Decizia nr. 298/2003

Articolul 17

alin. 1 din Legea nr. 92/1992 , republicată: "Cauzele date, potrivit legii, în competența de prima instanța a judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel se judeca de un singur judecător.";

- Art. 205 alin. 1 și 2 din Codul penal: "Atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura, se pedepsește cu amendă.

Aceeași pedeapsa se aplică și în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate.";

- Art. 206 alin. 1 din Codul penal: "Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public, se pedepsește cu închisoare de la 2 luni la 2 ani sau cu amendă."

Autorul excepției susține ca dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1), art. 21, art. 23 alin. (8), art. 29 alin. (1) și (2), art. 30 alin. (1) și alin. (8) teza finala, ale art. 49 și 150, care au următorul conținut:

- Art. 16 alin. (1): "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.";

- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

- Art. 23 alin. (8): "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.";

- Art. 29 alin. (1) și (2): "(1) Libertatea gandirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns sa adopte o opinie ori sa adere la o credința religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranta și de respect reciproc."

- Art. 30: "(1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile. [...]

(8) (...) Delictele de presa se stabilesc prin lege."

- Art. 49: "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrangerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existenta dreptului sau a libertății."

- Art. 150: "(1) Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții.

(2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislației cu prezenta Constituție și va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare."

Autorul excepției a mai invocat și încălcarea art. 6 paragraful 1 și 2, precum și a art. 7, 9 și 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevederi care au următorul conținut:

- Art. 6 paragraful 1 și 2: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședința poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanța atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiției.

2. Orice persoană acuzata de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită."

- Art. 7: "1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de natiunile civilizate."

- Art. 9: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrangeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora."

- Art. 10: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunică informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrangeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naționala, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată, deoarece nici una dintre dispozițiile legale criticate nu aduce atingere prevederilor constituționale sau actelor internaționale invocate de autorul excepției.

I. O prima critica de neconstituționalitate vizează dispozițiile

art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 , republicată, privitoare la judecarea cauzelor în prima instanța în complet format dintr-un singur judecător. Sub acest aspect, se considera ca textul legal criticat este contrar prevederilor art. 6 alin. (1), art. 21 și art. 23 alin. (8) din Constituție, respectiv ale art. 6 paragraful 1 și 2 și ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privitoare la dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovatie, legalitatea infracțiunii și a pedepsei, cu motivarea ca dispoziția criticata aduce atingere dreptului la o judecata echitabila, întrucât judecarea cauzelor în complet de un singur judecător nu asigura garanții procesuale suficiente pentru o judecata echitabila și impartiala.

Examinând excepția, Curtea constata ca s-a mai pronunțat cu privire la aceste critici, având ca obiect dispozițiile

art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 , republicată, prin Decizia nr. 58 din 6 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 26 martie 2003. Cu acest prilej instanța de contencios constituțional a reținut ca, potrivit dispozițiilor art. 125 alin. (3) din Constituție, stabilirea competentei și procedura de judecată sunt atributul exclusiv al legiuitorului și ca, în conformitate cu prevederile constituționale ale art. 123 alin. (2), judecătorii sunt independenți și se supun numai

legii. În aplicarea dispozițiilor constituționale, Legea nr. 92/1992

stabilește componenta completului de judecată și conduita pe care trebuie să o aibă acesta la soluționarea cauzelor ce îi sunt repartizate. Atât Legea fundamentală, cat și

Legea nr. 92/1992

stabilesc, sub aspectul imparțialității, dreptul și obligația judecătorilor de a se supune numai legii, activitatea de judecată desfasurandu-se, potrivit legii, strict în limitele cadrului legal. În ipoteza în care exista dubii cu privire la imparțialitatea judecătorului în prima instanța, exista mijloace de apărare prevăzute de lege care asigura suficiente garanții pentru o judecata echitabila și impartiala.

Cat privește dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează dreptul la un proces echitabil, acestea nu cuprind cerința ca instanța ce judeca litigiile în prima instanța să aibă în compunere un anumit număr de judecători, fiind lăsată autorității legiuitoare naționale libertatea de a institui acea instanța independenta și impartiala care să asigure judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzelor.

Soluția adoptată în decizia sus-menționată, precum și considerentele pe care aceasta se întemeiază își mențin valabilitatea și în cauza de fața, întrucât nu au apărut elemente noi, care să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale în aceasta materie.

II. Cea de-a doua critica de neconstituționalitate privește dispozițiile art. 205 alin. 1 și 2 și ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, în legătură cu care autorul excepției susține ca sunt în contradictie cu prevederile art. 16 alin. (1), art. 29 alin. (1) și (2), art. 30 alin. (1) și alin. (8) teza finala, ale art. 49 și 150 din Constituție, respectiv ale art. 9 și 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la libertatea de gandire, de constiinta și religie, respectiv libertatea de exprimare, cu motivarea ca dezincriminarea faptelor de insulta și calomnie este de esenta unei societăți democratice, respectiv ca reglementarea din Codul penal a insultei și calomniei ar trebui considerate abrogate în temeiul

art. 150 din Constituție, întrucât acestea sunt prevăzute de Legea nr. 61/1991

printre contravenții.

Curtea constata ca motivele invocate sunt neintemeiate, textele criticate fiind în deplina concordanta cu principiile constituționale.

Astfel art. 1 alin. (3) din Constituție consacra demnitatea omului ca valoare suprema, garantată în statul de drept. Reglementarea în Codul penal a infracțiunilor de insulta și calomnie constituie una dintre aceste garanții, libertatea de exprimare, astfel cum este consfintita de dispozițiile art. 30 din Constituție, impunând respectarea cerinței înscrise în alin. (6) al aceluiași articol, și anume aceea de a nu prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria imagine. Incriminarea infracțiunilor de insulta și calomnie da expresie, asadar, restrângerii dreptului la exprimare, prevăzut de art. 30 alin. (6) din Constituție tocmai pentru apărarea unor valori care sunt de esenta unei societăți democratice, contrar celor susținute de autorul excepției.

Cat privește susținerile referitoare la neconstituționalitatea textelor criticate față de dispozițiile art. 150 din Constituție, determinata în opinia autorului excepției de "conflictul temporal de legi" între dispozițiile art. 205 alin. 1 și 2 și ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, pe de o parte, și cele cuprinse în

Legea nr. 61/1991 , pe de altă parte, Curtea constata ca nici acestea nu pot fi reținute. Art. 150 din Constituție reglementează conflictul temporal între Legea fundamentală și celelalte acte normative în vigoare la data adoptării sale, iar nu conflictele temporale existente între diverse acte normative, astfel încât invocarea acestui text constituțional nu are relevanta în cauza. În ceea ce privește problema aplicării în timp a actelor normative, aceasta excedeaza competentei Curții Constituționale, întrucât, în conformitate cu dispozițiile

art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 47/1992 , republicată, "Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituției".

De altfel, cu privire la dispozițiile art. 205 și 206 din Codul penal, Curtea s-a pronunțat prin mai multe decizii, dintre care menționăm Decizia nr. 298 din 7 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 14 decembrie 2002, Decizia nr. 95 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 8 mai 2002, Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 31 ianuarie 2002, statuand în mod constant ca acestea sunt constituționale.

Considerentele și soluția adoptate prin deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauza, neexistand elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) și (4) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, republicată, și ale art. 205 alin. 1 și 2 și ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, excepție ridicată de Dorin Andronic în Dosarul nr. 2.308/2002 al Tribunalului Suceava - Secția penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 8 iulie 2003.