Decizia nr. 716/2025

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Asztalos Csaba-Ferenc

- judecător

Mihai Busuioc

- judecător

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Gabriela-Lenuța Dimitriu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , excepție ridicată de Cristian Tobă în Dosarul nr. 22.246/3/2019 al Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.661D/2021.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate și solicită instanței de contencios constituțional să aibă în vedere că la data emiterii unui act administrativ fiscal organul fiscal poate emite direct titlul executoriu, iar contestația fiscală nu suspendă executarea silită, însă o asemenea procedură nu aduce atingere dreptului contestatorului, care poate solicita suspendarea pe cale separată, prin depunerea unei cauțiuni potrivit dispozițiilor

art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală . Totodată, invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 264 din 22 aprilie 2021 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.

Prin Decizia civilă nr. 1.561 din 22 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 22.246/3/2019, Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală . Excepția a fost ridicată de Cristian Tobă într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere privind obligații fiscale și accesorii emise de Administrația Sectorului 6 a Finanțelor Publice București.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia critică prevederile

art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , apreciind că acestea sunt neconstituționale întrucât, deși impun un termen de 6 luni pentru soluționarea contestației administrative formulate împotriva actelor fiscale emise de organele fiscale, permit totodată organului fiscal să demareze executarea silită. Autorul excepției susține că, în acest interval, deși contestația se află în curs de soluționare, organul fiscal poate începe executarea silită, chiar și atunci când contribuabilul invocă o cauză de nulitate a deciziei de impunere.

6.

În opinia sa, o asemenea reglementare este considerată o încălcare a principiului securității juridice, care derivă din dispozițiile

art. 1 alin. (3)

și

(5) din Constituție , întrucât norma nu este suficient de clară, previzibilă și echitabilă, generând incertitudine și inechitate în aplicare.

7.

Autorul mai arată că textul contestat permite organului fiscal să acționeze discreționar și să demareze executarea silită înainte de soluționarea contestației și că nu oferă suficiente garanții, inechitățile ivite afectând atât accesul liber la justiție, drept prevăzut de

art. 21 din Constituție , cât și securitatea juridică a normei legale.

8.

În susținerea excepției autorul invocă jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căreia legea trebuie să fie previzibilă și accesibilă, iar intervențiile legislative trebuie să contribuie la înlăturarea inechităților, respectiv

Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010 .

9.

Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, contrar dispozițiilor

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 , nu și-a exprimat opinia asupra excepției de neconstituționalitate.

10.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, astfel cum au fost modificate prin

art. I pct. 108 din Ordonanța Guvernului nr. 30/2017

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 31 august 2017, care au următorul cuprins: „În situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la data depunerii contestației, contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanței de contencios administrativ competente potrivit

Legii nr. 554/2004 , cu modificările și completările ulterioare. La calculul termenului de 6 luni nu se iau în considerare perioadele prevăzute la art. 77 alin. (2) și nici cele în care procedura de soluționare a contestației este suspendată potrivit art. 277.“

14.

Autorul excepției consideră că prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (3)

și

(5)

privind statul de drept și supremația Constituției, în componenta referitoare la principiul securității juridice, precum și în

art. 21

privind accesul liber la justiție.

15.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că în privința dispozițiilor

art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

s-a mai pronunțat din perspectiva unor critici similare cu cele formulate în prezenta cauză și a constatat constituționalitatea acestora, spre exemplu, prin

Decizia nr. 264 din 22 aprilie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 12 august 2021.

16.

Prin decizia precitată, paragrafele 22-28, Curtea a reținut că noua soluție legislativă, consacrată prin

art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , în sensul că acțiunea în contencios administrativ, pentru cazul nesoluționării contestației administrative în termen de 6 luni, vizează actul administrativ fiscal, vine să înlocuiască reglementarea cuprinsă în

art. 218 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală , când reclamantul nu putea formula o acțiune directă împotriva actului administrativ fiscal atunci când organul fiscal competent nu a soluționat contestația administrativă în termenul prevăzut de lege, ci avea doar posibilitatea de a formula o acțiune la instanța de contencios administrativ prin care să solicite obligarea organului fiscal competent să emită decizia de soluționare a contestației administrative, iar numai după emiterea acesteia să poată formula acțiunea în contencios administrativ. În jurisprudența sa referitoare la

art. 218 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

(spre exemplu,

Decizia nr. 95 din 1 februarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 10 mai 2011, sau

Decizia nr. 52 din 16 februarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 24 martie 2016), Curtea a statuat că, având în vedere dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală , precum și pe cele ale

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 , cel care se consideră lezat în drepturile sale prin lipsa actului administrativ fiscal se poate adresa instanței judecătorești pentru obligarea organului fiscal de a emite decizia de soluționare a contestației. Curtea a mai reținut că în toate cazurile, ulterior pronunțării deciziei de către organul fiscal, contestatorul nemulțumit poate ataca această decizie la instanța de contencios administrativ competentă.

17.

Astfel, Curtea a apreciat că noua reglementare, prin care se conferă posibilitatea contestatorului de a sesiza direct instanța de contencios administrativ competentă, potrivit

Legii nr. 554/2004 , în cazul pasivității organului de soluționare a contestației în termenul de 6 luni, este una benefică contribuabilului. Aceasta, deoarece, așa cum rezultă din practica judiciară în această materie, instanțele de contencios administrativ-fiscal, tributare principiului potrivit căruia la instanță poate fi atacată doar decizia de soluționare a contestației, fie respingeau ca prematur introdusă (inadmisibilă) o acțiune în contencios fiscal, în cazul în care contribuabilul se adresa instanței după expirarea termenului legal de 45 de zile de soluționare a contestației, dar înainte de emiterea deciziei de soluționare a contestației, fie admiteau o cerere de aplicare a unei amenzi cominatorii conducătorului organului de soluționare a contestației până la emiterea deciziei de soluționare a contestației.

18.

Curtea a reținut că autorul excepției, asemeni celui din prezenta cauză, era nemulțumit de faptul că de la data emiterii unui act administrativ fiscal, organul fiscal poate emite direct titlul executoriu și, având în vedere că prin contestația fiscală nu se suspendă executarea silită, s-a susținut că se creează un cerc vicios în care contestatorul nu are acces la justiție pentru anularea actului administrativ, fiind în ipostaza de a fi executat silit din cauza termenului mult prea lung de 6 luni, prevăzut de

art. 281 alin. (5) din Codul de procedură fiscală . În acest context, Curtea a precizat că odată cu comunicarea deciziei de impunere, contribuabilul se transformă în debitor fiscal - titularul unei obligații de plată corelativă unui drept de creanță fiscală, fiind expus acțiunilor de executare ale organului fiscal. Prima etapă în procedura fiscală o reprezintă faza administrativ-jurisdicțională declanșată prin formularea contestației fiscale. În procedura de soluționare a contestației fiscale nu există un termen de soluționare a acesteia, astfel că se prezumă că trebuie avut în vedere termenul general de soluționare a cererilor contribuabililor, de 45 de zile, termen reglementat de

art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală . În absența vreunei sancțiuni, nu de puține ori, organul fiscal nu mai este motivat să se încadreze în termenul indicat și tergiversează, uneori, excesiv soluționarea contestației fiscale, context în care legiuitorul a intervenit prin noua reglementare cuprinsă în

art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

și a prevăzut că, „În situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la data depunerii contestației, contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanței de contencios administrativ competente potrivit

Legii nr. 554/2004 , cu modificările și completările ulterioare“, reglementare ce a fost gândită de legiuitor ca fiind un remediu pentru contribuabili. În aceste condiții, Curtea a statuat că raționamentul legiuitorului în stabilirea unui termen de 6 luni de soluționare efectivă a contestației de către organul fiscal, ce poate fi prelungit pentru motive temeinice, rezidă tocmai din necesitatea analizării acesteia cât mai grabnic și în baza tuturor actelor de care dispune, pe care le poate solicita contribuabilului sau altor autorități, și nicidecum a îngrădirii dreptului contribuabilului/ plătitorului nemulțumit de a se adresa instanței de contencios administrativ competente în analizarea pe fond a actului fiscal contestat. Totodată, legiuitorul a lăsat la îndemâna contribuabilului, pentru evitarea demarării unei proceduri execuționale, exercitarea drepturilor prevăzute de

art. 278 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , intitulat „Suspendarea executării actului administrativ fiscal“. Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, însă o atare împrejurare nu aduce atingere dreptului contestatorului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul

Legii nr. 554/2004 , cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă putând suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune, potrivit

art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală .

19.

De asemenea, Curtea a reținut că, potrivit

art. 260 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , în materie fiscală „dispozițiile privind suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de

Codul de procedură civilă , republicat, nu sunt aplicabile“, iar prin

Decizia nr. 375 din 31 mai 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 4 ianuarie 2019, spre exemplu, că legiuitorul a reglementat posibilitatea persoanelor interesate de a contesta orice act de executare silită, în condițiile procedurale stabilite de lege. Procedura executării silite a creanțelor fiscale asigură garanții suficiente pentru ocrotirea accesului liber la justiție și a dreptului la apărare prin însuși faptul că oferă posibilitatea de a contesta executarea, iar, în cazul admiterii contestației și desființării titlului executoriu sau a înseși executării silite, persoanele interesate au dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situației anterioare acesteia. Curtea a constatat, de asemenea, că normele juridice privind administrarea și executarea creanțelor fiscale sunt derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de

Codul de procedură civilă , fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant. În interpretarea și aplicarea reglementării criticate au relevanță prevederile

art. 7 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , cu privire la rolul activ și alte reguli de conduită pentru organul fiscal, în sensul că organul fiscal are obligația să examineze starea de fapt în mod obiectiv și în limitele stabilite de lege și să decidă asupra felului și volumului examinărilor, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte și de limitele prevăzute de lege, precum și prevederile

art. 12 din același act normativ , potrivit cărora relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii, sens în care este și jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu,

Decizia nr. 60 din 22 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 21 iunie 2019, paragraful 27.

20.

Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor anterior menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

21.

Distinct de cele reținute prin jurisprudența mai sus invocată, Curtea observă că autorul excepției apreciază că dispozițiile legale criticate sunt neclare, imprevizibile și inechitabile, întrucât permit organului fiscal să înceapă executarea silită în termen de 6 luni de la depunerea contestației, chiar dacă contribuabilul invocă o cauză de nulitate a deciziei de impunere. În opinia sa, această reglementare generează incertitudine și inechitate în aplicarea legii și contravine principiului securității juridice, prevăzut de dispozițiile

art. 1 alin. (3)

și

(5) din Constituție .

22.

Referitor la această critică, Curtea constată că dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate întrunesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, întrucât normele juridice nu există izolat, ci se raportează la întreg ansamblul normativ din care fac parte. Curtea reține că, în ceea ce privește principiul previzibilității normei legale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunțată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ar da naștere unei rigidități excesive a reglementării. În

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, instanța europeană a arătat că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul normei juridice, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune faptului ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea decurge dintr-o anumită acțiune. Totodată, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Interpretarea și aplicarea unor asemenea texte depind de practică (Hotărârea din 25 mai 1993, pronunțată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, și Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 31). Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 491 din 30 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2016, paragraful 19).

23.

Prin urmare, față de cele argumentate anterior, Curtea constată că dispozițiile

art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

sunt redactate cu suficientă claritate și precizie, iar interpretarea acestora în ansamblul actului normativ din care fac parte evidențiază voința legiuitorului de a stabili cadrul legal privind termenul în care organul fiscal trebuie să soluționeze contestațiile administrative, oferind astfel contribuabililor un termen clar și previzibil pentru desfășurarea procedurii prealabile administrative, fără a se aduce atingere accesului la justiție sau principiului securității juridice. Așadar, nu poate fi reținută critica autorului potrivit căreia norma legală contestată ar fi lipsită de claritate și previzibilitate, aceasta fiind neîntemeiată.

24.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cristian Tobă în Dosarul nr. 22.246/3/2019 al Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 decembrie 2025.