Decizia nr. 156/2004

Costică Bulai - procuror

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 57 alin. 1 și ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dumitru Octavian Rădulescu în Dosarul nr. 4.701/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.

La apelul nominal se prezintă partea Alexandru Buda, lipsind autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul pe fond.

Partea prezentă solicită respingerea excepției ca nefondată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată, susținând că textele de lege criticate nu contravin nici unei prevederi constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 28 noiembrie 2003, pronunțată în Dosarul nr. 4.701/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 57 alin. 1 și ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dumitru Octavian Rădulescu în dosarul menționat.

În susținerea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile art. 57 alin. 1 din Codul de procedură penală, care reglementează procedura prealabilă de informare a instanței supreme în cauzele de strămutare, sunt contrare prevederilor constituționale ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare și ale art. 31 alin. (1) și (2) referitoare la dreptul la informație. Se motivează că informațiile cerute de președintele Curții Supreme de Justiție pentru lămurirea instanței nu sunt cunoscute de părți, în special de partea care solicită strămutarea, ceea ce constituie o restrângere a dreptului la apărare al acesteia, partea neputând să pună concluzii și cu privire la acestea. Se consideră că dispozițiile legale criticate sunt contrare și prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, în mod public (art. 6 pct. 1) și la dreptul de apărare [art. 6 pct. 3 lit. c)]. Referitor la neconstituționalitatea art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, se susține că, de vreme ce nu se arată motivele de admitere sau de respingere a cererii de strămutare, nu se poate exercita nici un fel de control și nu se pot exercita dreptul de acces liber la justiție (art. 21 din Constituție, republicată) și dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege (art. 129 din Constituție, republicată), nesocotindu-se și dreptul la un recurs efectiv, înscris în art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, exprimându-și opinia, consideră excepția ca fiind neîntemeiată, apreciind că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.

Guvernul, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, concretizată în

Decizia nr. 82 din 8 martie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 iunie 2001, consideră că dispozițiile art. 57 alin. 1 și ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituționale și nici celor din actele internaționale invocate.

Avocatul Poporului consideră, de asemenea, că excepția este neîntemeiată, întrucât părțile au posibilitatea să comunice Curții Supreme de Justiție date cu privire la soluționarea cererii sau să le prezinte în instanță pentru a-și susține cererile. Faptele asupra cărora urmează să se pronunțe instanța competentă să soluționeze cererea de strămutare nu țin de pricina însăși, ci de asigurarea condițiilor cerute de lege pentru asigurarea obiectivității și imparțialității în soluționarea cauzei, condiții care vizează toate părțile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală. Informațiile primite sunt apreciate de instanță sub raportul concludenței, obiectivității și veridicității acestora, în funcție de toate datele cauzei și de informațiile comunicate de părți în cadrul dezbaterilor. În ceea ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 57 alin. 1 și ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, față de dispozițiile art. 21 din Constituție, republicată, se arată că aceasta este neîntemeiată, deoarece principiul constituțional al liberului acces la justiție nu are semnificația că acest drept trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și în privința tuturor căilor de atac prevăzute de lege. În aceste condiții, prin lege pot fi instituite reguli deosebite în considerarea unor situații diferite.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, republicată, precum și ale art. 1 alin. (1),

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției îl constituie dispozițiile art. 57 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora "Președintele Curții Supreme de Justiție cere, pentru lămurirea instanței, informații de la președintele instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare", precum și prevederile art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, conform cărora "Curtea Supremă de Justiție dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii".

Autorul excepției consideră că aceste dispoziții sunt contrare prevederilor constituționale referitoare la liberul acces la justiție (art. 21), la dreptul la apărare (art. 24), la dreptul la informație (art. 31) și la dreptul de a exercita căile de atac (art. 129), precum și prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil (art. 6 pct. 1), la dreptul de apărare [art. 6 pct. 3 lit. c)] și la dreptul la un recurs efectiv (art. 13).

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată și, în consecință, urmează să fie respinsă.

Dispozițiile legale privitoare la procedura de informare a Curții Supreme de Justiție, în vederea soluționării cererii de strămutare a judecării cauzei penale, nu numai că nu aduc atingere dreptului la apărare sau dreptului inculpatului la un proces echitabil, dar sunt destinate să asigure condițiile pentru exercitarea deplină a acestor drepturi, permițând instanței lămurirea asupra motivelor și temeiniciei cererii de strămutare. Informațiile obținute în cadrul acestei proceduri nu privesc soluționarea în fond a procesului penal, astfel încât faptul că nu sunt accesibile părților nu este de natură să aducă atingere drepturilor invocate de autorul excepției de neconstituționalitate.

De altfel, asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 57 alin. 1 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin

Decizia nr. 82 din 8 martie 2001

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. 3 și 4, art. 57 alin. 1 și art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 iunie 2001, excepție pe care a respins-o ca neîntemeiată. De asemenea, în considerentele

Deciziei nr. 237 din 5 iunie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 28 iulie 2003, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 57 alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea a subliniat că dispozițiile art. 55-61 din secțiunea a II-a cu denumirea "Strămutarea judecării cauzei penale" din capitolul II, titlul II (Competența) al Părții generale a Codului de procedură penală, inclusiv textul contestat de autorul excepției, respectă normele care definesc un proces echitabil, precum și principiul asigurării dreptului la apărare. În acest sens, Curtea a reținut că strămutarea nu este o procedură de soluționare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenței teritoriale a instanței de judecată, menită tocmai să asigure condițiile unui proces echitabil, în care părțile să dispună de aceleași mijloace de apărare și să aibă posibilitatea să își exercite dreptul la apărare în mod efectiv și eficient. În cadrul acestei proceduri, exigențele art. 24 alin. (1) din Constituție, republicată, și ale art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt îndeplinite, întrucât părțile au posibilitatea să comunice Curții Supreme de Justiție, în mod nemijlocit, informații și dovezi cu privire la împrejurările procesului și să își prezinte poziția față de admisibilitatea și temeinicia cererii de strămutare.

În ceea ce privește dispozițiile art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea nu încalcă liberul acces la justiție, consacrat la art. 21 din Legea fundamentală, și nici prevederile art. 129 din Constituție, republicată, referitoare la folosirea căilor de atac.

În lumina

Deciziei Curții Constituționale nr. 82/2001 , prin care instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituționalitate a art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, principiul constituțional al liberului acces la justiție, prevăzut la art. 21, nu are semnificația că acest drept trebuie asigurat la toate structurile judecătorești - judecătorii, tribunale, curți de apel, Curtea Supremă de Justiție - și în privința tuturor căilor de atac prevăzute de lege. În aceste condiții, prin lege pot fi instituite reguli deosebite în considerarea unor situații diferite. Curtea Constituțională a subliniat prin decizia menționată că este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare nu este supusă nici unei căi de atac, deoarece prin această instanță nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor.

Neexistând elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții în această materie, considerentele și soluția cuprinse în aceste decizii rămân valabile și în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, republicată, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 57 alin. 1 și ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dumitru Octavian Rădulescu în Dosarul nr. 4.701/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 30 martie 2004.