în vigoare la data săvârșirii faptelor sau, cu alte cuvinte, a naturii sale intrinseci. În acest demers este nevoie să se țină seama de dreptul intern în ansamblul său și de modalitatea în care acesta era aplicat la momentul respectiv (Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 145).

33.

Aplicând aceste principii, Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile

art. 55^1 din Legea nr. 254/2013

nu reprezintă o normă de drept penal material, ci o normă care reglementează în materia executării pedepselor, astfel că principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat de

art. 15 alin. (2) din Constituție , nu poate fi aplicat prin raportare la norma de lege criticată.

34.

Curtea constată că principiul aplicării legii penale mai favorabile ar fi temeiul stabilirii incidenței, după dispunerea liberării condiționate, a unei legi care modifică modalitatea de calcul al fracției obligatorii ce trebuie executată pentru a avea vocație la această măsură și, subsecvent, recalcularea pedepsei ce se consideră executată pentru persoanele aflate în termenul de supraveghere, aceasta însemnând că acest principiu trebuie aplicat indiferent de motivul reducerii fracțiunii de pedeapsă. Astfel, dacă s-ar accepta interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală dispozițiilor

art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 , s-ar ajunge la situația în care se repun în discuție criteriile ce au stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești prin care s-a dispus liberarea condiționată. Așa fiind, pentru orice modificare legislativă survenită în ceea ce privește

art. 96 din Legea nr. 254/2013

(referitor la partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate și/sau a instruirii școlare și formării profesionale), favorabilă celui față de care s-a dispus liberarea condiționată, ar trebui realizată o recalculare a pedepsei ce se consideră executată. Or, acest fapt ar însemna o reevaluare a înseși hotărârii judecătorești prin care s-a dispus măsura liberării condiționate, cu încălcarea principiului stabilității/securității raporturilor juridice.

35.

Curtea Constituțională a reținut, prin

Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, că, deși nu este în mod expres consacrat de Constituția României, acest principiu se deduce atât din prevederile

art. 1 alin. (3) , potrivit cărora România este stat de drept, democratic și social, cât și din preambulul

Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Referitor la același principiu, instanța de la Strasbourg a reținut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice“ (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunțată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44; Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, „odată ce statul adoptă o soluție, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluții (...)“ (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92; Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33). În ceea ce privește principiul stabilității/securității raporturilor juridice din perspectiva dreptului la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de

art. 6 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta „trebuie interpretat în lumina preambulului

Convenției , care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată“ (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61; Hotărârea din 22 martie 2005, pronunțată în Cauza Roșca împotriva Moldovei, paragraful 24).

36.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

37.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cristian Macarie în Dosarul nr. 325/302/2020 al Tribunalului București - Secția I penală și de Erli Zsolt Csaba în Dosarul nr. 3.138/235/2020 al Tribunalului Cluj - Secția penală și constată că dispozițiile

art. II pct. 2

și ale

art. III din Legea nr. 240/2019

privind abrogarea

Legii nr. 169/2017

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum și pentru modificarea

Legii nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și Tribunalului Cluj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 27 februarie 2025.