Decizia nr. 137/2011

Articolul 86

alin. (1) și (3) din Legea nr. 84/1998 : "(1) Deciziile OSIM privind cererile de înregistrare a mărcilor, precum și cererile de înregistrare privind indicațiile geografice pot fi contestate la acest oficiu de orice persoană interesată, în termen de 30 de zile de la comunicare sau, după caz, de la publicarea înregistrării mărcii ori a indicației geografice, cu plata taxei legale.

[...]

(3) Contestațiile formulate conform prevederilor alin. (1) și (2) se soluționează de o comisie de contestații din cadrul OSIM."

-

Articolul 88

din Legea nr. 84/1998 : "(1) Hotărârea comisiei de contestații, motivată, se comunică părților și poate fi contestată la Tribunalul București în termen de 15 zile de la comunicare.

(2) Deciziile Tribunalului București pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare."

(3) Sentințele Tribunalului București pronunțate în cazurile prevăzute la art. 36, 46, 47, 53, 54, 60 și 85 pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare."

- Pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la

Ordonanța Guvernului nr. 41/1998 :

"Nr.

crt.

Obiectul plății

Termenul

de plată

Cuantumul

(lei)

Cuantumul

(euro)

a) Examinarea unei

contestații a

solicitantului

împotriva unei

decizii de

respingere sau

admitere parțială

odată cu

depunerea

contestației

540

150"

Dispozițiile constituționale considerate ca fiind încălcate sunt cele ale art. 21 privind liberul acces la justiție și art. 126 alin. (6) privind garantarea controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o cauză civilă având ca temei de drept art. 992, 998 și 999 din Codul civil, astfel cum rezultă din acțiunea formulată de autorul excepției la instanța de fond. În aceste condiții, față de obiectul cauzei, Curtea constată că prevederile legale criticate nu au legătură cu soluționarea acesteia, excepția de neconstituționalitate fiind inadmisibilă în temeiul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , potrivit căruia "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

Totodată, examinând actele din dosarul instanței de judecată, Curtea observă că prin Hotărârea din 18 martie 2008, Comisia de examinare a contestației formulate de autorul excepției împotriva deciziei de respingere a înregistrării mărcii a admis această contestație, astfel că invocarea excepției de neconstituționalitate în cadrul acțiunii în pretenții promovată de acesta nu mai prezintă un interes legitim.

În același sens, Curtea de Justiție a Comunităților Europene (în prezent Curtea de Justiție a Uniunii Europene) în Hotărârea din 11 martie 1980, pronunțată în Cauza Foglia contra Novello, a admis că nu este competentă a se pronunța în cazul în care ar fi obligată să pronunțe hotărâri în cauze provocate, "care ar pune în pericol întregul sistem al căilor de atac aflate la dispoziția persoanelor private pentru a le permite să se apere."

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1, 2, 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 alin. (1) și (3) și ale

art. 88 din Legea nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice, precum și ale pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la

Ordonanța Guvernului nr. 41/1998

privind taxele în domeniul protecției proprietății industriale și regimul de utilizare a acestora, excepție ridicată de Cabinetul individual de avocatură "Corneliu Liviu Popescu" în Dosarul nr. 18.385/301/2009 al Judecătoriei Sectorului 3 București.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 1 februarie 2011.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Maria Bratu

OPINIE CONCURENTĂ

la Decizia nr. 137 din 1 februarie 2011

În acord cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 137 din 1 februarie 2011, prin care s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 alin. (1) și (3) și ale

art. 88 din Legea nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, precum și a pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la

Ordonanța Guvernului nr. 41/1998

privind taxele în domeniul protecției proprietății industriale și regimul de utilizare a acestora, republicată, considerăm că pe fondul excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 alin. (1) și ale pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la

Ordonanța Guvernului nr. 41/1998

din

Legea nr. 84/1998 , republicată, trebuie făcute următoarele precizări:

Potrivit

art. 86 alin. (1) din Legea nr. 84/1998

deciziile OSIM privind cererile de înregistrare a mărcilor, precum și cererile de înregistrare privind indicațiile geografice pot fi contestate la acest oficiu de orice persoană interesată cu plata taxei legale, iar în conformitate cu pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la

Ordonanța Guvernului nr. 41/1998

pentru examinarea unei contestații a solicitantului împotriva unei decizii de respingere sau admitere parțială a cererilor de înregistrare a mărcilor sau a cererilor de înregistrare a indicațiilor geografice se percepe o taxă în sumă de 540 lei sau 150 euro.

Pe de altă parte, în temeiul

art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002

privind finanțele publice, prin taxă se înțelege suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public. Prin urmare, observăm că normele prin care se instituie plata unei taxe în vederea examinării contestației împotriva deciziei de respingere sau admitere parțială a înregistrării, contravin art. 21 alin. (4) din Constituție, privind caracterul gratuit al jurisdicțiilor speciale administrative, în măsura în care se va constata că procedura desfășurată în fața comisiei de contestații are natura unei jurisdicții administrative.

Pentru caracterizarea jurisdicției exercitate de comisia de contestații privind mărcile și indicațiile geografice avem în vedere criteriile stabilite de

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 . Astfel, potrivit

art. 2 lit. d) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , prin act administrativ-jurisdicțional se înțelege "actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială", iar potrivit art. 2 lit. e) din aceeași lege, prin jurisdicție administrativă specială se înțelege "activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competența de soluționare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale."

Or,

Legea nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice a fost adoptată ca lege organică, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituție înainte de revizuirea acesteia, iar articolul unic pct. 1 din

Hotărârea nr. 1.396/2009

pentru modificarea

Hotărârii Guvernului nr. 573/1998

privind organizarea și funcționarea Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci prevede că "Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci este organ de specialitate al administrației publice centrale[...]".

Din examinarea procedurii de soluționare a contestațiilor desfășurate de comisia de contestații stabilită prin Regulamentul de aplicare a

Legii nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice aprobat prin

Hotărârea Guvernului nr. 1.134/2010 , rezultă că activitatea desfășurată de această comisie are natura unei jurisdicții administrative, întrucât se realizează cu respectarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare și al independenței activității administrativ-jurisdicționale.

Referitor la dispozițiile legale privind instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicționale, Curtea Constituțională s-a pronunțat, de principiu, prin

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/1994, stabilind că "este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri, destinate, în general, să asigure soluționarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanțelor judecătorești de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată".

De asemenea, prin

Decizia nr. 739 din 26 octombrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2007 și

Decizia nr. 307 din 14 iunie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 26 iulie 2005, Curtea a statuat că jurisdicțiile speciale administrative reprezintă o activitate jurisdicțională realizată de un organ de jurisdicție ce funcționează în cadrul unei instituții a administrației publice sau unor autorități administrative autonome, ce se desfășoară conform procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanțelor de judecată, desfășurată însă paralel și separat de aceasta.

Jurisprudența Curții Constituționale este conformă cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în Cauza Le Compte, Van Leuwen și De Meyere contra Belgiei, 1981, a stabilit: "Rațiuni de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [... ]; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei."

Curtea Constituțională a mai avut de soluționat o excepție în care a statuat cu privire la natura juridică a unei autorități care exercită atribuții jurisdicționale. Astfel, prin

Decizia nr. 1.096 din 15 octombrie 2008

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor capitolului II "Dispoziții speciale" secțiunea a VI-a "Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării" ( art. 16-25) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, Curtea a decis următoarele: "Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ al administrației publice centrale cu atribuții în prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare[...]. Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor supuse controlului de constituționalitate, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale, care se bucură de independența necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicțional și respectă prevederile constituționale cuprinse în art. 124 privind înfăptuirea justiției [...]"

În alte situații, Curtea, luând în considerare aceleași particularități ale regimului procedural de funcționare al unor autorități, a decis că activitatea desfășurată de acestea nu prezintă caracteristicile unei jurisdicții administrative. Astfel, prin Decizia nr. 844 din 2 iunie 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 lit. b), art. 34, 35, 43, 44, art. 45 lit. a), art. 47 alin. (4) și

art. 55 alin. (4), (5) și (6) din Legea concurenței nr. 21/1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 22 iulie 2009, Curtea a decis că "Măsurile dispuse de Consiliul Concurenței și sancțiunile aplicate de acesta pe baza dispozițiilor legale atacate sunt de natură administrativă și nu jurisdicțională. Procedura prin care Consiliul Concurenței își îndeplinește atribuțiile stabilite de lege, în principal de a constata și sancționa practicile anticoncurențiale, prezintă anumite similitudini cu procedurile jurisdicționale, fără a se identifica însă cu acestea. Astfel, împrejurarea că faptele semnalate Consiliului sunt supuse investigației pentru stabilirea adevărului, iar raportul de investigație este examinat în plen, nu impune caracterizarea activității Consiliului ca o activitate jurisdicțională, căci prin aceasta Consiliul nu soluționează un litigiu privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective ale unei persoane - atribuții de esența activității instanțelor judecătorești - și nici nu adoptă măsuri de tragere la răspundere juridică de competența instanțelor judecătorești, ci efectuează operații tehnico-juridice de cercetare, deliberare și decizie, specifice inițierii și adoptării oricărui act administrativ."

În

deciziile nr. 409 din 12 octombrie 2004

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , ale art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă și ale art. 174-187 din Codul de procedură fiscală și nr. 478 din 9 noiembrie 2004 asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 178 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, Curtea a reținut că "asemenea proceduri, în care soluționarea plângerilor și a contestațiilor introduse de persoanele interesate este atribuită însuși organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție - caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective -, ele fiind specifice funcției administrative", iar actele de soluționare a contestațiilor sau reclamațiilor emise de către aceste organe sunt acte administrative supuse cenzurii instanței de judecată."

În caracterizarea jurisdicției exercitate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și de Colegiul Consiliului, Curtea, prin

Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Legii nr. 187/1999

privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, a luat în considerare următoarele particularități ale regimului procedural în care funcționează aceasta: în cursul procedurii desfășurate persoanele verificate nu pot fi asistate de un avocat, încălcându-li-se prin aceasta dreptul la apărare; verificările privind participarea la poliția politică comunistă sunt efectuate de același organ care decide dacă persoanele verificate au fost sau nu au fost agenți ai poliției politice comuniste, au colaborat sau nu au colaborat cu aceasta; dezbaterile nu sunt publice și nici contradictorii.

Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că, prin toate aceste abateri de la statutul constituțional al justiției și, mai cu seamă, prin confuzia între funcția de anchetă, cea de judecată și cea de soluționare a căilor de atac împotriva propriilor decizii, prin lipsa de contradictorialitate și publicitate a dezbaterilor, prin limitarea dreptului la apărare al persoanelor verificate, prin liberul arbitru în administrarea și aprecierea probelor, precum și prin posibilitatea de a da, în aceleași cauze, verdicte noi, contrare celor validate prin deciziile definitive ale instanțelor judecătorești, jurisdicția exercitată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și de Colegiul Consiliului se definește ca o jurisdicție extraordinară, iar natura juridică a organelor care o exercită este cea a instanțelor extraordinare, interzise de art. 126 alin. (5) din Constituția României.